ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1333/2019

Ședința publică din data de 17 septembrie 2019

Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, secția a VII-a civilă la 15 decembrie 2015 și înregistrată sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. SPRL la plata sumei de 666.000 euro reprezentând beneficiu nerealizat ca urmare a refuzului de a încheia contractul de vânzare asupra imobilelor debitoarei situate în loc. Voluntari, str. x, jud. Ilfov, în formă autentică. Totodată, s-a solicitat și obligarea pârâtei la plata sumei de 600.000 euro cu titlu de beneficiu nerealizat prin imposibilitatea vânzării acestor imobile de către reclamantă către un cumpărător identificat, precum și indisponibilizarea și sechestrarea bunurilor pârâtei până la concurența sumei de 666.000 euro.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) și d) din Legea nr. 346/2004, art. 1349 și art. 1350 C. civ., precum și prevederile Legii nr. 85/2006.

Prin încheierea din 29 martie 2016 Tribunalul București, secția a VII-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale, invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reținând că acțiunea nu este de competența judecătorului-sindic, deoarece nu se încadrează în ipotezele vizate de art. 11 alin. (2) din Legea insolvenței, nereprezentând o cerere de natură judiciară aferentă procedurii insolvenței.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015*.

În cadrul acestui dosar, reclamanta a formulat la 11 noiembrie 2016 o cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să solicite obligarea pârâtei la plata către reclamantă, cu titlu de daune, a următoarelor sume:

- 612.000 euro cu titlu de beneficiu nerealizat pentru imposibilitatea încasării chiriei în perioada 5.02.2013 - 5.12.2015, ca urmare a refuzului pârâtei de a încheia, în calitate de reprezentant legal al C. S.A., în formă autentică contractul de vânzare, prin aplicarea art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 346/2004, asupra imobilelor Hala A4, A5 și A12, situate în localitatea Voluntari, str. x A (fost nr. 32), județul Ilfov, aflate în proprietatea S.C. C. S.A., în faliment, imobile înscrise în CF x, nr. cadastral x a localității Voluntari, jud. Ilfov;

- 588.000 euro cu titlu de prejudiciu estimat, creat prin imposibilitatea creșterii patrimoniului și fondului de comerț al reclamantei, prin dobândirea în proprietate, în aplicarea art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 346/2004, a imobilelor Hala A4, A5 și A12;

În drept, au fost invocate prevederile art. 204 C. proc. civ., art. 1165, art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 C. civ., Legea nr. 82/1991, OMF nr. 2388/1995, Directiva IV CEE din 29 octombrie 2009, Directiva 2013/34/UE, O.G. nr. 24/2011, GEV 630, GEV 500, Codul fiscal, Legea nr. 346/2004 și Legea nr. 85/2006.

Prin încheierea din 19 decembrie 2016 prima instanță a admis excepția tardivității cu privire la capătul din cererea precizatoare referitor la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 588.000 euro cu titlu de prejudiciu. Totodată, s-a respins excepția tardivității cu privire la capătul din cererea precizatoare referitor la obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 612.000 euro cu titlu de beneficiu nerealizat pentru imposibilitatea încasării chiriei, s-au respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active și prescripției.

Prin sentința civilă nr. 372 din 3 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de reclamantă.

În motivarea acestei sentințe, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. d), art. 13, precum și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004.

Astfel, s-a constatat că din probele administrate în cauză, reclamanta nu a dovedit îndreptățirea sa de a beneficia de prevederile art. 12 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 346/2004. Sub acest aspect, tribunalul a observat că societatea reclamantă nu a prezentat probe din care să rezulte încadrarea sa în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, respectiv faptul că deținea, la momentul transmiterii notificării din 5 noiembrie 2012, un număr mediu anual de salariați mai mic de 250 și că realiza o cifra de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalentul în RON sau că activele totale deținute nu depășeau echivalentul a 43 milioane euro.

De asemenea, tribunalul a constatat că, în cauză, nu s-a făcut dovada săvârșirii de către pârâta B. SPRL a unei fapte ilicite pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală.

În plus, în argumentarea soluției pronunțate, prima instanță a mai reținut că reclamanta nu a prezentat contractul de cesiune încheiat la 30 mai 2009 și nici adresa la care se face referire în cuprinsul notificării din 5 noiembrie 2012.

Tribunalul a mai reținut și aspectul potrivit căruia reclamanta nu a probat faptul că a depus o solicitare în vederea exercitării dreptului de folosință, în termenul de 30 de zile de la data efectuării publicității în condițiile Legii nr. 85/2006.

