ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3829/2017

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul Grup Transport Feroviar S.A., în insolvență, prin administrator special A., a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, solicitând ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța să dispună anularea Deciziei nr. 94 din 10 februarie 2015, cu consecința obligării pârâtei să soluționeze pe fond contestația reclamantei, formulată împotriva Deciziei de impunere F-MJ 253 din 24 septembrie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 24 septembrie 2014.

În motivare, reclamanta a arătat că în mod eronat a apreciat organul fiscal că în cauză ar fi incidente dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, respectiv că s-ar impune suspendarea soluționării contestației formulate, în speță nefiind îndeplinită condiția cerută de textul de lege invocat, întrucât eventualul caracter penal al faptelor pretins săvârșite nu ar avea o înrârurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în soluționarea contestației.

Prin sentința nr. 2002 din 06 iulie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată și precizată a reclamantului Grup Transport Feroviar S.A., în insolvență, prin administrator special A., în contradictoriu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul Grup Transport Feroviar S.A., în insolvență, prin administrator special A. a formulat recurs, prin care a solicitat, în temeiul art. 497 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, casarea sentinței civile atacate cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată formulate, invocând în drept motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurenta-reclamantă a formulat mai multe critici de nelegalitate, astfel:

În ce privește dispozițiile art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., instanța de fond, apreciind in mod greșit ca in cauza acestea sunt aplicabile, a reținut că in mod legal organul fiscal a dispus suspendarea soluționării contestației formulate, fără a analiza motivele de fond care au stat la baza emiterii deciziei de suspendare, precizând în mod explicit că nu-i revine sarcina de a dezlega problema de drept privind interpretarea dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din C. fisc. și respectiv incidența art. 78 alin. (5) din C. proc. fisc.

În mod greșit instanța de fond a apreciat ca fiind motivată atât plângerea penală a organului fiscal cât și decizia de suspendare a procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva raportul de inspecție fiscală menționat, fără a analiza problemele de fond ce au stat la baza emiterii deciziei contestate.

În motivarea deciziei de suspendare, organul fiscal a invocat faptul că a înaintat la Parchetul de pe lângă Tribunalul București plângere penală, în cuprinsul căreia s-au descris faptele consemnate in Raportul de inspecție fiscală nr. x din 24 septembrie 2014 și in Procesul Verbal nr. 204 din 26 august 2014, respectiv că există suspiciuni cu implicații de natură penală, care în aprecierea organului fiscal vizau următoarele aspecte:

1)Pentru serviciile facturate de Compania de Transport Feroviar București S.A., prestarea efectiva a acestora nu a fost justificată prin prezentarea de rapoarte de lucru, devize, procese-verbale de recepție a lucrărilor executate și alte documente din care sa reiasă ce utilaje au fost reparate, in ce perioada și cu ce personal, și nu a fost justificată necesitatea prestării acestor servicii in scopul activităților desfășurate de societate conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. m) coroborat cu art. 145 alin. (2) lit. a) din C. proc. fisc.

Arată că in mod nejustificat s-a considerat ca prestarea serviciilor de către Compania de Transport Feroviar București nu ar fi fost reală, întrucât facturile (pentru perioada 30.08.2013-31.03.2014) au fost emise in temeiul Contractului nr. x din 06 ianuarie 2010, care avea drept obiect prestarea de servicii reparații vagoane cu personalul angajat al societății Compania de Transport Feroviar către beneficiar Grup Transport Feroviar, beneficiar final fiind în fapt SNTFM CFR Marfa, proprietarul vagoanelor reparate.

Din documentele justificative deținute și prezentate organului fiscal rezultă că serviciile achiziționate de la Compania de Transport Feroviar au fost prestate efectiv și destinate utilizării in folosul operațiunilor sale taxabile.

De asemenea, prestarea serviciilor a fost justificată cu procese-verbale de recepție definitivă a vagoanelor la care au fost executate reparații încheiate intre Compania de Transport Feroviar și societatea Grup Transport Feroviar, pe de o parte dar și prin procese-verbale de recepție definitiva a vagoanelor prin care Grup Transport Feroviar preda la rândul ei vagoanele reparate de către Compania de Transport Feroviar proprietarului acestora, SNTFM CFR Marfa, fiecare vagon fiind identificat printr-un număr de înmatriculare și precizându-se numărul de zile manoperă facturat (5 zile in medie la fiecare vagon conform contractului încheiat cu SNTFM CFR Marfa), documente ce au fost atașate contestației dar nu au fost luate in considerare de inspectorii fiscali.

