ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3883/2018

Analizând recursul în condițiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reține următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 21 martie 2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., suspendarea judecării apelului declarat de apelanta-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva Sentinței civile nr. 348 din data de 14 martie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Împotriva acestei încheieri, pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea cererii de recurs, pârâta a arătat că în mod nelegal instanța a dispus suspendarea apelului, reținând că în lipsa precizărilor solicitate nu ar putea aprecia asupra temeiniciei criticilor referitoare la încălcarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 165/2013 și că nu ar exista, nici în acest act normativ, nici în normele de aplicare, vreo prevedere care să instituie obligația persoanei de a depune o declarație autentificată referitoare la reconstituirile de teren arabil intravilan de care a beneficiat la nivelul întregii țări.

Pârâta subliniază faptul că instanța de apel nu a avut în vedere Decizia nr. 384 din 6 iunie 2017 pronunțată de Curtea Constituțională și nici faptul că legiuitorul a înțeles să instituie prezumția depășirii limitei de 50 ha în interesul statului, pentru a evita o sarcină administrativă disproporționată și pentru a responsabiliza și a obliga persoanele să respecte legea atunci când depun documente în susținerea cererilor lor.

Apreciază că obligațiile stabilite de instanță în sarcina Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor sunt excesive din punct de vedere administrativ și se constituie într-o probatio diabolica, considerent pentru care pârâta solicită admiterea recursului promovat împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea și reluarea judecății cauzei.

Învestită cu soluționarea recursului la data de 8 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la comunicarea cererii de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 10 iulie 2018 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părților din cauză.

La data de 20 iulie 2018 recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport, precizând că termenul din data de 1 octombrie 2018 stabilit pe rolul Curții de Apel București a fost acordat pentru soluționarea cererii de repunere pe rol a cauzei.

Din verificările efectuate în sistemul informatic Ecris s-a constatat că la termenul din data de 1 octombrie 2018, instanța de apel a menținut măsura suspendării cauzei.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a dispus admisibilitatea în principiu a recursului și a stabilit termen de judecată la data de 8 noiembrie 2018, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., când constată că desfășurarea normală a procesului este împiedicată din vina reclamantului, prin neîndeplinirea obligațiilor stabilite în cursul judecății, potrivit legii, judecătorul poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligații nu au fost respectate.

Prin încheierea din data de 21 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a dispus suspendarea judecății cauzei în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., față de împrejurarea că apelanta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de a preciza care sunt titlurile de proprietate emise intimatului-reclamant A., în baza Legii nr. 18/1991, la nivelul întregii țări, pentru reconstituirea dreptului de proprietate după autorii B. și C. - născută D.

Instanța de apel a reținut că, în lipsa precizărilor solicitate apelantei-pârâte, nu poate aprecia asupra temeiniciei criticilor referitoare la încălcarea prevederilor art. 15 din Legea nr. 165/2013 și că nu există vreo prevedere care să instituie obligația persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii de a depune declarație autentificată referitoare la reconstituirile de teren arabil intravilan de care a beneficiat la nivelul întregii țări.

Examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că măsura suspendării a fost în mod nelegal dispusă de către instanța de apel, cu nesocotirea dezlegărilor obligatorii date de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 384 din 6 iunie 2017.

În conformitate cu dispozițiile art. 15 din Legea nr. 165/2013, cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se soluționează cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiția ca această suprafață să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar.

Textul legal anterior redat reglementează, așadar, limita care trebuie respectată pentru soluționarea cererilor de restituire vizând terenuri intravilane agricole rezultată din coroborarea Legii nr. 10/2001, Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, limită ce se subsumează cotei de 50 ha, stabilită de aceste acte normative.

Așadar, art. 15 din Legea nr. 165/2013 stabilește relația dintre legile de restituire, în sensul că reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, indiferent că sunt intra sau extravilanul localităților, nu trebuie să depășească 50 ha/proprietar deposedat.

În continuare, art. 15

1

din același act normativ prevede că: "(1) În situația în care, după solicitarea documentelor necesare stabilirii categoriei de folosință a terenurilor care fac obiectul cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dosarele de despăgubire nu se completează cu informațiile solicitate, se prezumă următoarele:

a) în cazul terenurilor situate la data preluării abuzive în intravilanul localităților de tip urban și pe care existau construcții, o suprafață de până la 1.000 mp avea categoria de folosință curți și construcții;

b) în cazul terenurilor situate la data preluării abuzive în intravilanul localităților de tip rural și pe care existau construcții, o suprafață de până la 3.000 mp avea categoria de folosință curți și construcții.

