ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1091/2021

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 28 ianuarie, reclamanta Societatea B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., să se constate dobândirea dreptului de superficie asupra terenului aferent construcției, situat în București, str. x, sector 1 (fosta str. x, sector 1), în suprafață de 63 mp, prin efectul uzucapiunii de scurtă durată, cu cheltuieli de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., art. 1895 și următ. C. civ. de la 1864. Pârâții au formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care au solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale active, întrucât din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1998 rezultă că proprietara construcției este S.C. E. S.R.L., iar pe fond, respingerea cererii, ca neîntemeiată. Pe calea cererii reconvenționale, au solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii terenului la valoarea de piață, ca efect al dreptului de superficie și al acțiunii confesorii. La data de 27 septembrie 2016, pârâții au precizat cererea reconvențională, în sensul că au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 149075 RON. Prin încheierea din 25 aprilie 2017, instanța a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție în interes propriu formulată de F., soluție menținută prin decizia nr. 606A din 29 iunie 2017 a Curții de Apel București, sectia a III-a civilă. Prin încheierea din 21 noiembrie 2017, instanța a admis excepția netimbrării cererii reconvenționale, iar prin încheierea din 23 ianuarie 2018 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 2126 din 16 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată. A anulat cererea reconvențională formulată de pârâții C. și D., ca netimbrată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 589 A din 30 iunie 2020, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul reclamantei împotriva sentinței tribunalului. S-a respins, ca nefondată, cererea apelantei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru. S-a luat act că apelanta - reclamantă și-a rezervat dreptul de solicita cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat pe cale separată.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Societatea B. S.R.L., care a formulat următoarele critici: - Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ. (motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), în sensul că, după ce a constatat că instanța de fond a încălcat aceste dispoziții legale, a procedat la analiza incidenței autorității de lucru judecat a sentinței nr. 3675/26 februarie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei sectorului 1 București, substituind și completând motivarea hotărârii de fond fără să pună în discuția părților autoritatea de lucru judecat. În mod corect, instanța ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., să procedeze la anularea hotărârii și să rețină cauza spre rejudecare. În realitate, în mod nelegal, a procedat la analiza autorității de lucru judecat, precum și la o analiză extinsă a situației constructorului de rea-credință prin raportare la dispozițiile art. 494 C. civ. de la 1864. Or, această din urmă analiză, ce constituie și o motivare a deciziei atacate, reprezintă, în opinia recurentei, o problemă cu caracter de noutate, nefăcând parte nici din apărările pârâților și nici din motivarea hotărârii tribunalului. - Hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 430, art. 431 și art. 432 C. proc. civ. (motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), în sensul că în mod greșit a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a considerentelor sentinței nr. 3675/2015 a Judecătoriei sectorului 1 București. Astfel, pârâții din prezenta cauză nu au invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al respectivei hotărâri, iar cererea de intervenție formulată de reclamantul din acel dosar, F., a fost respinsă, ca lipsită de interes, reținându-se că terenul proprietatea intervenientului nu are nicio legătură cu terenul din prezentul litigiu. De aceea, este relevant faptul că pârâții nu au invocat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței, astfel încât, sub aspect probator, respectiva hotărâre nu mai poate reprezenta o probă atât timp cât pârâții nu și-au însușit-o. Instanța de apel a reluat, din oficiu, analiza autorității de lucru judecat a unei hotărâri depuse la dosar de către o persoană care nu are calitatea de parte și a reținut, în mod nelegal, pretinsa calitate de neproprietar a recurentei asupra construcției prin raportare la calitatea de constructor de rea-credință și de neproprietar al S.C. G. S.R.L.. Această motivare, s-a arătat, este una nelegală și prin raportare la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției în discuție