ÎCCJ, Secția penală

Asupra recursului în casație de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1857 din 12.10.2016 pronunțată de Judecătoria Brașov, printre altele, s-a dispus, în baza art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată, din infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată B.), amenințare prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată C.), șantaj prevăzută de art. 207 alin. (1) și 3 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată D.) și camătă prevăzută de art. 351 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. și art. 77 lit. a) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 din C. pen., în infracțiunile de amenințare în formă continuată, prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și a art. 5 din C. pen. (persoană vătămată B.), amenințare în formă continuată, prevăzută de art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și a art. 5 din C. pen. (persoană vătămată C.), șantaj în formă continuată, prevăzută de art. 207 alin. (1) și 3 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și art. 41 alin. (1) din C. pen. (persoană vătămată D.) și camătă, prevăzută de art. 351 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., toate cu aplicarea art. 38 din C. pen.

În baza art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și a art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare în formă continuată (persoană vătămată B.).

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, cu ref. la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen., s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) din C. pen. din 1969 pe durata executării pedepsei.

În baza art. 193 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și a art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare în formă continuată (persoană vătămată C.)

În temeiul art. 71 din C. pen. din 1969, cu ref. la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, s-au interzis inculpatului, cu titlu de pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) din C. pen. din 1969, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 207 alin. (1), (3) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) și 5 din C. pen. și art. 3 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă continuată (persoană vătămată D.)

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și de a comunica cu persoana vătămată D. pe o perioadă de 2 ani, în condițiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 65 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a comunica cu persoana vătămată D.), pe durata și în condițiile prevăzute de art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 351 din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 43 alin. (1) și (5) din C. pen. și art. 3 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de camătă.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. și art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a C. pen., s-au contopit pedepsele sus-menționate, stabilindu-se pedeapsa cea mai grea, de 4 ani 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din celelalte pedepse, respectiv 1 an și 2 luni închisoare, urmând astfel ca inculpatul să execute o pedeapsă rezultantă de 5 ani și 8 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) din C. pen., respectiv a interzicerii dreptului de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și de a comunica cu persoana vătămată D. pe o perioadă de 2 ani, în condițiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) din C. pen. (dreptul dea fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a comunica cu persoana vătămată D.) pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 104 alin. (2) din C. pen., s-a revocat liberarea condiționată a inculpatului din executarea Sentinței penale nr. 458/18.04.2012 pronunțată de Judecătoria Moreni, definitivă prin nerecurare la data de 16.05.2012 și s-a adiționat la pedeapsa aplicată în cauză restul rămas neexecutat din sentința amintită, respectiv 207 zile (6 luni și 27 zile închisoare), rezultând astfel o pedeapsă rezultantă de 6 ani, 2 luni și 27 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) din C. pen., respectiv a interzicerii dreptului de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat și de a comunica cu persoana vătămată D. pe o perioadă de 2 ani, în condițiile prevăzute de art. 68 din C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) din C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și n) din C. pen. (dreptul de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a comunica cu persoana vătămată D.) pe durata executării pedepsei principale conform art. 65 alin. (3) din C. pen.

În baza art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii din data de 29.04.2015, ora 12:45 - 30.01.2015, ora 12:45, precum și durata arestului preventiv din data de 30.01.2015 până în data de 30.03.2015, durata arestului la domiciliu din data de 30.03.2015 până la data de 29.05.2015 și durata arestului preventiv din data de 16.11.2015 până la data de 01.02.2016.

În temeiul art. 399 alin. (1) raportat la art. 211 și art. 208 alin. (5) din C. proc. pen., s-a menținut măsura controlului judiciar dispusă față de inculpatul A.

Prin aceeași hotărâre a fost condamnat și inculpatul E.

