ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 411/2018

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Câmpeni, la data de 20 octombrie 2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Agenția Câmpeni, solicitând ca prin hotărâre ce se va pronunța: 1.1 Să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a Contractului de credit bancar pentru persoane fizice, nr. 802 încheiat între părți la data de 11.10.2005, în ceea ce privește următoarele clauze: - clauza prevăzută la pct. 5, teză ultimă, respectiv "Dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile B..,, - clauza prevăzută de art. 2, pct. 2.10.a. din Condițiile generale de creditare, respectiv "Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. 1.2 Să se dispună desființarea și înlăturarea acestor clauze și să se stabilească modul de calcul al dobânzii astfel cum este prevăzut de prevederile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 respectiv dobânda va avea o componentă variabilă - indicele ROBOR - și o componentă fixă - marja băncii - respectiv în felul următor: ROBOR + marja fixă; 1.3 Să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor percepute nelegal și abuziv, din noiembrie 2010 și până la introducerea acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestei sume achitate peste formula de calcul ROBOR + marja fixă de 2,50 p.p.; 1.4 Să fie obligată pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânere definitivă a sentinței ce o veți pronunța să îi pună la dispozițieun act adiționalla contract, conform sentinței date și un nou grafic de rambursarea creditului. 1.5 Să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată, conform dispozițiilor art. 451 si următoarele C. proc. civ. În drept au fost invocate prevederile art. 969, 948, 966, 968 C. civ., art. 194 C. proc. civ., art. 4 și următoarele din Legea nr. 193/2000, art. 57, 78, 80, 81 din Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva Consiliului nr. 93/13/CEE/1993.

Prin cererea reconvențională, pârâta B. S.A. a solicitat în contradictoriu cu reclamanta A., exclusiv pentru ipoteza în care instanța ar reține caracterul abuziv al clauzelor criticate de reclamantă, solicitând instanței, pentru a se putea asigura continuarea raportului contractual și a se evita declararea scadentei anticipate a creditului pentru lipsa cauzei juridice, să adapteze pentru viitor contractul în sensul luării în considerare a propunerii pârâtei, respectiv cu privire la clauza 5 din Condițiile speciale de creditare, perceperea unei dobânzi fixe de 17,5% pe an. În drept, au fost invocate prevederile art. 1, art. 2, art. 4 și prevederile Anexei din Legea nr. 193/2000, precum și principiile în care își are sediul materia.

Prin sentința civilă nr. 210 din 15 martie 2017 pronunțată de Judecătoria Câmpeni au fost respinse excepțiile invocate de către pârâta B., prin întâmpinare. A fost admisă în parte, cererea formulată de reclamanta A. și, în consecință: S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea parțială a contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 802/2005 încheiat între părți la data de 11.10.2005 în ceea ce privește clauza de la pct. 5 partea finală din contractul de credit, constată că este abuzivă cu consecința înlăturării acestuia și s-a stabilit modul de calcul al dobânzii ROBOR + marjă fixă. S-a constatat caracterul abuziv și a fost anulată clauza prevăzută la pct. 2.10 lit. a) din Condițiile generale de Creditare - Anexa 1 la Contractul de Credit x/2005, referitore la dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda. Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantei sumele achitate nelegal începând cu noiembrie 2010 și până la introducerea acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acestor sume achitate peste formula de calcul ROBOR + marjă fixă 2,50 p.p. în cuantum de 12.430,90 RON. Au fost obligate pârâtele ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și executorie a sentinței pronunțate să pună la dispoziția reclamantei actul adițional al contractului conform sentinței date și un nou grafic de rambursare pentru credit. A fost obligată pârâta să plătească dobândă legală aferentă fiecărei sume de bani supusă restituirii începând cu data încasării sumei și până la restituirea acesteia. Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 2715 RON cheltuieli de judecată. A fost respinsă cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională B. S.A. împotriva pârâtei reconvenționale A., ca neîntemeiată.

Apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 210 din 15 martie 2017 a Judecătoriei Câmpeni a fost admis de către Tribunalul Alba, secția a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal și de insolvență, prin decizia nr. 1050/A/2017 din 15 septembrie 2017 și, în consecință: A fost schimbată în parte hotărârea atacată în sensul că a fost înlăturată dispoziția privind stabilirea modului de calcul a dobânzii ROBOR+marjă fixă. A fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantei A. sumele încasate de la aceasta, începând cu luna noiembrie 2010 și până la data pronunțării prezentei hotărâri, care depășesc cuantumul dobânzii de 17,5% pe an avută în vedere de părți la data încheierii contractului, precum și dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data încasării lor și până la data restituirii către reclamantă. A fost menținută în rest hotărârea atacată. A fost obligată intimata-reclamantă A. să plătească apelantei-pârâte B. S.A. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub dosarul nr. x/2014.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Alba, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)." Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Alba, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Alba Iulia, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.