ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 378/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 august 2014 pe rolul Judecătoriei Craiova reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public și Fondului Locativ Craiova, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei în valoare totală de 12.317 lei, compusă din suma de 9.317 lei, reprezentând prejudiciu cauzat de pârâtă prin fapta prepușilor săi și din suma de 3.000 lei reprezentând daune morale.

Pârâta a chemat în garanție pe numiții B. și C.

Prin încheierea de ședință din data de 11 februarie 2015 instanța a admis în principiu cererea de chemare în garanție a lui B. și C., în temeiul art. 74 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (2) C. proc. civ.

Judecătoria Craiova, prin Sentința civilă nr. 13187 din data de 9 noiembrie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/215/2014, a admis, în parte, acțiunea în pretenții precizată a reclamantului A. în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public și Fondului Locativ Craiova.

A obligat pârâtă să plătească reclamantului suma de 712,26 lei, reprezentând reprezentând despăgubiri materiale, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data formulării acțiunii - 8 august 2014 - până la data plății debitului.

A respins cererea reclamantului pentru acordarea daunelor morale,

A obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 700 lei.

A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chemaților în garanție B. și C. și a obligat pe aceștia să plătească fiecare pârâtei, câte 356 lei, cu titlu de despăgubiri, ia care se adaugă dobânda legală, calculată de la data formulării acțiunii - 8 august 2014 - până la data plății debitului, precum și suma de 350 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de pârâta Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public și Fondului Locativ Craiova împotriva acestei sentințe a fost respins de Tribunalul Dolj prin Decizia nr. 1856 din data de 29 septembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/215/2014.

Prin aceeași decizie au fost respinsă cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public și Fondului Locativ Craiova, care a fost înregistrat la Tribunalul Dolj la data de 15 noiembrie 2017.

Tribunalul Dolj, prin intermediul Curții de Apei Craiova, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 ianuarie 2018 și trimis spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 9.

Prin rezoluția din data de 22 ianuarie 20 i 8, s-a fixat termen la data de 13 februarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Dolj într-un litigiu având ca obiect acțiune în răspundere civilă delictuală.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citata rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacra plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Dolj revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public și Fondului Locativ Craiova împotriva Deciziei civile nr. 1856 din data de 29 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV