ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1660/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată și precizată sub nr. x/1748/2012 pe rolul Judecătoriei Cornetu, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Pantelimon, Primăria Orașului Pantelimon și Orașul Pantelimon, obligarea acestora din urmă la respectarea contractului de concesiune încheiat între părți și anularea înștiințării de plată emisă ca urmare a nerespectării contractului de concesiune. Totodată, a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

Apărările formulate în cauză

Pârâta Primăria Orașului Pantelimon, prin întâmpinarea a invocat invocând excepția necompetenței materiale a instanței cu privire la capătul al doilea al cererii introductive, arătând că actul a cărui anulare se solicită intră în categoria actelor administrative, conform dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel încât revine Tribunalului competența materială de soluționare a unei astfel de cereri.

Pârâta Primăria Orașului Pantelimon, a formulat întâmpinare, invocând față de capătul al doilea al acțiunii introductive excepția necompetenței materiale având în vedere aceleași considerente expuse anterior.

Hotărârile pronunțate în cauză

Judecătoria Cornetu, prin Sentința civilă nr. 8.565 a admis excepția necompetenței materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, având în vedere obiectul cauzei, respectiv legalitatea înștiințării de plată.

Învestit cu soluționarea cauzei Tribunalului Ilfov, secția civilă, prin Sentința nr. 1.362/14.04.2014, a admis excepția necompetentei materiale a Tribunalului Ilfov, astfel că a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Cornetu.

Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Curții de Apel București pentru soluționarea acestuia.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. d) din C. proc. civ., tribunalele judecă în prima instanță procesele și cererile în materia de contencios administrativ, în afara de cele date în competența curților de apel.

Prezenta cauza are doua capete de cerere, respectiv:

a. obligarea pârâtelor la respectarea contractului de concesiune;

b. anularea înștiințării de plată emisă ca urmare a nerespectării contractului de concesiune dintre părți.

Tribunalul a constatat că acest contract de concesiune încheiat de părțile are ca obiect concesionarea unei suprafețe de teren situată pe teritoriul (intravilanul) orașului Pantelimon, teren care aparține domeniului privat al unității administrative-teritoriale.

Prin urmare, poate face obiectul controlului de legalitate de către instanta de contencios administrative numai actele administrative, astfel cum sunt ele definite de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În fine, arată instanța, având în vedere, pe de o parte, că înștiințarea de plată nu reprezintă un act administrativ-fiscal, iar, pe de altă parte, că redevența născută dintr-un contract de concesiune având ca obiect un bun proprietate privată al unității administrativ-teritoriale nu are natura unei creanțe fiscale, ci comerciale.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 1.419 din 8 mai 2014, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cornetu, reținând, în esență, următoarele:

În ceea ce privește primul capăt de cerere, competența materială nu aparține instanței de contencios administrativ, ci instanței de drept comun (civile), întrucât contractul de concesiune având ca obiect un bun proprietate privată nu a fost asimilat de legiuitor unui act administrativ, urmând a fi guvernat de normele de drept privat.

Referitor la al doilea capăt de cerere, a reținut că înștiințarea de plată nu poate forma obiectul controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, întrucât redevența născută dintr-un contract de concesiune încheiat cu o autoritate publică locală asupra unui bun proprietate privată are natura juridică a unei chirii, nefiind vorba despre o creanță fiscală, ci de una civilă, întrucât nu derivă dintr-un raport de drept fiscal, ci din convenția părților supusă normelor de drept privat.

Pentru veniturile care provin din raporturile de drept privat (venituri din chirii, din dividende, din valorificarea unor bunuri din domeniul privat), C. proc. fisc. este inaplicabil, veniturile nefiscale ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale sunt obținute în regim de drept privat, fiind rezultatul activității economice pe care statul sau unitatea administrativ-teritorială o desfășoară în calitate de persoană de drept privat.

Conchide instanța arătând că, redevențele obținute în urma concesionării unui bun proprietate privată a unității administrativ-teritoriale, astfel cum este cazul în speță, nu generează raporturi de drept fiscal, care să fie guvernate de C. proc. fisc. și care să atragă competența specializată a instanței de contencios administrativ și fiscal, ci rămân în sfera raporturilor de drept privat, ce atrag competența instanței de drept comun.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Orașul Pantelimon prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, fără a invoca vreunul din dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

În argumentele prezentate în susținerea căii de atac, recurentul a precizat că obiectul cererii îl constituie anularea înștiințării de plată nr. x/12.11.2011 emise de Consiliul Local Pantelimon - Serviciul de impozite și taxe, care reprezintă un act administrativ de stabilire a unei taxe locale, în sensul prevederilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Astfel dispun și dispozițiile art. 26 alin. (10) și Anexa nr. 1 la Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, conform cărora veniturile din concesiuni și închirieri sunt venituri ale bugetelor locale.