Pe latură civilă, s-a luat act că persoanele vătămate B., C. și D. nu s-au constituit părți civile în cauză.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea specială a sumelor de 5.950 euro și 13.200 RON cu privire la care a fost instituit sechestru asigurător prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov din data de 30.01.2015 și consemnate la CEC conform recipiselor seria TA nr. x/02.02.2015 și TA nr. x1/02.02.2015, aflate în volumul IV, dosar urmărire penală.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., s-a menținut sechestrul asigurător instituit prin ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov din 30.01.2015 asupra sumelor de 5.950 euro și 13.200 RON.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 548/AP din 21 iunie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția penală a respins ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1857 din 12.10.2016 a Judecătoriei Brașov.

În baza art. 422 din C. proc. pen., a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului și perioada începând cu data de 18.02.2017 până la data de 21.06.2017, inclusiv.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a obligat inculpatul să plătească statului suma de 700 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Totodată, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de inculpatul A. și, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 C. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 548/AP din 21 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, la data de 23 octombrie 2017, a declarat recurs în casație inculpatul A.

Inculpatul a invocat cazurile de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.

În argumentarea primului caz de recurs în casație, inculpatul a susținut că faptele pentru care a fost condamnat nu sunt prevăzute de legea penală, pe considerentul lipsei elementelor constitutive ale infracțiunilor de amenințare, cămătărie și șantaj, întrucât la momentul la care acuzarea a susținut că a săvârșit aceste fapte, se afla în executarea unei pedepse privative de libertate.

În acest sens, punctual, inculpatul a arătat că nu putea săvârși cele două infracțiuni de amenințare în timp ce se afla în penitenciar, întrucât nu există niciun act material din care să rezulte că afirmațiile sale i-au insuflat fostei concubine sau numitului C. o stare de temere în mod obiectiv. Fără a exista această aptitudine ca amenințarea să determine o poziție subiectivă aptă să creeze temerea pentru integritatea fizică sau psihică a persoanelor vătămate nu este întrunită, în opinia recurentului inculpat, latura obiectivă a infracțiunii.

În același cadru de argumentare, cu privire la aceeași acuzație, inculpatul a invocat și greșita stabilire, ca lege penală mai favorabilă, a noului C. pen.

Referitor la infracțiunea de cămătărie, inculpatul a susținut că această acuzație a fost reținută de către instanțe ca fiind probată exclusiv prin declarațiile martorilor, fără a se stabili cu precizie momentul remiterii banilor, pentru a se putea determina în mod just legea penală mai favorabilă. De altfel, în cauză, nu s-a probat, în afara depozițiilor de martor, că inculpatul împrumuta în mod obișnuit bani cu dobândă.

În ceea ce privește infracțiunea de șantaj, inculpatul a susținut, deopotrivă, că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale acestei infracțiuni întrucât solicitarea adresată persoanei vătămate D., de restituire a banilor pe care fosta sa concubină îi remisese anterior, cu titlu de împrumut, avea un just temei. Or, persoana vătămată a recunoscut că îi datora o sumă de bani, ca urmare a împrumutului luat de la concubina sa în timp ce el se afla în executarea unei pedepse privative de libertate. În consecință, legitimitatea pretențiilor sale de restituire, de către persoana vătămată, a sumei de bani împrumutate, conduce la inexistența laturii obiective a infracțiunii analizate.

În același sens, s-a susținut de către recurent că persoanele vătămate sunt singurele care pot stabili dacă asupra lor s-au efectuat acte de constrângere și nu organele judiciare. Or, niciuna dintre persoanele vătămate nu s-a constituit parte civilă, neexistând o tipicitate a infracțiunilor sub aspectul probării laturii subiective a infracțiunii. Mai mult, a arătat inculpatul că organul de urmărire penală sau instanțele de judecată au interpretat pretinsele fapte în raport de depozițiile persoanelor vătămate, dar nu au probat aptitudinea recurentului de a le săvârși.

În motivarea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpatul a invocat nelegalitatea pedepselor ce i-au fost aplicate în fond și menținute în apel, decurgând, în esență, din greșita stabilire a legii penale mai favorabile și din injusta aplicare a dispozițiilor legale privind concursul de infracțiuni.

Prin încheierea din data de 11 decembrie 2017, s-a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpat și s-a trimis cauza completului 10, în compunere de 3 judecători.