printr-un act autentic cu titlu oneros, dar și prin raportare la sentința judecătoriei prin care s-a dispus demolarea parțială a construcției, respectiv a părții de clădire amplasate pe terenul numitului F., restul clădirii, cu privire la care se solicită recunoașterea dreptului de superficie, rămânând în ființă. - Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Astfel, deși instanța de apel a analizat calitatea de constructor de rea-credință a recurentei, a reținut apoi că buna-credință a achizitorului se prezumă, iar sarcina probei revine celui care invocă reaua-credință, în condițiile în care pârâții nu au invocat reaua-credință, iar instanța a concluzionat că recurenta este de rea-credință prin raportare la istoricul imobilului în litigiu. De asemenea, deși a constatat că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat (întrucât în litigiul anterior s-a analizat atitudinea recurentei ca succesor cu titlu particular al constructorului, iar în prezenta cauză se pune problema stabilirii atitudinii recurentei ca succesor cu titlu particular al unui neproprietar al construcției), substituind și completând motivarea primei instanțe, instanța de apel a respins apelul, reținând efectul pozitiv al sentinței nr. 3675/2015. S-a susținut că instanța de apel trebuia să analizeze în ce măsură contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP H. sub nr. 2705/9 septembrie 1998 reprezintă un just titlu care să conducă la dobândirea, pe calea uzucapiunii de scurtă durată, a dreptului de superficie solicitat spre a fi constatat, iar nu să analizeze o chestiune cu care nu a fost învestită, respectiv dreptul de proprietate asupra construcției din București, str. x, sector 1 și să concluzioneze, în mod nelegal, că S.C. G. S.R.L. nu avea calitatea de proprietar asupra acestei construcții. - Hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1895 și art. 1898 alin. (1) C. civ. (motiv subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). S-a arătat că buna-credință a recurentei trebuie apreciată la momentul achiziționării construcției de la I. S.R.L. și rezidă în aceea că a folosit legitim imobilul în litigiu, sub nume de proprietar, a achitat taxele și impozitele datorate în această calitate și a avut reprezentarea că a dobândit de la autoarea sa dreptul de proprietate asupra construcției și dreptul de folosință asupra terenului aferent. A susținut recurenta că în cauză sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 1895 C. civ. și anume, existența unui just titlu (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1998) și buna-credință a dobânditoarei (recurenta). În sprijinul acestor apărări, recurenta a înțeles a se prevala și de decizia nr. 379/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din ale cărei considerente rezultă că este posibilă dobândirea dreptului de superficie prin uzucapiune și înscrierea lui în cartea funciară. A arătat că este fără putință de tăgadă faptul că a exercitat un drept de folosință asupra terenului începând cu anul 1998, când s-a realizat transmiterea către recurentă a dreptului de proprietate asupra construcției.

Apărările formulate în cauză Intimații - pârâți nu au formulat întâmpinare în cauză.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 7 aprilie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 19 mai 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Este lipsită de fundament susținerea recurentei conform căreia, prin decizia pronunțată, instanța de apel ar fi încălcat principiul contradictorialității dezbaterilor și astfel, dispozițiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ. (cu aplicarea art. 488 pct. 5 C. proc. civ.) prin aceea că a procedat la analiza incidenței în cauză a autorității de lucru judecat, substituind și completând motivarea hotărârii instanței de fond "fără să pună însă în discuție autoritatea de lucru judecat". Astfel, aspectul menționat, vizând modalitatea în care prima instanță a fondului recunoscuse și făcuse aplicarea în cauză a efectelor autorității de lucru judecat atașate sentinței civile nr. 3675/26.02.2015 a Judecătoriei sector 1 a reprezentat obiect al criticii în apel, învestind ca atare instanța de control judiciar, care nu mai trebuia, separat de ceea ce reprezenta cadrul învestirii prin cererea de apel, să pună în discuție suplimentar aceleași aspecte. Contradictorialitatea dezbaterilor a fost asigurată așadar și s-a desfășurat pe baza criticilor deduse judecății, în limitele devoluțiunii determinate de cererea de apel a reclamantei. Susținerea că instanța de apel ar fi trebuit ca, în aplicarea art. 480 alin. (6) C. proc. civ., să procedeze la anularea hotărârii de primă instanță ca apoi să poată pună în discuție, invocând din oficiu dacă ar fi considerat oportun, autoritatea de lucru judecat, nu poate fi primită. Astfel cum s-a