Fata de aceste susțineri arată că, în aplicarea art. 145 și următoarele din C. fisc., dreptul de deducere ia "naștere la momentul exigibilității taxei..." Această deducere se face in baza facturii fiscale ce trebuie sa fie întocmită in acord cu prevederile art. 155 C. fisc. și art. 69 din Normele de aplicare.

În acest sens s-a pronunțat I.C.C.J., secția de contencios administrativ și fiscal, in data de 01.04.2015, in dosar nr. x/2013, aceasta statuând faptul că dreptul de a deduce TVA trebuie respectat chiar daca documentele justificative nu îndeplinesc toate condițiile de formă.

Deductibilitatea de TVA nu poate fi condiționată de existenta altor documente justificative cu excepția facturii fiscale. Așa fiind toate motivele/apărările organului fiscal nu au fundament juridic.

Ba mai mult, caracterul real și efectiv al serviciilor prestate de societatea Compania de Transport Feroviar in temeiul Contractului de prestări servicii nr. 12 din 06 ianuarie 2010 este dovedită și de faptul ca Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj a verificat anterior modul de derulare a acestui contract, în perioada 01.01.2010-31.07.2012 și nu s-au constatat abateri de la normele legale, reținându-se calitatea de document justificativ a facturilor emise de societatea Compania de Transport Feroviar in temeiul acestui contract.

2) Consideră ca fiind nerelevantă împrejurarea că pe facturile de prestări servicii emise de Compania de Transport Feroviar București S.A. s-au menționat prestări de servicii aferente anului 2011, dată la care contribuabilul nu era in procedura de insolventa sau faliment, iar aprecierea organului fiscal ca societatea ar fi așteptat declanșarea procedurii de faliment pentru a factura aceste servicii, având in vedere modificarea art. 11 alin. (1) din C. fisc., in vigoare începând cu luna august 2013 este eronată;

Arată că atât instanța de fond cât și organul de fiscal se află în eroare, întrucât Compania de Transport Feroviar București S.A. este supusă procedurii de insolventa prevăzuta de Legea nr. 85/2006 încă din data de 20.05.2011, când împotriva acesteia a fost deschisa procedura generala de insolventa chiar la cererea debitoarei, procedura generală de faliment fiind deschisă la 14.06.2013 prin s.c. 6076, pronunțată in dosar nr. x/2011 al Tribunalului București, secția a VII-a civilă.

Afirmația referitoare la așteptarea procedurii de faliment pentru a factura niște servicii, pe care ulterior echipa de control le consideră nereale nu este susținută prin înscrisuri, constituie opinia subiectiva a organului de control.

3) Se mai arată prin actul contestat că prin sentința nr. 6076 din 14 iunie 2013 din dosar nr. x/2011, în care se dispune intrarea in faliment, prin procedura generă a debitorului Compania de Transport Feroviar București S.A., se dispune sigilarea bunurilor din averea debitoarei și trimiterea de notificări tribunalelor din alte județe in care debitorul are bunuri, in vederea sigilării, existând indicii ca prestatorul era in imposibilitatea de a efectua servicii specifice cu persoane din ramura tracțiune, mișcare și reparații vagoane;

În ceea ce privește aceste afirmații, învederează că sunt simple speculații ale organului fiscal, nefăcându-se dovada faptului că bunurile aparținând Companiei de Transport Feroviar București S.A. ar fi fost sigilate și astfel prestatorul era in imposibilitatea de a efectua servicii specifice reparațiilor de vagoane.

4) În ce privește afirmația în sensul că prețul serviciilor facturate de către Compania de Transport Feroviar București S.A. nu ar fi fost achitată de către beneficiarul GRUP TRANSPORT FEROVIAR S.A. recurenta reclamantă arată, pe de o parte, că s-au efectuat plăți parțiale, pe măsura încasarilor serviciilor prestate de la beneficiarul final, SNTFM CFR Marfa, iar pe de altă parte, consideră ca nu are nici o relevanta din punct de vedere al dreptului de deducere al TVA-ului întrucât, conform art. 145 alin. (1) din C. fisc., dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei, iar atât prestatorul Compania de Transport Feroviar cat și beneficiarul, Grup Transport Feroviar, nu aplica sistemul de TVA la încasare și, pe cale de consecința, dreptul de deducere al TVA nu este amânat pana la data la care taxa aferentă serviciilor care i-au fost prestate a fost plătită.