Astfel, s-a constatat că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege și respectă condițiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 și art. 438 din C. proc. pen., iar argumentele prezentate de inculpat în susținerea celor două cazuri de recurs în casație invocate se circumscriu în conținut dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" și a art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A., prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru considerațiile ce se vor arăta în continuare.

Preliminar examinării fondului prezentei cauze, Înalta Curte notează că potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate. Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În același sens, se constată că fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza, orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a prevăzut în mod expres.

Instanța de casație nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

Prin urmare, instanța de casație analizează doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond și de apel, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aspectele invocate de apărare în sensul că faptele reținute în sarcina inculpatul A. nu sunt prevăzute de legea penală sunt nefondate.

Referitor la infracțiunea de amenințare, s-a reținut, în considerentele sentinței penale, că, în perioada iulie 2013 - decembrie 2013, inculpatul A. a amenințat-o în repetate rânduri cu acte de violență și cu moartea, prin intermediul convorbirilor telefonice și al mesajelor de tip SMS, pe fosta sa concubină B.. De asemenea, în perioada iulie 2013 - decembrie 2013, l-a amenințat în repetate rânduri cu acte de violență și cu moartea pe C., actualul iubit al lui B. Situația de fapt a fost stabilită de instanța de fond pe baza probatoriului administrat, expus în detaliu în considerentele sentinței penale, considerente reluate și de instanța de apel. Totodată, s-a mai arătat că elementul material al laturii obiective s-a concretizat prin transmiterea în mod direct, dar și indirect, pe cale orală și scrisă a unor cuvinte de amenințare cu răzbunarea dar și cu moartea adresată persoanelor vătămate. Din ansamblul probatoriu administrat în cauză precum și prin raportare la circumstanțele cauzei, respectiv faptul că inculpatul în mod repetat a adresat celor două persoane vătămate amenințări cu acte de violență, cu răzbunarea, dar și faptul că a purtat discuții cu privire la planurile sale și cu alte persoane, instanța de fond și-a format convingerea că amenințările inculpatului au avut un caracter serios, având aptitudinea de a intimida persoanele vătămate și de a le crea o stare de temere fiind totodată injuste, răul prefigurat fiind nelegitim. Pentru a aprecia astfel, s-a observat că amenințările au fost amplificate prin trimiteri la faptul că inculpatul va infesta persoanele vătămate cu virusul HIV, că le va omorî, că le va tăia picioarele etc. Urmarea imediată a constat în starea de panică, de neliniște creată persoanelor vătămate. Legătura de cauzalitate este stabilită și rezultă fără niciun dubiu între acțiunea inculpatului și starea de neliniște a victimelor.

În raport de considerațiile instanței de fond, reluate întocmai și de către instanța de apel, Înalta Curte constată că situația de fapt, astfel cum a fost stabilită cu titlu definitiv în cauză, realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de amenințare, așa încât susținerile apărării în sensul că faptele inculpatului nu sunt prevăzute de legea penală sunt neîntemeiate.

Apărarea recurentului inculpat privind inaptitudinea acțiunilor sale de a crea o stare de temere persoanelor vătămate este un element ce ține de situația de fapt și interpretarea probatoriului, aspect ce excede analizei instanței de casație, fiind o chestiune ce ține de temeinicia hotărârii atacate și nu de nelegalitatea acesteia.

În același mod, motivele invocate de către recurent cu privire la infracțiunea de șantaj, sunt împrejurări analizate deja de instanțe în cadrul stabilirii situației de fapt, prin interpretarea materialului probator, aspecte ce nu pot fi analizate în cadrul recursului în casație, cale extraordinară de atac, eminamente în drept, și nu în fapt, fiind inadmisibil de a se analiza cauza în aceeași parametri ca în cadrul căii ordinare de atac a apelului.

