ÎCCJ, decizie (scj.ro #133987)

Funcție publică. Concurs de recrutare. Respingerea nelegală a candidaturii unei persoane. Consecințe. H.G. nr. 611/2008, art. 3 lit. l) Legea nr. 188/1999, art. 57 alin.(3) Codul civil, art. 1357 alin. (2) Adeverința ce atestă o periodă a desfășurării unei anumite activități, eliberată de către o persoană liber-profesionistă în calitate de propriu angajator, însoțită de documente fiscale care atestă pentru aceeași perioadă venituri din „profesii libere” este aptă, conform art. 3 lit. l) din H.G. nr. 611/2008 să ateste vechimea în specialitatea studiilor absolvite. În aceste condiții, respingerea unei candidaturi pentru ocuparea unei funcții publice pentru motivul lipsei dovedirii vechimii minime în specialitatea studiilor necesare exercitării respectivei funcții este nelegală și poate constitui temei pentru atragerea răspunderii civile delictuale, cu consecința obligării autorității pârâte la plata de despăgubiri morale.

Decizia nr. 1451 din 12 mai 2016 Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, urmare a soluționării conflictului negativ de competență, la data de 30.04.2014, reclamanta A în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat: (1) - constatarea nulității absolute a concursului din 22-24 mai 2013 pentru ocuparea funcției publice de execuție vacante de consilier gradul profesional principal (traducător engleză principal) la Biroul de relații internaționale și programe altele decât programele Phare din Serviciul de cooperare judiciară internațională, relații internaționale și programe din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art.71 din HG 611/2008; (2)- anularea tuturor actelor administrative prin care s-a dispus respingerea cererii reclamantei de înscriere la concursul respectiv; (3)- obligarea pârâtului să admită cererea reclamantei de înscriere la concurs; (4)- obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

2.Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 96 din 11 iunie 2014, Curtea de Apel Brașov - Secția contencios administrativ și fiscal: - a respins excepția inadmisibilității petitului 1 al cererii; - a admis în parte cererea formulată, completată și precizată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; - a dispus anularea tuturor actelor administrative prin care s-a respins cererea reclamantei de înscriere la concursul din 22-24 mai 2013 pentru ocuparea funcției publice de execuție vacante de consilier gradul profesional principal (traducător engleză principal) la Biroul de relații internaționale și programe altele decât programele Phare din Serviciul de cooperare judiciară internațională, relații internaționale și programe din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv răspunsul comisiei de organizare a concursului, afișat la 16.05.2013 pe site-ul pârâtului și procesul verbal din 17.05.2013 al comisiei de soluționare a contestațiilor; - a obligat pârâtul să admită cererea reclamantei de înscriere la concurs; - a respins restul pretențiilor reclamantei, ca neîntemeiate; - a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 450 lei constând în taxa judiciară de timbru.

3.Recursurile declarate În cauză au formulat recurs ambele părți, corespunzător soluțiilor defavorabile din hotărârea judecătorească atacată.

3.1.Recursul declarat de A Recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă, sub următoarele aspecte: •au fost nelegal interpretate și aplicate dispozițiile art.71 din HG nr.611/2008 în soluționarea primului capăt de cerere, impunându-se constatarea nulității absolute a concursului, sancțiune care survine ope legis ; nu au fost respectate dispozițiile art. 18 din același act normativ, întrucât îndeplinea toate condițiile generale și specifice pentru participarea la concurs, și nici dispozițiile art. 57 alin.(3) din Legea nr. 188/1999 care stabilesc principiile care stau la baza organizării concursurilor privind recrutarea în vederea intrării în corpul funcționarilor publici; •în ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, deși instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii patrimoniale a pârâtului, a considerat pe baza jurisprudenței CEDO în cauza Buzescu contra României că simpla admitere a cererii și acordarea dreptului de a participa la concurs reprezintă o reparație echitabilă, or, soluția fondului este contrară hotărârii instanței europene; în situația sa concretă nu are posibilitatea cuantificării daunelor materiale însă suma pretinsă cu titlu de daune morale pentru prejudiciul nepatrimonial suferit se impune a-i fi acordată,

fiind evidente pierderea șansei de a obține un avantaj în sensul art. 1532 din Codul civil, suferințele psihice inerente, poziția de inferioritate și starea de nesiguranță privind viitorul carierei sale, generate de refuzul nelegal al autorității pârâte de a da curs înscrierii sale la concurs. 3.2.Recursul Ministerului Public– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție La rândul său, pârâtul Ministerul Public– Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea sentinței în temeiul dispozițiilor art. 488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința respingerii acțiunii în integralitatea sa.

Recurentul-pârât a susținut că: •prima instanță a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 3 lit.l) din HG nr.611/2008, raportat la situația reclamantei, în sensul că a apreciat drept „corespunzătoare” adeverința depusă de aceasta în calitate de propriu angajator, deși actul respectiv nu face dovada îndeplinirii condiției de vechime cerute pentru participarea la concurs; contrar fondului, nu a fost contestată aptitudinea emitentului de a produce adeverința respectivă, ci conținutul acesteia și forța sa probantă; nu s-a analizat dacă vechimea atestată are caracter continuu și constant în raport de declarațiile pe venit pe anii 2010 și 2011; •deși s-a respins capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, trebuie înlăturate considerentele referitoare la întrunirea cerințelor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întrucât nu există faptă ilicită și nici prejudiciu.

4.Procedura derulată în recurs Ambele părți au formulat întâmpinare, în combaterea recursului celeilalte. Recurenta-reclamantă a susținut că excede cadrului legal și anunțului de concurs condiția ca vechimea în specialitate să aibă un caracter „continuu și constant”. De altfel, a subliniat că motivele invocate reflectă necunoașterea reglementărilor în materie de organizare a profesiei liberale de traducător, cât și a celor fiscale. Cu privire la răspunderea patrimonială, a insistat să fie luat în considerare standardul ridicat dat de calitatea de profesionist al dreptului a recurentului-pârât, organizator al concursului, ce reprezintă o autoritate publică în domeniul juridic, plasată în cadrul constituțional al autorităților judecătorești.

Recurentul-pârât a susținut că nu există motive de nulitate absolută a concursului și, de altfel, această solicitare apare ca lipsită de interes, câtă vreme instanța de fond a anulat toate actele administrative prin care s-a dispus respingerea cererii recurentei-reclamante de înscriere la concurs. A reiterat, de asemenea, argumente din doctrina civilă relevantă în sensul inexistenței faptei ilicite și prejudiciului moral, prin prisma faptului că activitatea comisiilor de organizare a concursului a fost legală. Prin încheierea din 18 martie 2016 s-au admis în principiu ambele recursuri, dispunându-se ca soluționarea acestora să se realizeze, conform opiniei magistratului-asistent raportor, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin.(7) Cod procedură civilă.

Ulterior, prin concluziile finale înregistrate la data de 22.04.2016, recurenta-reclamantă a arătat că situația sa personală s-a modificat substanțial din perioada organizării concursului și până în prezent, prin nașterea celui de-al doilea copil și stabilirea domiciliului în altă localitate decât cea a sediului părții adverse, așa încât și-a reconsiderat interesul ocupării postului în discuție, considerând că singura posibilitate de compensare a consecințelor negative ale conduitei celuilalt recurent, rămâne acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat. 5.Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de ambii recurenți, Înalta Curte constată că se impune reformarea acesteia, în limitele și pentru considerentele care urmează.

Recurenta-reclamantă A a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ în condițiile art. 68 din HG nr.611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici raportat la art. 1 alin.(1) și art. 8 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actele administrative prin care recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție i-a respins cererea de a participa la concursul pentru ocuparea funcției publice de execuție vacante de consilier, gradul profesional principal (traducător engleză principal) la Biroul de relații internaționale și programe altele decât programele Phare din Serviciul de cooperare judiciară internațională, relații internaționale și programe din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, organizat în perioada 22-24 mai 2013. Curtea de apel a reținut, în esență, că motivul invocat de comisia de concurs pentru respingerea candidaturii în etapa de selecție a dosarelor de înscriere la concurs este nefondat, întrucât adeverința eliberată de reclamantă în calitate de propriu angajator este aptă conform art. 3 lit.l) din HG nr. 611/2008 să ateste vechimea în specialitate de 3 ani și o lună.