arătat, aducerea în dezbatere a chestiunii autorității de lucru judecat, a incidenței sau nu în cauză a acestei instituții, subsecvent modalității în care, procedural, o realizase prima instanță, s-a realizat prin criticile din apel, nefiind necesară o punere în discuție din oficiu a aceleiași probleme de drept. Împrejurarea că, reținând o încălcare a contradictorialității dezbaterilor sub acest aspect de către tribunal, instanța de apel nu a dispus, în prealabil, o anulare a sentinței pentru ca apoi "să pună în discuție autoritatea lucrului judecat" se constituie într-o critică formală de vreme ce pentru astfel de situație (a constatării unor motive de nulitate, altele decât cele evocate de alin. (5) art. 480 C. proc. civ.) principiul dublului grad de jurisdicție este suprimat, instanța de apel reținând procesul spre judecare și pronunțând o hotărâre susceptibilă de recurs - așa cum rezultă din dispozițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. invocate de către recurentă și cum s-a procedat de altfel în speță. Instanța de apel a constatat corect că, dat fiind faptul că niciuna dintre părți nu a cerut trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, conform art. 480 alin. (2) C. proc. civ., înlăturarea vătămării procedurale reclamate se va face prin examinarea apărărilor părții în cadrul controlului judiciar în condițiile rezultate din dispozițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., chiar dacă în mod formal nu a pronunțat în prealabil și anularea hotărârii de primă instanță. - La fel, este lipsită de temei critica recurentei conform căreia instanța de apel ar fi procedat la analiza situației constructorului de rea-credință, fără ca acest aspect să facă parte din apărările părților și din motivarea hotărârii tribunalului. În realitate, aspectul menționat nu reprezintă, cum se susține, "un element cu caracter de noutate în dosar" câtă vreme în sentința atacată se face referire tocmai la această calitate a constructorului de rea-credință, reținută cu privire la autoarea reclamantei, fiind considerentul determinant pentru care s-a apreciat că reclamanta nu poate invoca buna-credință la momentul dobândirii construcției. - Este nefondată și critica potrivit căreia decizia ar fi fost dată cu nesocotirea dispozițiilor art. 430, 431, 432 C. proc. civ. în ce privește recunoașterea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 3675/26.02.2015 a Judecătoriei sector 1 București. Astfel, împrejurarea că pârâții nu au invocat efectul autorității de lucru judecat al respectivei hotărâri, că acesta a fost adus în discuție de numitul F., căruia i-a fost respinsă cererea de intervenție în dosar este lipsită de relevanță sub aspectul naturii juridice a acestei instituții și a modalității în care ea se impune atât instanței, cât și părților. Întrucât interesează ordinea publică și securitatea raporturilor juridice, autoritatea de lucru judecat atașată unei hotărâri definitive nu poate fi negată, contestată sau nesocotită (în acest sens, dispozițiile art. 432 C. proc. civ. stipulează că părții i se poate crea chiar o situație mai grea în propria cale de atac ca efect al valorificării autorității de lucru judecat pe calea excepției). Ca atare, odată adusă la cunoștința instanței, indiferent în ce modalitate, existența unei judecăți anterioare care a tranșat un aspect al litigiului având legătură cu ceea ce face obiectul noii judecăți, instanța nu poate ignora, iar părțile nu se pot sustrage efectelor obligatorii ale lucrului judecat. De aceea, recurentei-reclamante nu doar că nu îi este îngăduită susținerea că "respectiva hotărâre nu ar putea reprezenta o probă în dosar întrucât nu a fost invocată de părți", dar ea însăși avea obligația, dată fiind natura juridică a autorității de lucru judecat, să aducă la cunoștința instanței existența unui proces anterior în care s-au tranșat aspecte ce au legătură cu noua judecată. În acest context, este lipsită de temei și aprecierea recurentei conform căreia în litigiul anterior s-ar fi analizat problema dreptului de proprietate al societății B. S.R.L. doar pentru partea afectată și suprapusă terenului numitului F.. În realitate, conform considerentelor sentinței civile nr. 3675/2015 a Judecătoriei sector 1, astfel cum a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 2207/2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, nu s-a avut în vedere doar o parte a dreptului subiectiv al societății sau a obiectului material asupra căruia poartă acesta, ci imobilul așa cum a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/9.09.1998, respectiv construcția situată la adresa din București, str. x împreună cu dreptul de folosință asupra suprafeței aferente de teren de 160 mp. - Este lipsită de fundament, de asemenea, critica potrivit căreia hotărârea ar cuprinde motive contradictorii și