Cu privire la starea de temere, instanța de fond a reținut că aceasta a fost fără niciun dubiu creată persoanei vătămate de către inculpatul A. În acest sens, instanța a reținut că în cazul persoanei vătămate D. a fost afectată libertatea sa psihică, acesta fiind pus în situația de a se și muta o perioadă din localitatea Brașov, ca urmare a temerii resimțite față de inculpat. Totodată, s-a mai apreciat că starea de temere a fost creată persoanei vătămate de atitudinea adoptată de inculpat care prin apeluri telefonice, în mod repetat a pus presiune asupra acestuia pentru a i se restitui suma de 50.000 euro. Instanța a mai reținut din ansamblul probatoriu administrat că persoana vătămată a perceput în mod direct constrângerile cu privire la restituirea sumei de bani menționată anterior.

Or, după cum s-a arătat anterior, aceste chestiuni reiterate de inculpat cu ocazia soluționării recursului în casație sunt aspecte de temeinicie ale hotărârii care exced analizei instanței de casație.

Nici susținerea inculpatului că nu a urmărit obținerea unui folos injust de la persoana vătămată nu poate fi reținută de instanța de recurs având în vedere că legiuitorul cere ca făptuitorul să urmărească dobândirea folosului în mod injust, cerința legii fiind îndeplinită chiar dacă folosul este just dar inculpatul a urmărit să-l dobândească în mod injust, aspect analizat de instanțele ordinare și care nu mai poate fi cenzurat, în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

De asemenea, aprecierea recurentului privind nelegalitatea interceptărilor telefonice nu poate fi cenzurată prin prisma niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

De altfel, recurentul a invocat acest motiv în cadrul susținerilor privind cazul de casare prevăzut de 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în contextul în care a criticat modalitatea de interpretare a probelor de către instanțele de fond și de apel.

Referitor la infracțiunea de camătă, instanța de fond a reținut că inculpatul A., în perioada 2012 - 2014, a împrumutat solicitând dobândă, diverse persoane din cercul său relațional, respectiv F., G. zis H., I., J., K., D., L., cu importante sume de bani, fără a fi autorizat în acest sens și fiind ajutat de către inculpatul E. Pentru recuperarea sumelor de bani împrumutate, inculpatul A., în perioada octombrie - noiembrie 2014, a abordat mai multe persoane din cercul său relațional, pe care în trecut le-a împrumutat cu diferite sume de bani cu camătă, pentru a le determina să-i achite ratele la termenele și în condițiile stabilite de el. Răspunzând apărării, conform căreia la momentul la care inculpatul a împrumutat bani cu camătă, faptele nu erau incriminate, această activitate fiind desfășurată de acesta anterior intrării în vigoare a legii nr. 216/2011, instanța a reținut că, din ansamblul probator administrat în cauză, reiese că deși activitatea inculpatului a început anterior intrării în vigoare a acestei legi, s-a întins și ulterior acestui moment, inculpatul desfășurând activități ce se circumscriu cametei și ulterior intrării în vigoare a actualului C. pen., legea aplicabilă infracțiunii în raport de momentul epuizării acesteia.

Alăturat motivării instanței de fond, Curtea a reținut și declarațiile martorilor audiați în cauză, care sunt mai mult decât concludente, cu privire la întinderea în timp a activității inculpatului A., privind infracțiunea de camătă, activitate care s-a derulat și după noiembrie 2011, ultimul act prin care s-a epuizat infracțiunea fiind ulterior lunii noiembrie 2011.

În raport de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că există o corespondență deplină între fapta săvârșită de inculpat astfel cum a fost reținută în situația de fapt și configurarea legală a infracțiunii de cămătărie, întrunind elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

Critica inculpatului în sensul că infracțiunea a fost probată doar pe declarațiile martorilor nu poate face analiza recursului în casație, neputându-se solicita instanței de recurs să procedeze la reinterpretarea probatoriului administrat în cauză.

Nici motivul privind neincriminarea faptei pentru care a fost condamnat inculpatul, pretins săvârșită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 216/2011, susținută cu ocazia dezbaterilor, și circumscrisă cazului de casare prevăzut de 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu este întemeiat. În decizia penală atacată, s-a reținut cu titlu definitiv, comiterea infracțiunii în perioada anilor 2012 - 2014, interval de timp în care era incriminată, prin lege, infracțiunea de camătă.