5) Nedepunerea declarației 311 de către Compania de Transport Feroviar București S.A., in calitate de persoana impozabilă a cărei cod de înregistrare in scopuri de TVA a fost anulat, conform OPANAF nr. 418/2012, pentru perioada 2013-2014, stare de fapt cunoscuta de domnul A., in calitate de administrator special atât la Grup Transport Feroviar S.A., cat și la Compania de Transport Feroviar București S.A., precum și faptul că cele doua societăți aveau sediul in aceeași locație, respectiv că d-na A. avea in aceeași perioada calitatea de persona care utilizează certificat digital calificat la cele doua societăți, constituie împrejurări de fapt neconcludente prin prisma recunoașterii dreptului de deducere.

Compania de Transport Feroviar București S.A. nu putea fi declarata inactiva din punct de vedere fiscal la data de 29.03.2013, întrucât așa cum prevedea art. 78 alin. (6) din C. proc. fisc. in vigoare la acea dată, "Prin excepție de la prevederile alin. (5), nu vor fi declarați inactivi contribuabilii aflați in stare de insolventa sau contribuabili pentru care s-a pronunțat s-au a fost adoptată o hotărâre de dizolvare".

De altfel, prestatorul Compania de Transport Feroviar București S.A. se află în procedură de insolventa încă din 20.05.2011, dreptul de administrare fiind ridicat încă din 11.05.2012, iar din data de 14.06.2013 societatea a intrat in faliment, reprezentarea și conducerea societății făcându-se in conformitate cu disp.art. 24 din Legea nr. 85/2006 de către lichidatorul judiciar B. S.P.R.L., sub coordonarea judecătorului sindic desemnat cu soluționarea dosar nr. x/2011.

Conchide că in mod nelegal instanța de fond a considerat ca in cauza ar fi incidente disp.art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G.92/20013, respectiv faptul ca se impune menținerea măsurii de suspendare a soluționării contestației formulate împotriva deciziei de impunere și a raportului fiscal mai sus enumerate, pana la soluționarea in mod definitiv a plângerii penale formulată de organul fiscal împotriva societății, deoarece condiția ceruta de textul de lege invocat nu este îndeplinită, eventualul caracter penal al faptelor pretins săvârșite nu ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a data in contestația formulata.

Arată că soluționarea contestației formulate împotriva deciziei de impunere și a raportului fiscal menționat nu depinde de soluția ce se va pronunța în plângerea penală. Totodată, deși contestația împotriva deciziei de impunere și a raportului fiscal a fost introdusă la organele fiscale încă din 22.10.2014, organul competent cu soluționarea acesteia, cu încălcarea disp.art. 70 alin. (1) din C. proc. fisc. a depășit termenul legal de 45 de zile, și la mai bine de două luni de zile de la expirarea termenului de soluționare a contestației, care se împlinea pe 08.12.2014, a emis decizia privind suspendarea soluționării contestației ca urmare a formulării unei pretinse plângerii penale.

Această manieră in care organele fiscale înțeleg să aplice legea, este una abuzivă și care încalcă dreptul la apărare prevăzut la art. 24 din Constituția României. Organul fiscal fiind singurul organ abilitat să stabilească dacă Compania de Transport Feroviar București S.A. avea sau nu calitate de contribuabil inactiv/activ din punct de vedere fiscal, doar prin simpla aplicare a dispozițiilor art. 78 alin. (6) din C. proc. fisc., respectiv art. l1 alin. (1) din C. fisc., organele de cercetare penală nefiind în măsura sa stabilească aceste aspecte.

Mai arată că organe fiscale, prin Decizia de impunere nr. F-GJ 241 din 12 decembrie 2013 și Raportul de inspecție fiscala nr. x din 12 decembrie 2013 au aprobat rambursarea de TVA in suma de 1.300.823 RON, pentru operațiuni similare și in condiții similare, derulate in aceeași perioadă, prestator fiind tot Compania de Transport Feroviar București S.A.. Astfel că, nu există interdependenta intre plângerea penală și motivele invocate în cuprinsul contestației formulate împotriva raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere, motiv pentru care se impunea anularea deciziei privind suspendarea judecării contestației.

Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat.

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 94 din 10 februarie 2015, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, învestită cu soluționarea contestației administrative formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr. F-MJ253/24-09.2014 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. F-MJ 169 din 24 septembrie 2014, pentru suma de 2.951.272 RON, TVA stabilit suplimentar, la care adaugă accesorii aferente în valoare de 369.365 RON și a decis suspendarea soluționării contestației pentru întreaga valoare a obligațiilor fiscale stabilite suplimentar.

Pentru măsura dispusă, organul de soluționare a contestației a apreciat că atunci când există indicii cu privire la săvârșirea unor infracțiuni, măsura suspendării poate interveni dacă constatarea activității infracționale ar avea înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Cu referire la existența interdependenței între soluționarea contestației și constatarea săvârșirii unor infracțiuni, s-a evidențiat că cea dintâi urmează să stabilească existența dreptului de deducere a TVA analizând operațiunile impozabile sub aspectul necesității și realității prestării acestora, iar organele de drept care urmează să stabilească existența unor infracțiuni se vor pronunța tocmai cu privire la realitatea acestor operațiuni, constatare care determină modul de soluționare a contestației administrative, având în vedere faptul că în situația în care serviciile nu au fost prestate în realitate acestea nu pot fi în folosul operațiunilor taxabile, și prin urmare nu pot da drept de deducere în conformitate cu dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc.

Așa fiind, între stabilirea obligațiilor fiscale pe baza argumentelor și faptelor reținute prin RIF și decizia de impunere, pe de o parte, și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, pe de altă parte, există o strânsă interdependență, de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă, motiv pentru care, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, s-a decis suspendarea soluționării contestației administrative până la soluționarea definitivă a cauzei penale, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Prima instanță a confirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, însă acest punct de vedere nu este împărtășit de instanța de control judiciar, care consideră că în cauză nu există niciun impediment pentru ca organele fiscale să soluționeze pe fond contestația administrativă.

Controlul judiciar declanșat de recurenta-reclamantă are ca obiect verificarea legalității deciziei nr. 94 din 10 februarie 2015, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin care intimata-pârâtă a dispus măsura suspendării soluționării contestației administrative.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul este fondat.

Recurenta-reclamantă consideră că, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de anulare a deciziei de suspendare a soluționării contestației administrative, instanța nu a procedat efectiv la un control de legalitate prin prisma art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., ale cărui dispoziții au fost încălcate de autoritatea fiscală, întrucât nu a analizat criticile invocate pe fond și nu a demonstrat că eventuala constatare a săvârșirii vreunei infracțiuni are consecințe determinante asupra soluției care vizează existența și întinderea obligațiilor fiscale ce se calculează în raport de evidențele fiscale. Susține, în esență, că soluționarea contestației administrative era posibilă prin aplicarea corectă a dispozițiilor de drept fiscal și procesual fiscal.

Intimata-pârâtă a arătat că suspendarea soluționării este întemeiată având în vedere că organul de soluționare, la momentul pronunțării soluției de suspendare, nu a avut la dispoziție toate elementele pentru a stabili legalitatea determinării de către organele de inspecție fiscală a obligațiilor fiscale, elemente care se referă la realitatea operațiunilor derulate, respectiv la existența faptică a operațiunilor consemnate în documente fiscale și înregistrate în evidențele contabile și fiscale care, în opinia organelor de inspecție fiscală, au condus la diminuarea nejustificată a obligațiilor fiscale.

În jurisprudența Înaltei Curți s-a arătat că este necesară o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare"pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză. În acest sens, Înalta Curte a reținut că instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestației, emisă în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidența art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă (Decizia nr. 1892/2014 a ICCJ-SCAF).

Suspendarea soluționării contestației formulată de recurenta-reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecție fiscală din cadrul DGRFP București au sesizat organele de urmărire penală. Astfel, organul de inspecție fiscală a transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul București sesizarea penală nr. 1100490 din 20.10.2014, împreună cu procesul-verbal nr. x din 26.08.2014 și RIF nr. F.MJ169 din 24 septembrie 2014, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale unei infracțiuni.