motive străine de natura cauzei, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Contrar susținerii recurentei, nu există o contrarietate a considerentelor deduse din aceea că pe de o parte, instanța reține că buna-credință se prezumă, iar pe de altă parte, în speță, pârâta nu poate fi de bună-credință raportat la istoricul imobilului, deși pârâții nu au invocat reaua-credință în apărare în prezentul dosar. Astfel, indiferent de faptul că pârâții au invocat sau nu reaua-credință a reclamantei, instanța trebuia să facă această analiză vizând atitudinea subiectivă a părții, câtă vreme buna-credință, alături de justul-titlu, reprezintă elemente necesare, a căror întrunire cumulativă poate duce la dobândirea dreptului prin intermediul uzucapiunii scurte (ce a constituit fundamentul pretenției reclamantei). La fel, nu există contradicție în interiorul considerentelor constând în aceea că instanța de apel constată că nu se poate reține autoritatea de lucru judecat sub aspectul atitudinii societății la momentul încheierii contractului cu S.C. I. S.R.L. întrucât în litigiul anterior s-a analizat poziția părții din perspectiva calității de succesor cu titlu particular al constructorului, în timp ce în prezenta cauză se pune problema calității de succesor cu titlu particular al unui neproprietar al construcției. În realitate, pentru a stabili ceea ce a intrat în autoritatea de lucru judecat, instanța de apel a analizat în mod corect ceea ce a constituit obiectul învestirii și al dezbaterii părților în litigiul anterior, constatând că dreptul de superficie al autoarei reclamantei nu a fost analizat, după cum nu a fost analizată nici chestiunea atitudinii acesteia ca succesor cu titlu particular al unui neproprietar al construcției (ceea ce interesa, în speță, din punct de vedere al dreptului de superficie pretins, care nu poate viza doar folosința asupra terenului, ca să facă în mod distinct obiect al dobândirii prin uzucapiune, ci în mod necesar și dreptul de proprietate asupra construcției amplasate pe teren). De aceea, instanța de apel a procedat la propria verificare jurisdicțională, pentru a determina, pe baza elementelor de fapt ale pricinii, dacă autoarea reclamantei i-a putut transmite în mod valabil - iar reclamanta s-a putut încrede cu bună-credință, ca dobânditor prudent și diligent, pe calitatea de proprietar a înstrăinătorului asupra construcției edificate cu depășirea limitelor autorizației de construire și prin amplasarea acesteia asupra unui teren proprietatea unității administrativ-teritoriale. Or, sub acest aspect care ține de evaluarea faptelor, instanța devolutivă de control judiciar a constatat că în convenția părților nu s-a indicat un mod de dobândire cu privire la teren; că, pe de altă parte, în conținutul titlului înstrăinătoarei S.C. I. (convenția din 25.01.1993 încheiată de aceasta cu S.C. G. SRL) s-a făcut referire la existența unei autorizații de amplasare a unei construcții destinate comerțului stradal, iar potrivit certificatului de urbanism, regimul tehnic al acesteia a fost acela de "construcție metalică demontabilă cu caracter de provizorat", urmând să fie plătită taxă de ocupare a domeniului public. Ca atare, în calificarea juridică a acestor elemente de fapt, concluzia corectă care s-a impus a fost aceea a lipsei dobândirii unui drept de superficie, câtă vreme construcția nu corespundea autorizației, emise de primărie, iar în privința terenului -proprietate publică - era recunoscut doar un drept de ocupare în schimbul plății unei taxe. - Susținerea că în soluționarea cauzei instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 1895, 1898 C. civ. (cu incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) este lipsită de temei, dezlegarea dată raportului juridic de drept material, cu incidența celor două instituții - dreptul de superficie și dobândirea acestuia pe calea uzucapiunii de scurtă durată - realizându-se în mod corect. Astfel, în ce privește calitatea de constructor de rea-credință a autoarei reclamantei, S.C. I. S.R.L., precum și a reclamantei însăși, ca succesor cu titlu particular, există, cum s-a menționat deja, statuarea intrată în autoritatea de lucru judecat, a sentinței civile nr. 3675/2015 pronunțată de Judecătoria sector 1 (irevocabilă prin decizia nr. 2207/15.12.