Cu privire la capătul de cerere referitor la plata sumei de 600.000 euro cu titlu de despăgubiri, reprezentând beneficiu nerealizat, din cererea inițială, prima instanță a constatat că reclamanta nu a probat existența acestui prejudiciu, susținerile sale referitoare la identificarea unui cumpărător din străinătate rămânând nedovedite.

Prin urmare, acțiunea a fost respinsă și prin raportare la prevederile art. 10 alin. (1) și art. 249 C. proc. civ., care dispun că reclamanta are obligația de a proba pretențiile afirmate prin cererea de chemare în judecată.

Reclamanta a formulat apel împotriva încheierii de ședință din 29 martie 2016, a încheierii de ședință din 19 decembrie 2016 și a sentinței civile nr. 372 din 3 februarie 2017 solicitând admiterea apelului, să se constate în principal că Tribunalul București, secția a VII-a civilă este competent teritorial, material și funcțional să judece cauza, solicitându-se, în consecință, trimiterea cauzei spre judecare acestei instanțe.

În subsidiar, s-a solicitat rejudecarea cauzei pe fond, respingerea excepției tardivității depunerii cererii precizatoare, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea punerii în discuția părților a tuturor chestiunilor sesizate de prima instanță, iar într-un al doilea subsidiar s-a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 2248 din 14 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca inadmisibil apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 29 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a Civilă.

Prin aceeași decizie, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 19 decembrie 216 și a sentinței civile nr. 372 din 03 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VII-a civilă.

În considerentele acestei hotărâri, instanța de apel a constatat că apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 19 decembrie 2016 este nefondat, raportat la argumentele reținute și de prima instanță, în sensul că privitor la cel de-al doilea capăt al acțiunii, prin cererea precizatoare se invocă un prejudiciu diferit de cel descris prin cererea inițială, ceea ce conduce la concluzia unei cauze distincte, aspect de natură a imprima celei de-a doua solicitări un caracter modificator, care exclude aplicarea dispozițiilor art. 204 alin. (2) C. proc. civ.. De asemenea, s-a mai reținut că această modificare este tardivă întrucât a fost depusă ulterior primului termen de judecată la care reclamanta a fost legal citată, respectiv termenul din 22 martie 2016 în fața secției a VII-a Civilă, intervenind astfel sancțiunea decăderii.

Astfel, instanța de apel a reținut că primul termen la care reclamantul a fost legal citat este cel din 22 martie 2016 în fața secției a VII-a Civilă a Tribunalului București. Curtea a mai reține și în ipoteza în care litigiul nu se află în stare de judecată la primul termen, obligația reclamantului de a formula cererea modificatoare până la acest termen subzistă, singura condiție cerută de lege fiind aceea ca reclamantul să fi fost legal citat pentru termenul de judecată până la care ar avea dreptul să își modifice pretențiile inițiale.

În ceea ce privește apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 372/3.02.2017, instanța de apel a apreciat că pentru a beneficia de prevederile art. 12 lit. d) din Legea nr. 346/2004 reclamanta trebuia să facă dovada că face parte din categoria întreprinderilor mici și mijlocii, pe de o parte, iar pe de altă parte că imobilele în discuție sunt active disponibile, precum și că a formulat o solicitare către lichidatorul judiciar al C. S.A. în sensul încheierii contractului de vânzare în formă autentică.

Cea de-a doua instanță a constatat că este nefondată susținerea reclamantei că a făcut dovada încadrării în categoria întreprinderilor mici și mijlocii prin formularea cererii de ajutor public judiciar și a depunerii bilanțurilor contabile. Astfel, prin înscrisurile depuse în susținerea cererii de reexaminare formulate împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de acordare a facilităților la plata taxei de timbru, respectiv bilanțurile prescurtate la 31.12.2013, 31.12.2014 și 31.1.22015, instanța a apreciat că nu s-a făcut dovada numărului de salariați și nici valoarea cifrei de afaceri netă anulă realizată și, prin urmare, nu s-a făcut dovada încadrării în categoria întreprinderilor mici și mijlocii.

A fost resținută ca nefondată și susținerea potrivit căreia instanța trebuia să pună în discuția părților necesitatea dovedirii încadrării în categoria întreprinderilor mici și mijlocii. În acest sens, s-a constatat că rolul activ al instanței nu presupune ca judecătorul să facă dovada în locul părții, întrucât potrivit art. 249 C. proc. civ. cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească. Prin urmare, s-a apreciat că, atâta vreme cât reclamanta a înțeles să își întemeieze cererea de chemate în judecată pe dispozițiile Legii nr. 346/2004, aceasta trebuia să facă dovada îndeplinirii tuturor condițiilor impuse de această lege.

