ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 244/2018

HOTĂRÂRE

01.02.2018

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 244/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Ședința publică din data de 1 februarie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea reconvențională înregistrată la 14.11.2016 în cadrul dosarului nr. x/2016, pârâta-reclamantă A. a solicitat obligarea reclamantei-pârâte B. la emiterea acordului de liberă practică pentru minora C..

Prin încheierea pronunțată la data de 13.11.2017, Tribunalul Hunedoara a disjuns cererea reconvențională având ca obiect emiterea acordului de liberă practică și a dispus înregistrarea acesteia separat în vederea formării unui nou dosar - x/2017

Prin sentința civilă nr. 1430/2017 din data de 13 noiembrie2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, instanța a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Hunedoara invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă reconvențională A. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvențională, având ca obiect emiterea acordului de liberă practică, în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București, reținând incidența prevederilor art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub numărul x/2017.

Prin sentința civilă nr. 73 din 9 ianuarie 2018 instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 2 București, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a prezentei cauze, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. în favoarea Tribunalului Hunedoara, secția I civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competență între prezenta instanță și Tribunalul Hunedoara, secția I civilă și a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut, în esență, următoarele:

Conform art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120. Potrivit art. 120 C. proc. civ. Cererile în materia insolvenței sau concordatului preventiv sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul.

Or, cererea reconvențională are natura juridică a unei cereri incidentale, fiind formulată în cadrul unui litigiu deja demarat, prin raportare la art. 30 alin. (6) C. proc. civ., cu toate consecințele care decurg din această calificare.

În privința acțiunii principale, se constată că, prin decizia nr. 1085/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă în calitate de regulator de competență, s-a stabilit definitiv competența materială și teritorială de soluționare în favoarea Tribunalului Hunedoara. Ca atare, cât timp competența de soluționare a fost stabilită în privința Tribunalului Hunedoara asupra acțiunii introductive, doar aceasta este instanța competentă material să soluționeze inclusiv cererea reconvențională formulată în cadrul aceluiași litigiu, conform textelor de lege sus-citate. Măsura disjungerii cererii reconvenționale și formarea unui dosar distinct nu pot nicidecum influența concluzia expusă în privința competenței materiale de soluționare a cauzei.

De altfel, potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă, s-a reținut că "întrucât competența instanței se determină la momentul sesizării acesteia, instanța competentă să soluționeze cererea principală rămâne investită să soluționeze cererea reconvențională, chiar și după disjungerea în vederea soluționării separate. De asemenea, Înalta Curte a statuat că, inclusiv în cazul în care cererea reconvențională are ca obiect o cerere în materie de societate, competența de soluționare a unei asemenea cereri revine tot instanței investite cu soluționarea cererii principale, întrucât și în această situație operează prorogarea legală de competență (Decizia nr. 1231 din 5 mai 2015 pronunțată de secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect conflict negativ de competență).

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată la data de 11 august 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, sub nr. x/2016 (ulterior urmare pronunțării regulatorului de competență, pe rolul Tribunalului Hunedoara), reclamanta B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A., pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 euro (în echivalent în RON la cursul de schimb al BNR de la data plății) către reclamantă, această sumă constituind despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității, prestigiului și reputației reclamantei, prin acțiunile grave de defăimare și calomniere, prin acuzațiile nefondate, insultătoare și jignitoare, săvârșite în mod repetat de către pârâtă.

Se reține că cererea de chemare în judecată formulată are drept fundament răspunderea civilă delictuală pentru un fapt ilicit constând în acțiuni de defăimare și calomniere, acuzații nefondate, insultătoare și jignitoare, pretins a fi săvârșite de către pârâta A. și de natură a aduce atingere demnității, prestigiului și reputației reclamantei.

Prin cererea reconvențională înregistrată la 14.11.2016, în cadrul dosarului nr. x/2016, pârâta-reclamantă A. a solicitat obligarea reclamantei-pârâte B. la emiterea acordului de liberă practică pentru minora C..

Potrivit art. 209 alin. (1) din același cod, "dacă pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legate de acesta, poate să formuleze cerere reconvențională".

Cererea reconvențională are natura juridică a unei cereri incidentale, prin raportare la art. 30 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia "Cererile incidentale sunt cele formulate în cadrul unui proces aflat în curs de desfășurare."

Deși, caracterul de cerere incidentală atrage aplicabilitatea art. 123 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că se judecă de către instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă cererea reconvențională ar fi fost de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, în ipoteza în care ar fi fost promovată pe calea unui proces separat ca cerere principală, în cauza de față nu se poate reține o atare prorogare de competență.

Este de menționat că, pentru a fi în prezența unei cereri reconvenționale, legea impune cererii formulate pe cale incidentală de către pârât să aibă ca obiect pretenții derivând din același raport juridic sau strâns legate de acesta.

Or, în speță, cererea formulată de A. vizează emiterea acordului de liberă practică pentru minora C., neindicându-se vreo legătură juridică între această obligație de a face și acțiunea în răspundere civilă delictuală formulată de B..

În realitate, nu ne aflăm în prezența unei veritabile cereri reconvenționale, așa cum impun dispozițiile art. 209 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care această cerere nu vizează pretenții ale numitei A., ci are drept obiect emiterea acordului de liberă practică pentru minora C., astfel încât acest tip de cerere își pierde caracterul de cerere incidentală.

Potrivit art. 94 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., judecătoriile judecă cererile privind obligațiile de a face neevaluabile în bani, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe, iar conform art. 107 alin. (1) din același cod, "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Cum cererea de față are ca obiect o obligație de a face neevaluabilă în bani, respectiv solicitarea privind emiterea acordului de liberă practică pentru minora C. și, cum sediul pârâtei B. se află în București, str. x, competența de soluționare a cauzei aparține judecătoriei de la sediul pârâtei.

Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.