ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 224/2018

Ședința publică din data de 1 februarie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Brașov sub nr. x/2015 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând:

- să se constate caracterul abuziv a clauzelor din Contractul de credit nr. x/14 12 2007 menționate la art. 3 pct. 3.3 teza a II a, pct. 3.5, 3.7 și să se constate nulitatea absolută a acestor clauze și înlăturarea acestora din contract;

- să se dispună desființarea integrală a actului adițional din data de 18 08 2011 și în subsidiar să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 2 pct. 2.2, ultima propoziție, pct. 2.3, 2.4, 2.5, 2.6, 2.15, art. 4, art. 5;

- să se stabilească marja fixă a băncii la valoarea de 2,035 %, valoare rezultată din diferența între dobânda curentă asumată de părți la semnarea contractului de 4,9 % p.a și valoarea indicelui de referință Libor CHF la 6 luni, aplicabil la data semnării contractului, care era de 2,8650;

- să fie obligată pârâta la recalcularea dobânzii și la actualizarea Contractului prin înscrierea corectă a nivelului dobânzii, compusă din marja fixă a băncii de 2,035%+valoarea indicelui Libor CHF la 6 luni, modificarea dobânzii urmând să se producă atât în sens crescător cât și descrescător, exclusiv în funcție de variația indicelui de referință Libor CHF la 6 luni;

- să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 22621,08 CHF încasată nelegal, compusă din suma de 14208,11 CHF, percepută ca urmare a neluării în considerare a scăderii indicelui de referință Libor și a majorării marjei băncii + suma de 8335,96 CHF, comision de administrare+77,01 CHF comision de întârziere nedatorat, de la data încheierii contractului și până în august 2015, precum și la restituirea sumelor încasate ulterior, cu titlu de dobândă nedatorată, până la data rămânerii definitive a hotărârii;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, calculate asupra fiecărei sume percepute, de la data încasării și până la data achitării efective, dobândă calculată potrivit art. 3 al 1 din O.G. nr. 13/2011;

- să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 1903 CHF percepute de pârâtă cu titlu de comision de procesare credit și la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data plății și până la data restituirii efective.

Prin sentința civilă nr. 11147/09.11.2016 pronunțată de Judecătoria Brașov, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

Împotriva acestei sentințe, apelanții - reclamanți A. și B. au formulat apel la data de 07.01.2017, înregistrat pe rolul Tribunalului Brașov, la data de 26.01.2017, prin care au solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată ca urmare a încheierii actului adițional din data de 29.03.2016, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1081/AP din 26 mai 2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 11147/09.11.2016 pronunțată de Judecătoria Brașov, pe care a schimbat-o în tot în sensul că:

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A constatat ca dispozițiile art. 3.3 din contractul de credit nr. x/14.12.2007 încheiat între părți referitoare la modul de formare al dobânzii curente, reprezintă clauze abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

A constatat ca dispozițiile art. 3.5 și 3.7 din contractul de credit nr. x/14.12.2007 încheiat între părți referitoare la comisionul de procesare și comisionul de administrare, reprezintă clauze abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor constatate ca fiind abuzive.

A obligat pârâta să restituie reclamanților diferența între dobânda încasată în perioada 14.12.2007 - 18.08.2011 și suma ce ar fi fost datorată de reclamanți prin aplicarea unei dobânzi fixe de 4,9 % pe an, la care se adaugă dobânda legală aferentă ce se va calcula începând cu data încasării fiecărei sume și până la data plății efective.

A obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate în perioada 14.12.2007 - 18.08.2011 cu titlu de comision de administrare, la care se adaugă dobânda legală aferentă ce se va calcula începând cu data încasării fiecărei sume și până la data plății efective.

A obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 1903 CHF reprezentând comision de procesare, la care se adaugă dobânda legală aferentă ce se va calcula începând cu data încasării fiecărei sume și până la data plății efective.

A respins restul pretențiilor formulate.

A obligat intimata la plata către apelanți a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, in sensul respingerii capetelor de cerere privind: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.3 privind modul de formare a dobânzii curente; cererea de restituire a sumelor nedatorate cu titlu de dobânda, prin raportare la rata dobânzii de 4,9%, începând cu data încasării fiecărei sume și până la data plații efective; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.5 privind comisionul de procesare; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.7 privind comisionul de administrare; cererea de restituire a sumelor nedatorate cu titlu de comision de procesare și comision de administrare, a sumelor reprezentând cheltuieli de judecată.

Tribunalul Brașov a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 18 octombrie 2017.

Prin rezoluția din data de 2 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 1 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La 26 ianuarie 2018, intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat, declinarea competenței de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Brașov, urmând ca instanța competentă să dispună, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Brașov, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al alt. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Brașov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1081/AP din 26 mai 2017, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Brașov.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2018.