De asemenea, în accepțiunea instanței de apel, împrejurarea că pârâta nu a negat această calitate reclamantei nu presupune faptul că nu trebuia să facă dovada îndeplinirii condițiilor impuse de lege pentru a putea beneficia de prevederile art. 12 lit. d) din Legea nr. 346/2004.

În ceea ce privește fondul litigiului, instanța de apel a reținut că, în cauză, nu s-a făcut dovada că imobilele erau active disponibile în sensul legii, câtă vreme prin decizia nr. 367/3.06.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că activele nu au fost declarate de societatea comercială ca fiind disponibile, astfel încât nu se poate vorbi că societatea reclamantă S.C. D. S.R.L. are acces prioritar la închirierea activelor disponibile ale societăților comerciale cu capital majoritar de stat, în condițiile art. 13, cu respectarea dispozițiilor legale in vigoare.

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că situația reclamantei și cea a societății E. S.R.L. nu sunt similare, deoarece în ceea ce o privește pe E. S.R.L. există o hotărâre judecătorească care obliga societatea C. S.A. la vânzare, în timp ce pentru reclamantă nu există nicio hotărârea în acest sens, motiv pentru care aceasta trebuia să facă dovada îndeplinirii condițiilor legale pentru a beneficia de prevederile art. 12 din Legea nr. 346/2004, dovadă care însă nu a fost făcută.

La data de 13 martie 2018, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2248 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În cuprinsul recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și interpretarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, s-a arătat că instanța a dezlegat apelul formulat împotriva încheierii de ședința din 19 decembrie 2016, prin care prima instanță a admis excepția tardivității depunerii cererii precizatoare, cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 204 alin. (1), coroborate cu prevederile art. 95, art. 111, art. 129, art. 132 C. proc. civ., art. 137 alin. (1) lit. a) raportat la dispozițiile art. 174, ale art. 175 alin. (2), art. 176 pct. 3, art. 405, art. 424 alin. (5), art. 425 C. proc. civ.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a subliniat că primul termen de judecată, în sensul art. 204 C. proc. civ., în fața unei instanțe competente material, teritorial și funcțional să verifice îndeplinirea legală a procedurii de citare a fost cel din 11 noiembrie 2016, termen la care s-a depus și cererea precizatoare. Prin urmare, raportat la aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea acestui motiv de recurs, având în vedere că cererea precizatoare a fost depusă la dosar cu respectarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică formulată de reclamantă se referă la faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, respectiv a analizat în mod eronat condițiile de încadrare a reclamantei în categoria întreprinderilor mici și mijlocii.

Aceste dispoziții legale au fost aplicate greșit având în vedere că instanța de apel nu a verificat datele din bilanțurile de la dosar. Prin urmare, deși instanța de apel a invocat dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, în realitate aceasta nu a verificat în ce mod sunt incidente.

Această împrejurare a mai fost criticată și din perspectiva faptului că instanța, în analiza condițiilor art. 3 din Legea nr. 346/2004, a omis să analizeze critica din apel prin care reclamanta a arătat că prima instanță s-a pronunțat asupra acestei chestiuni fără să o supună dezbaterii părților, astfel încât, soluția tribunalului, sub acest aspect, a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 346/2004, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 85/2006 și a puterii lucrului judecat prevăzut de art. 430 și urm. C. proc. civ.

Soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii în condițiile în care decizia nr. 367/03.06.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost pronunțată în contextul în care S.C. C. S.A. nu se afla în procedura insolvenței și, cu atât mai puțin, în lichidare. În acest context, decizia instanței supreme nu poate produce efecte în contra unor dispoziții legale speciale, respectiv cele ale art. 24, art. 25, art. 107 alin. (2), art. 113 din Legea nr. 85/2006, care prevăd că, odată intrată în faliment, societatea este radiata și averea ei se lichidează prin vânzarea bunurilor, rezultând astfel că acestea devin disponibile în sensul art. 12 din Legea nr. 346/2004.

Însă, S.C. C. S.A. a fost declarată în faliment anterior pronunțării deciziei nr. 367/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar obiectul cauzei în care s-a pronunțat această hotărâre viza legalitatea unei Adunări Generale a Acționarilor a societății S.C. C. S.A. ținută anterior intrării acestei societăți în insolvență. Prin urmare, era vizată o situație ce nu mai era de actualitate la nivelul datei de 5 noiembrie 2012, acestă hotărâre neavând caracter probator raportat la dispozițiile art. 435 C. proc. civ. și nici autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 C. proc. civ.