(2) Pentru suprafețele care exced limitelor prevăzute la alin. (1) și pentru care, pe baza documentelor existente, nu se poate stabili dacă se încadrează în suprafața maximă prevăzută la art. 15, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, Comisia Națională invalidează deciziile entităților învestite de lege, cu excepția celor emise în baza unor hotărâri judecătorești irevocabile/definitive prin care instanțele au stabilit existența și întinderea dreptului."

Așadar, în cazul în care dosarul de restituire nu este completat cu documente care să probeze categoria de folosință, legiuitorul a instituit două prezumții simple:

- în cazul terenurilor situate la data preluării abuzive în intravilanul localităților de tip urban/rural și pe care existau construcții - prezumția că o suprafață de până la 1.000/3.000 mp are categoria de folosință curți și construcții, restul fiind considerat teren din categoriile de folosință agricole;

- pentru suprafețele care excedează limitei de 1.000/3.000 mp, considerate agricole, neputându-se stabili, în lipsa actelor doveditoare, dacă aceste suprafețe depășesc cota de 50 ha ce poate fi restituită, legiuitorul a apreciat că ele excedează acestei limite, dispunând invalidarea deciziilor.

În cuprinsul Deciziei nr. 384 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 854/30.10.2017, Curtea Constituțională a reținut că reglementând cele două prezumții legale simple, legiuitorul a conferit statului [entității învestite de lege] un mijloc de probă în sensul art. 250 din C. proc. civ., care are drept obiect dovedirea, pe de o parte, a categoriei de folosință a terenului, iar, pe de altă parte, depășirea cotei de 50 ha de teren arabil ce pot fi restituite pentru fiecare proprietar deposedat.

Contrar celor reținute de instanța de apel în cuprinsul încheierii recurate, paragraful 41 din aceeași decizie arată că: Cu privire la cea de-a doua prezumție reglementată prin art. 15

1

alin. (2) din Legea nr. 165/2013, Curtea observă că aceasta este o consecință firească a art. 9 alin. (5) lit. c) și art. 10 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora, la cererea de reconstituire a dreptului de proprietate se depune o declarație în care se va menționa, pe propria răspundere, suprafața totală de teren atribuită în proprietate, prin reconstituire sau prin constituire, de familie, potrivit prezentei legi, chiar dacă aceasta s-a făcut în mai multe localități sau de la mai mulți autori. Același text prevede că persoanele fizice și persoanele juridice cărora li s-a reconstituit sau li s-a constituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, potrivit Legii nr. 18/1991, precum și persoanele juridice care au în patrimoniu sau în administrare terenuri agricole ori dețin în orice mod asemenea terenuri au obligația de a da secretarului consiliului local o declarație în care vor menționa suprafața de teren agricol atribuită sau, respectiv, deținută efectiv, în una sau mai multe localități, iar pentru persoanele fizice, și de la mai mulți autori. Persoanele fizice vor face declarația pe propria răspundere, iar persoanele juridice, prin reprezentanții lor. Prin urmare, Curtea reține că rațiunea acestei declarații avea în vedere faptul că prin cererea depusă să nu se depășească limita de 50 ha prevăzută de lege.

De asemenea, următoarele paragrafe ale aceleiași decizii rețin că: În contextul prevederilor art. 15

1

alin. (2) din Legea nr. 165/2013, criticate în cauza de față, Curtea constată că, în lipsa acestei declarații pe propria răspundere, entitatea prevăzută de lege nu cunoaște dacă prin cererea depusă suprafața de teren agricol solicitată depășește sau nu limita de 50 de ha.

În lipsa prezumției analizate, ar fi trebuit efectuate verificări la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale de bază [comune/orașe], sarcină care s-ar fi dovedit excesivă din punct de vedere administrativ și, de multe ori, fără finalitate, constituindu-se într-o probatio diabolica.

În speța dedusă judecății, prin dispunerea măsurii suspendării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ. întrucât apelanta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de a preciza care sunt titlurile de proprietate emise pentru reconstituirea dreptului de proprietate intimatului-reclamant A. în baza Legii nr. 18/1991, la nivelul întregii țări, instanța de apel a aplicat greșit normele de drept incidente în cauză, fără a ține seama de statuările obligatorii date de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 384 din 6 iunie 2017.

Pentru considerentele prezentate, constatând că au fost încălcate drepturi procesuale și au fost produse vătămări de natură a fi îndreptate prin intermediul cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, cu consecința casării încheierii recurate și trimiterii cauzei instanței de apel, în vederea continuării judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor împotriva încheierii de ședință din data de 21 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează încheierea recurată și trimite cauza la Curtea de Apel București, pentru continuarea judecății.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - GV