-2015 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă). Conform considerentelor determinante ale acestor hotărâri (decisive și intrate așadar, în autoritate de lucru judecat în egală măsură cu soluția din dispozitiv) subdobânditorii au cunoscut situația juridică a terenului și a construcției, fiind considerați, la rândul lor, constructori de rea-credință, cu înlăturarea argumentului S.C. B. S.R.L., conform căruia "chiar dacă în raport cu momentul edificării construcției s-ar fi putut reține reaua-credință a constructorului, aceasta ar fi lipsită de consecințe, pentru dobânditorii ulteriori". Așadar, din poziția juridică asimilată constructorului de rea-credință, reclamanta pretinde recunoașterea unui drept de superficie, mai exact dobândirea dreptului, prin efectul uzucapiunii de scurtă durată, asupra terenului aferent construcției. Or, susținerea că aceasta ar deține un just titlu - respectiv, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1998 cu S.C. I. S.R.L. - nu este aptă să-i demonstreze dobândirea dreptului, așa cum pretinde, întrucât pe de o parte, în legătură cu natura dreptului dobândit pe temeiul acestui contract există statuarea anterioară a instanței (referitoare la calitatea de constructor de rea-credință cu toate opțiunile aferente proprietarului terenului pe temeiul accesiunii imobiliare, deci inclusiv posibilitatea obligării la ridicarea construcției) și pe de altă parte, justul titlu nu este suficient, prin el însuși, să ducă la dobândirea proprietății, fiind necesară și atitudinea subiectivă, caracterizată prin buna-creanță a subdobânditorului. Astfel cum a reținut însă instanța de apel, elementele de fapt ale pricinii, bazate în mod esențial pe ceea ce rezultă din chiar conținutul convenției sau care ar fi putut fi ușor identificate prin verificarea autorizației de construire și a certificatului de urbanism, au demonstrat lipsa unui comportament bazat pe bună-credință, câtă vreme orice dobânditor prudent ar fi putut realiza că nu-i poate fi transmis un drept de proprietate valid asupra unei construcții edificate cu nesocotirea autorizației (respectiv, în locul construcției provizorii, ușoare, demontabile destinate comerțului stradal dobândirea uneia cu structură definitivă) și nici dreptul de folosință asupra terenului, corespunzător dreptului de superficie (cât timp terenul aparținea domeniului public al unității administrativ-teritoriale, recunoscându-se doar un "drept de ocupare", cu plata taxei fiscale aferente). În aceste condiții, susținerea recurentei conform căreia ar fi dobândit, prin uzucapiune scurtă, dreptul de folosință asupra terenului ca element component al dreptului de superficie este, prin ea însăși, una antagonică întrucât tinde la a demonstra dobândirea distinctă, separată a unui element care se constituie însă într-o componentă nedisociabilă a dezmembrământului (superficia). Astfel, recurenta nu a pretins dobândirea dreptului de superficie ca efect al uzucapiunii ci, în mod distinct, dobândirea dreptului de folosință care, în cazul superficiei nu are o existență de sine-stătătoare, pentru a face în mod separat obiect al prescripției achizitive. Or, așa cum s-a menționat, dreptul de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra terenului, presupune în mod necesar un drept de proprietate asupra construcției și dreptul de folosință asupra terenului aparținând altcuiva, astfel încât nu se poate pretinde că cele două componente ale dreptului care intră în conținutul superficiei pot fi dobândire în mod distinct și autonom (proprietatea asupra construcției prin faptul edificării acesteia și folosința prin uzucapiune). În realitate, dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției edificate pe terenul altuia - în măsura în care a avut loc pentru că nu ar fi operat accesiunea imobiliară în favoarea proprietarului terenului care să fi devenit și proprietarul construcțiilor - presupune și dreptul de folosință asupra terenului. Altfel spus, dreptul de superficie dezmembrează, prin el însuși, dreptul de proprietate asupra terenului (în privința căruia altcineva decât adevăratul proprietar exercită folosința) presupunând coexistența a două drepturi în același timp, neputându-se susține că doar unul dintre ele (în speță, dreptul de folosință) ar fi putut face obiect al dobândirii prin uzucapiune. Trimiterea pe care o face recurenta la considerentele deciziei nr. 379/2015 a ÎCCJ nu este aptă să-i sprijine în vreun fel criticile de nelegalitate, câtă vreme ceea ce a tranșat respectiva hotărâre, raportat la datele concrete ale speței, a fost posibilitatea dobândirii dreptului de superficie prin uzucapiune și a înscrierii lui în cartea funciară, ceea ce este de necontestat față de caracterul de drept real imobiliar al acestui dezmembrământ. Elementele de fapt ale prezentei cauze, iar nu chestiunea cu valoarea de principiu menționată, au fost însă cele care au determinat o altă dezlegare în drept. Ca atare, toate criticile formulate au caracter nefondat, demersul reclamantei fiind unul lipsit de substanță și raportat la modalitatea contradictorie în care propune analiza dobândirii, prin efectul uzucapiunii, nu a dreptului de superficie, ci a dreptului de folosință, componentă nedisociabilă a superficiei. În consecință, față de toate considerentele arătate, recursul urmează să fie respins ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,