În consecință, recurenta a precizat că, în ipoteza în care instanța de apel ar fi aplicat în mod corect dispozițiile art. 435 C. proc. civ., ar fi trebuit să dea forță probantă hotărârilor care consfințesc disponibiltatea bunurilor la vânzare, urmând să aibă în vedere și efectul art. 24, art. 25, art. 107, art. 113 și urm. din Legea nr. 85/2006, în forma existentă în anul 2012 și, în consecință, să observe că sunt incidente dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 346/2004.

În aceste condiții, recurenta-reclamantă apreciază că o aplicare corectă a normelor de drept incidente ar fi dus și la o apreciere corectă a fondului cauzei, respectiv a faptei ilicite a intimatei-pârâte și a legăturii de cauzalitate.

Intimata-pârâtă B. SPRL nu a formulat întâmpinare.

Prin rezoluția aflată la dosar, s-a stabilit în sarcina recurentei-reclamante o taxă judiciară de timbru în cuantum de 29.763 RON, conform art. 24 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care a fost depusă la dosar, conform dovezii aflată la fila x.

La data de 29 iunie 2018, magistratul-asistent raportor a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2248 din 14 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că acestea pot formula puncte de vedere, însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 19 martie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a admis în principiu recursul, acordându-se termen în ședință publică la data de 17 septembrie 2019.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2248 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Primul motiv de recurs invocat de recurenta-reclamantă vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 95, art. 111, art. 129, art. 132 C. proc. civ., art. 137 alin. (1) lit. a) raportat la dispozițiile art. 174, ale art. 175 alin. (2), art. 176 pct. 3, art. 405, art. 424 alin. (5), art. 425 C. proc. civ.

În acest sens, s-a învederat că, în mod greșit, instanța a soluționat apelul declarat împotriva încheierii de ședință din 19 decembrie 2016, prin care tribunalul a admis excepția tardivității depunerii cererii precizatoare.

În opinia recurentei, primul termen de judecată în fața unei prime instanțe competente matarial, teritorial și funcțional, potrivit art. 204 C. proc. civ., a fost la 11 noiembrie 2016, când a fost depusă cererea precizatoare.

Deși recurenta a inclus această critică referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. în motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., în realitate, este incident pct. 5, întrucât vizează o normă de procedură, iar nu una de drept material.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a prezentat corect succesiunea termenelor procesuale.

Astfel, se constată că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a VII-a civilă la data de 15 decembrie 2015, părțile fiind legal citate pentru termenul de judecată din 22 martie 2016, când instanța a acordat cuvântul asupra excepției necompetenței sale funcționale, care a fost admisă prin încheierea din 29 martie 2016.

Ulterior, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, iar primul termen de judecată la această secție, cu părțile legal citate, a fost la 16 septembrie 2016, când dosarul a fost amânat în vederea soluționării cererii de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru.

La termenul de judecată din 11 noiembrie 2016 reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare.

Sub acest aspect, instanța de apel a stabilit că, în speță, capătul din cererea precizatoare referitor la obligația pârâtei de a plăti reclamantei suma de 588.000 euro cu titlu de prejudiciu a fost tardiv formulat, deoarece cererea a fost depusă ulterior primului termen de judecată la care reclamanta a fost legal citată în fața instanței competente să soluționeze cauza, în raport cu dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a criticat măsura instanței de respingere ca tardivă a cererii precizatoare, susținând că primul termen de judecată în fața unei instanțe competente material, teritorial și funcțional, respectiv la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost la 11 noiembrie 2016, când a fost depusă cererea precizatoare.

Înalta Curte constată că această critică a recurentei-reclamante este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă, având în vedere că primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită în fața Tribunalului București, secția a VI-a civilă, învestit cu soluționarea litigiului după declinare de la Tribunalul București, secția a VII-a civilă, a fost la 16 septembrie 2016, când instanța a amânat judecarea cauzei pentru a se soluționa cererea de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru. În raport cu acest moment procesual, prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. și-au pierdut efectele, independent de declanșarea procedurii aferente acordării facilităților la plata taxelor de timbru. Prin urmare, depunerea cererii precizatoare la termenul din 11 noiembrie 2016 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Următoarea critică a recurentei-reclamante, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la aplicarea greșită a prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, respectiv analizarea eronată de către instanța de apel a condițiilor de încadrare a reclamantei în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, fapt generat de interpretarea eronată a datelor din bilanțurile depuse la dosar.

În acest sens, recurenta S.C. A. S.R.L. a precizat că instanța de apel nu a analizat datele din bilanțurile depuse la dosar, din care rezultă că recurenta-reclamantă nu realizează activitate care să impună angajarea unui număr de 250 de oameni și, cu atât mai puțin, nu poate realiza o cifra de afaceri netă anuală de peste 50.000.000 euro, tot din bilanțuri rezultând că aceasta nu are active ce depășesc valoarea de 43.000.000 euro.