Pentru a fi dispusă măsura suspendării soluționării contestației administrative de către organul de soluționare a contestației, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., trebuie îndeplinite cumulativ, condițiile privind sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la existența indiciilor privind săvârșirea unei infracțiuni și constatarea săvârșirii infracțiunii să aibă înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

În cauză, este îndeplinită prima condiție, respectiv sesizarea organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dar nu se arată motivat care este legătura de cauzalitate dintre obligațiile fiscale contestate în procedura administrativă și stabilirea de către organele fiscale a faptului că există indiciile săvârșirii unei infracțiuni și care este înrâurirea hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Contrar dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., care reclamă o decizie "motivată"a organului care soluționează contestația administrativă, Înalta Curte constată că singura referire din considerentele deciziei nr. 94 din 10 februarie 2015 a DGRFP București la strânsa dependență care ar exista între soluția fiscală și cea penală vizează constatările organelor de control a căror realitate urmează să fie tranșată de organele de cercetare penală. În acest context, instanța de control reține că rezultatele controlului au fost înaintate pur și simplu, fără a indica "indiciile săvârșirii unei infracțiuni". Este evident că în sesizarea Parchetului se arată formal că aceasta se realizează în vederea analizării posibilității "săvârșirii unor infracțiuni de natură penală sau economico-financiară". Or, art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 impune ca organul fiscal să indice infracțiunea a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă și să arate indiciile care au stat la baza acestei sesizări.

Este adevărat că art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 conferă organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiții care să pună sub semnul întrebării buna credință a organului fiscal în relația cu contribuabilul.

În condițiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operațiunilor economice derulate de recurentă, respectiv a procedat la stabilirea obligațiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanță, nu se poate accepta că organul de soluționare a contestației ar fi în imposibilitate să se pronunțe asupra contestației administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existența sau nu a unei infracțiuni, fiind în măsură să verifice aplicarea prevederilor speciale cuprinse în art. 11 alin. (1) din C. fisc.

În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 49 și următoarele din C. proc. fisc., organul fiscal, în vederea stabilirii situației de fapt fiscale reale, are atribuția de a corobora și aprecia probele administrate ținându-se seama de forța lor doveditoare recunoscută de lege, poate solicita contribuabilului orice lămuriri necesare, poate să aibă în vedere documentele justificative, evidențele contabile ale contribuabilului și alte acte doveditoare la stabilirea bazei de impunere, context în care sarcina probei îi revine contribuabilului.

Analiza conținutului documentelor prezentate de societate în justificarea exercitării dreptului de deducere a TVA-ului (a necesitării și realității serviciilor) permite organului de soluționare a contestației administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că acestea nu sunt apte, prin mențiunile pe care le conțin, să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea, prin urmare, stabilirea unor obligații fiscale suplimentare nu este condiționată de constatarea instanței penale cu referire la existența elementelor constitutive ale unor infracțiuni.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (20.10.2014) și până la data soluționării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal. Consecința este amânarea soluționării contestației administrative o perioadă de timp nerezonabilă, așa încât Înalta Curte reține că circumstanțele concrete ale cauzei sunt de natură a infirma soluția pronunțată de instanța de fond.

Prin menținerea suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituțional al reclamantei de a se adresa instanței judecătorești competente, pentru a obține verificarea legalității deciziei de impunere, emisă în sarcina sa și se perpetuează starea de așteptare a unei soluții în cauza penală, în care nici societatea reclamantă și nici administratorul sau salariați ai acesteia nu figurează ca părți (învinuiți, părți responsabile civilmente), ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Așa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecința obligării organului competent să se pronunțe asupra fondului contestației administrative.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite cererea în anulare, în sensul preconizat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul Grup Transport Feroviar S.A. în insolvență prin administrator special A. împotriva sentinței civile nr. 2002 din 6 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă recurată, și rejudecând, admite acțiunea formulată de reclamantul Grup Transport Feroviar S.A.

Anulează decizia nr. 94 din 10.02.2015 emisă de DGRFP București și obligă pârâta să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere nr. F-MJ 253/2409.2014 și a Raportului de inspecție fiscal nr. x din 24.09.2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2017.