Așadar, recurenta a apreciat că suma datorată cu titlu de redevență constituie venit al bugetului local, contractul de concesiune fiind titlu de creanță, iar, potrivit art. 141 alin. (12) și alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., titlul de creanță a devenit executoriu prin depășirea termenului de plată a redevenței, așa încât înștiințarea de plată este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care competența de soluționare a cauzei aparține tribunalului.

Apărările intimatului-reclamant

Prin întâmpinarea formulată intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că cererea dedusă judecății, așa cum a fost precizată, vizează neexecutarea contractului de concesiune nr. x/19.02.2004, în sensul nerespectării lui de către pârât în ceea ce privește redevența anuală datorată de reclamant și nu anularea unui act administrativ, apreciind astfel că, în cauză, Judecătoria Cornetu este competentă să soluționeze pricina.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Argumentele de fapt și de drept relevante

Obiectul pretențiilor deduse judecății, îl reprezintă contractul de concesiune nr. x din 15 octombrie 2004, încheiat între Comuna Pantelimon, în calitate de concedent și A., în calitate de concesionar, având ca obiect concesionarea, pentru o perioadă de 49 de ani, a terenului în suprafață de 575 mp, situat în comuna Pantelimon, aflat în proprietatea privată a concedentului.

Plecând de la acest aspect precum și de la împrejurarea că terenul ce face obiectul concesiunii este în proprietatea privată a unității administrativ-teritoriale comuna Pantelimon și interpretând per a contrario prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală din Legea nr. 554/2004 ("sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de autoritățile publice care au obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică"), este de menționat că actul de concesiune încheiat între părți nu este asimilat unui act administrativ, ci are natura juridică a unui contract civil, reglementat de dreptul comun în materie, iar nu de Legea nr. 554/2004.

Mai mult decât atât, prin prezentul litigiu, reclamantul a solicitat, pe de o parte, obligarea pârâtului la respectarea contractului de concesiune, iar, pe de altă parte, anularea înștiințării de plată cuprinzând valoarea redevenței percepute în temeiul art. III din contractul de concesiune.

În raport de acestea, este de menționat că, în ceea ce privește primul capăt de cerere, competența materială nu aparține instanței de contencios administrativ, ci instanței de drept comun (civile), întrucât contractul de concesiune având ca obiect un bun proprietate privată nu a fost asimilat de legiuitor unui act administrativ, urmând a fi guvernat de normele de drept privat.

În ceea ce privește cel de al doilea capăt de cerere, înștiințarea de plată nu poate face obiectul controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, întrucât redevența născută dintr-un contract de concesiune încheiat cu o autoritate publică locală asupra unui bun proprietate privată are natura juridică a unei chirii, nefiind vorba despre o creanță fiscală, ci de una civilă, întrucât nu derivă dintr-un raport de drept fiscal, ci din convenția părților supusă normelor de drept privat.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 1 din C. proc. fisc. care prevăd că acesta se aplică raporturilor juridice fiscale ce decurg din administrarea impozitelor și taxelor cuvenite bugetului de stat și bugetelor locale, drepturilor vamale și creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat.

În această ultimă categorie ("alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat") nu intră și veniturile nefiscale ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, astfel că pentru veniturile care provin din raporturile de drept privat (spre exemplu, venituri din chirii, din dividende, din valorificarea unor bunuri din domeniul privat), C. proc. fisc. este inaplicabil.

Cu alte cuvinte, veniturile nefiscale ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale sunt obținute în regim de drept privat, fiind rezultatul activității economice pe care statul sau unitatea administrativ-teritorială o desfășoară în calitate de persoană de drept privat (spre exemplu, atunci când vinde sau închiriază un bun din domeniul privat).

Prin urmare, redevențele obținute în urma concesionării unui bun proprietate privată a unității administrativ-teritoriale, astfel cum este cazul în speță, nu generează raporturi de drept fiscal, care să fie guvernate de C. proc. fisc. și care să atragă competența specializată a instanței de contencios administrativ și fiscal, ci rămân în sfera raporturilor de drept privat, ce atrag competența instanței de drept comun.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 precum și al art. 304

1

din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Orașul Pantelimon împotriva Sentinței civile nr. 1.468 din 13 mai 2014 Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 aprilie 2015.

Procesat de ED