Soluția fondului în această privință este la adăpost de orice critică. Pentru a răspunde criticilor formulate de recurentul-pârât, se impune a prezenta, pe scurt, succesiunea faptelor și a actelor juridice, reflectate în înscrisurile administrate de prima instanță. Astfel, în urma analizării dosarelor de înscriere depuse de cele două candidate, comisia de concurs a respins candidatura recurentei-reclamante, întrucât „ nu face dovada condițiilor specifice de vechime (5 ani) în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice, așa cum este definită de art. 3 lit.l) din HG nr.611/2008 ” (conform documentului „ Lista ” afișat la 16 mai 2013, filele 29, dosar fond). Contestația formulată potrivit art. 64 alin.(1) din aceeași hotărâre de guvern a fost respinsă.

Din procesul verbal întocmit la 17 mai 2013 rezultă că adeverința emisă de candidată în calitate de propriu angajator „ nu intră sub incidența prevederilor art. 3 lit.l) din HG nr.611/2008 ”. S-a mai argumentat că „ profesia liberală este o ocupație intelectuală, exercitată de o persoană pe cont propriu (…) care face parte, în mod obligatoriu, dintr-un ordin profesional. Uniunea Profesiilor Liberale din România este o organizație neguvernamentală (…), doamna A nefiind înregistrată în cadrul acestei Uniuni …”. Plângerea prealabilă formulată a fost respinsă ca inadmisibilă de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu motivarea că „ nu sunt întrunite condițiile cerute de art. 3 lit.l) din HG nr.611/2008 …”.

Potrivit art. 3 lit.l) din HG nr. 611/2008, prin vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcției publice se înțelege „experiența dobândită în temeiul unui contract ndividual de muncă, a unui raport de serviciu sau ca profesie liberală, demonstrată cu documente corespunzătoare de către persoana care a desfășurat o activitate într-o funcție de specialitate cor espunzătoare profesiei sau specializării sale, prin raportare la domeniul general de absolvire a studiilor potrivit nivelurilor de organizare a învățământului în România”. Pentru dovedirea vechimii de minim 5 ani, condiție specifică impusă de organizatorul concursului, recurenta-reclamantă a prezentat a prezentat mai multe adeverințe, eliberate de două societăți comerciale, de Parlamentul European, dar și de ea însăși, în calitate de liber profesionist și propriu angajat, însumând un total de peste 6 ani.

Comisia de concurs nu a recunoscut vechimea de 3 ani și o lună pe care candidata și-a atestat-o ea însăși, întrucât nu este înscrisă într-un ordin profesional, respectiv în Uniunea Profesiilor Liberale din România. Curtea de apel a reținut că această cerință nu are un fundament legal iar prin recursul său, recurentul-pârât nu a combătut acest considerent. Într-adevăr, statutul de profesie liberală al profesiei de traducător a fost recunoscut prin Legea nr.178/1997 pentru autorizarea și plata interpreților și traducătorilor folosiți de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiției, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție, de organele de urmărire penală, de instanțele judecătorești, birourile notarilor publici, de avocați și de executorii judecătorești.

Ulterior, prin Ordinul nr.1054/C din 27.07.2005 al ministrului justiției a fost aprobat Regulamentul de aplicare al Legii nr.187/1997, cuprinzând condițiile concrete de autorizare și desfășurare a profesiei, sancțiunile legale aplicabile în cazul reținerii unor abateri, onorariile aplicabile, etc. De asemenea, statutul de profesie liberală este confirmat prin Normele metodologice de aplicare a art. 46 din Codul fiscal (aprobate prin HG nr.44/2004), în care sunt definite veniturile din profesii libere, profesia de traducător fiind indicată la pct.23. Necontestat, recurenta-reclamantă are calitatea de traducător autorizat (Ordinul MJ nr. 1829/C/5 decembrie 2005) pentru limbile engleză, franceză, spaniolă și figurează înregistrată (cod înregistrare fiscală 21559790) în evidențele fiscale ale AFP a municipiului Brașov cu „venituri din profesii libere” în perioada 2008-2011.

Ca urmare, adeverința pe care ea însăși și-a eliberat-o în calitate de liber profesionist, care atestă o vechime în specialitatea studiilor de 3 ani și o lună, corespunde evidențelor fiscale menționate, neexistând nici un motiv ca forța sa probantă să fie pusă la îndoială. Dacă argumentul referitor la obligativitatea aderării sale la Uniunea Profesiilor Liberale din România – persoană juridică de drept comun, fără statut de utilitate publică – a fost abandonat pe parcursul judecății la prima instanță, s-a dezvoltat în schimb cel potrivit căruia documentul prezentat pentru dovedirea vechimii nu ar fi „corespunzător” în sensul definiției redate anterior.