Examinând cauza și prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat și pe acest aspect.

După cum s-a arătat și anterior, potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în cazul în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident în situația în care pedeapsa stabilită și aplicată de instanța de apel este nelegală.

Verificând, în aceste limite, decizia penală atacată, Înalta Curte constată că susținerile privind nelegalitatea pedepselor aplicate inculpatului sunt nefondate.

Astfel, recurentul a invocat nelegalitatea pedepselor aplicate conform legii penale în vigoare și, respectiv, nelegalitatea pedepsei rezultante urmare a aplicării, regimului juridic al concursului de infracțiuni conform noului C. pen., deși se impunea, în opinia sa, aplicarea dispozițiilor C. pen. anterior, sub ambele aspecte.

Însă, se constată că infracțiunile de șantaj și camătă, pentru care instanțele au aplicat pedepse conform C. pen. în vigoare, au fost comise ulterior intrării în vigoare a noului C. pen., așa încât acestea exced analizei conform prevederilor art. 5 din C. pen. privind legea penală mai favorabilă, care au în vedere o altă ipoteză, respectiv situația în care, de la data săvârșirii infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei, au intervenit una sau mai multe legi penale, ipoteză care nu este aplicabilă în cauză.

Alegerea legii penale mai favorabile se impunea doar în cazul infracțiunilor de amenințare, analiza dispozițiilor art. 5 din C. pen. fiind realizată de instanțele de judecată și, stabilindu-se, motivat, că legea penală mai favorabilă este C. pen. anterior.

În ceea ce privește regimul juridic aplicabil concursului de infracțiuni, acesta se stabilește în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., respectiv tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puțin una dintre infracțiunile din structura pluralității a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracțiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi mai favorabilă.

De altfel, instanța a avut în vedere sub acest aspect și Decizia nr. 7/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că: "În aplicarea dispozițiilor art. 5 din C. pen., în cazul pluralității de infracțiuni constând în săvârșirea unor infracțiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracțiuni comise după intrarea în vigoare a noului C. pen., pentru infracțiunile săvârșite anterior datei de 1 februarie 2014 se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind legea veche sau legea nouă, iar pentru infracțiunile săvârșite sub imperiul legii penale noi, precum și pentru tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din C. pen. și art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.".

Față de cele arătate, și în urma propriului demers analitic, Înalta Curte nu decelează aplicarea vreunei pedepse nelegale, sub aspectul cuantumului fiecăreia dintre pedepsele aplicate pentru infracțiunile ce se integrează pluralității, sub forma concursului de infracțiuni, respectiv, sub aspectul cuantumului pedepsei rezultante aplicate inculpatului A.

Nu în ultimul rând, se constată că susținerile recurentului inculpat se circumscriu, în esență, unor critici privind stabilirea greșită, în opinia apărării, a legii penale mai favorabile în cauză, fără a avea ca finalitate aplicarea unor pedepse nelegale. În consecință, instanța de recurs apreciază că recurentul inculpat A. a invocat în mod formal cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

În ceea ce privește, susținerea apărării privind greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de amenințare, în condițiile în care s-ar fi împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale calculat conform prevederilor noului C. pen., Înalta Curte constată, prioritar, că această critică a fost formulată cu ocazia dezbaterilor, nefiind antamată prin motivele de recurs scrise, încălcându-se dispozițiile art. 437 din C. proc. pen., nefiind supusă procedurii de filtru a admisibilității, conform art. 440 din același Cod.

De altfel, această critică excede cazurilor de recurs în casație prevăzute de lege, neputând fi cenzurată prin prezenta cale de atac.

Pe de altă parte, în cazul în care ar fi putut fi analizată, în prezenta cale de atac, susținerea inculpatului este nefondată, termenul de prescripție al răspunderii penale pentru infracțiunea de amenințare nefiind împlinit, potrivit niciuneia din dispozițiile C. pen., anterior sau în vigoare.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de câte 65 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 548/AP din 21 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 65 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 martie 2018.

Procesat de GGC - NN