ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1836/2018

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Sectorului 1 București, la data de 17 septembrie 2013, sub dosarul nr. x/2013, astfel cum a fost modificată și precizată prin cererile din 10.10.2013, 13.12.2013, 7.01.2014, 9.07.2014, 15.01.2015, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută a clauzelor privind dobânda din art. 5.1, 5.2, 5.5, 5.7, 5.8 din contractul de credit nr. x/24.07.2008, anularea actului adițional nr. x/20.01.2011 și să fie obligată banca la semnarea unui act adițional prin care să se prevadă calcularea dobânzii în funcție de marja fixă determinată la data de 24.07.2008 la valoarea de 4,22% și indicele LIBOR 3M, la recalcularea dobânzii conform acestei formule pentru întreaga perioadă contractuală și la stabilirea dobânzii percepute în temeiul contractului conform acestei formule, obligarea pârâtei la restituirea dobânzii excedentare rezultate din aplicarea formulei corecte de calcul, obligarea băncii la reducerea ratei lunare prin reducerea proporțională a dobânzii astfel încât cuantumul acesteia să se raporteze la salariul reclamantului din prezent, la faptul că are un copil minor în întreținere și la faptul că valoarea monedei CHF s-a triplat, astfel încât riscul contractului să fie suportat proporțional, iar în subsidiar obligarea băncii la rambursarea creditului la valoarea monedei împrumutate, de la data semnării contractului de credit respectiv 2,1959 RON. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 4, 6, 13, 14, 46 din O.G. nr. 21/1992, art. 12 din Regulamentul BNR nr. 17/2012, art. 1170, 1177, 1271 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2911 din 18 februarie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2013, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., a fost constatată nulitatea absolută parțială a clauzei de la punctul 5.2 în ceea ce privește dreptul băncii de a modifica în mod unilateral dobanda curentă în funcție de politica B. S.A., de costurile de finanțare ale băncii, de evoluția pieței financiar-bancare și a dispozițiilor art. 3.1 din actul adițional nr. x/20.01.2011. A fost obligată pârâta B. S.A. la emiterea unui nou grafic de rambursare pentru o rată a dobânzii egală cu marja fixă de 4,22% plus indicele LIBOR 3M, la plata către reclamant a sumei de 2.774,51 CHF și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON.

Împotriva sentinței civile nr. 2911 din 18 februarie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București au declarat apeluri pârâtele B. S.A. și C., care au fost înregistrate pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub dosarul nr. x/2013. Prin decizia nr. 36 din 11 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și anulat apelul declarat de pârâta C., prin mandatar C. S.R.L.. A fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii din 11 februarie 2016 și sentinței civile nr. 2911 din 18 februarie 2016 ale Judecătoriei Sectorului 1 București. A fost schimbată în parte sentința atacată în că a fost înlăturată soluția de constatare a nulității absolute a art. 3.1 din actul adițional nr. x/20.01.2011. A fost înlăturată soluția de obligare a pârâtei B. S.A. la emiterea unui nou grafic de rambursare pentru o rata a dobânzii egală cu marja fixa de 4,22% plus indicele LIBOR 3M și soluția de obligare a aceleiași pârâte la plata sumei de 2.774,51 CHF. A fost obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamant a sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate. A fost obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă B. S.A. a sumei de 342,48 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A fost obligată apelanta-pârâtă B. S.A. la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. În baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a fost dispusă compensarea cheltuielilor de judecată, fiind obligată apelanta-pârâtă B. S.A. la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1.157,52 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 486 și urm. C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei recurate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 6 noiembrie 2017.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul București, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)." Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. În speță, hotărârea atacată a fost pronunțată la data de 11 ianuarie 2017, deci anterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial, așa încât efectele sus-menționatei decizii nu sunt aplicabile. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul București, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.