În această privință, în acord cu recurenta-reclamantă, instanța de recurs remarcă inconsistența susținerii, în absența oricărei definiții sau explicații în textul legal, ori în anunțul de participare la concurs, care nu circumscriu în nici un mod ipoteza demonstrării vechimii în specialitatea studiilor în situația unei profesii liberale. Nici teza afirmată pentru prima dată în recurs, contrar dispozițiilor art. 494 raportat la art. 478 alin.(2) Cod procedură civilă, potrivit căreia vechimea nu ar avea „caracter continuu și constant” nu poate fi reținută. Împrejurarea că din declarația pe venit aferentă anului 2010, rezultă că recurenta-reclamantă a realizat în anul fiscal respectiv un venit net de „-1215 lei” nu poate avea semnificația pe care i-o conferă recurentul-pârât, ci, așa cum rezultă de altfel din formularele declarațiilor privind veniturile realizate, venitul net reprezintă diferența dintre venitul brut și cheltuielile deductibile.

Volumul real al activității profesionale se reflectă în venitul brut realizat, care, în anul respectiv a fost de 15.954 lei, reieșind clar o activitate profesională relevantă evidențiată și prin celelalte înscrisuri (adeverințe, recomandări, etc.) emise de persoanele juridice de profil cu care a colaborat profesional în perioada respectivă pe baze contractuale, cu întocmirea facturilor fiscale aferente (în cuprinsul cărora s-a menționat activitatea prestată, număr de pagini traduse, etc.). Ca urmare, după cum judicios a reținut judecătorul fondului, respingerea candidaturii recurentei-reclamante nu a fost justificată, impunându-se, în temeiul art. 20 alin.(1) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 Cod procedură civilă, respingerea recursului Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.

Cât privește recursul reclamantei A , acesta a fost restrâns prin efectul „ concluziilor finale ” menționate la pct.4, doar la capătul de cerere privind daunele morale. Și în această privință, curtea de apel a stabilit corect că sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale. Contrar susținerilor recurentului-pârât, fapta ilicită există, și rezidă tocmai în respingerea nelegală a candidaturii recurentei-reclamante iar vinovăția – în această materie conform art. 1357 alin.2 Cod civil este suficientă cea mai ușoară culpă („ culpa levissima ”) – și legătura de cauzalitate nu pot fi contestate. Prejudiciul de natură morală, nepatrimonială, invocat de recurenta-reclamantă este, în aprecierea Înaltei Curți, justificat de sentimentele de suferință psihică și de frustrare pe care le-a trăit în contextul administrativ redat anterior.

De asemenea, starea de nesiguranță și plasarea recurentei-reclamante pe o poziție inferioară, descurajantă, în pofida unei pregătiri profesionale impresionante (studii universitare și postuniversitare în domeniu, master în traductologie în Marea Britanie, stagiu de 6 luni în cadrul Direcției de traduceri – Unitatea română a Parlamentului European) constituie tot atâtea argumente pentru acordarea daunelor morale. În plus, ratarea șansei de a participa la un concurs cu un singur contracandidat, chiar fără a specula asupra șanselor de câștig, trebuie luată în considerare. Prin prisma acestor elemente, suma de 20.000 lei pretinsă de victima faptei prejudiciabile reprezintă o compensație adecvată și rezonabilă, instanța de recurs neîmpărtășind punctul de vedere al curții de apel potrivit căruia simpla admitere a acțiunii reprezintă o satisfacție echitabilă.

De altfel, după cum bine a punctat recurenta-reclamantă, trimiterea primei instanțe la hotărârea pronunțată de CEDO în cauza Buzescu contra României (2005) nu îi susține considerentul, pentru că instanța europeană a acordat reclamantului din acea cauză atât daune materiale (7000 euro), cât și daune morale (5000 euro). Conchizând, în temeiul art. 20 alin.(3) și art. 18 alin.(3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496 Cod procedură civilă, recursul reclamantei a fost admis, în sensul preconizat.