Prin urmare, s-a învederat că prin neverificarea și neobservarea datelor din bilanțurile depuse la dosar, rezultă că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, deoarece nu a verificat în ce mod sunt incidente aceste dispoziții legale.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 la situația de fapt stabilită.

Astfel, insanța de apel a reținut că din înscrisurile depuse în susținerea cererii de reexaminare formulate împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de acordare a facilităților la plata taxei de timbru, respectiv bilanțurile prescurtate de la 31.12.2013, 31.12.2014 și 31.1.22015 nu s-a făcut dovada numărului de salariați și nici valoarea cifrei de afaceri netă anulă realizată și, prin urmare, nu s-a făcut dovada încadrării în categoria întreprinderilor mici și mijlocii. Totodată, instanța de apel a apreciat că judecătorul nu avea obligația de a face dovada în locul părții, deoarece potrivit art. 249 C. proc. civ., recurenta-reclamantă trebuia să facă dovada îndeplinirii tuturor condițiilor împuse de Legea nr. 346/2004, atâta vreme cât a înțeles să își întemeieze cererea de chemare în judecată pe aceste dispoziții legale.

Cu privire la această critică, Înalta Curte reține că apreciarea datelor de fapt pe baza probelor de la dosar nu poate fi cenzurată în recurs, deoarece excede controlului de legalitate.

Recurenta nu a demonstrat lipsa analizei probelor în condițiile în care, în considerentele deciziei recurate se regăsește un segment referitor la interpretarea acestora.

Prin urmare, critica referitoare la analizarea eronată de către instanța de apel a condițiilor încadrării recurentei în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, prin interpretarea eronată a datelor bilanțiere a fost analizată de către instanța de apel prin raportare la probele administrate în cauză, probe ce nu mai pot fi analizate la acest moment în calea extraordinară de atac a recursului, deoarece reprezintă critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Critica potrivit căreia recurenta-reclamantă nu avea sarcina probei sub aspectul încadrării societății în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, deoarece această obligație a probei negative revenea pârâtei este nefondată.

Înalta Curte constată că legea impune anumite condiții în acest sens, pe care instanțele de fond le-au analizat, reținând în mod corect că demonstrarea îndeplinirii acestora revine reclamantei, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., astfel încât recurenta nu se poate prevala de existența prezumției invocate.

Ultima critică invocată de recurenta-reclamanta și întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 12 și 13 din Legea nr. 346/2004, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 85/2006 și a autorității de lucru judecat prevăzute de art. 430 și urm. C. proc. civ.. În acest sens, s-a învederat că instanța de apel a apreciat greșit că bunurile nu sunt disponibile, raportat la decizia nr. 367 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că S.C. C. S.A. a fost declarată în faliment anterior pronunțării deciziei nr. 367/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar obiectul cauzei în care s-a pronunțat acea hotărâre viza legalitatea unei Adunări Generale a Acționarilor a societății C. S.A., ținută anterior intrării acestei societăți în insolvență, deci viza în opinia pârâtei, o situație care nu mai era de actualitate la nivelul datei de 5 noiembrie 2012, acesta hotărâre neavând caracter probator raportat la dispozițiile art. 435 C. proc. civ. și nici autoritate de lucru judecat raportat la dispozițiile art. 430 C. proc. civ.

În motivarea acestei critici, recurenta a susținut că instanța de apel, aplicând corect dispozițiile art. 435 C. proc. civ., trebuia să dea forță probantă hotărârilor care consfiintesc disponibiltatea bunurilor la vânzare, urmând să aibă în vedere și efectul prevederilor art. 24, art. 25, art. 107 și art. 113 și urm. din Legea nr. 85/2006, în forma existentă în anul 2012 și, prin urmare, să observe că sunt incidente dispozițiile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 346/2004. În acest context, instanța de apel trebuia să constate lipsa puterii de lucru judecat și a forței doveditoare a decizie nr. 367/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut că situația reclamantei A. S.R.L. nu este similară cu cea a societății E. S.R.L., deoarece există o hotărâre judecătorească care obliga societatea C. S.A. la vânzare, în timp ce pentru recurenta-reclamantă nu există nicio hotărârea în acest sens, motiv pentru care aceasta trebuia să facă dovada îndeplinirii condițiilor legale pentru a beneficia de prevederile art. 12 din Legea nr. 346/2004, dovadă care nu a fost făcută în cauză.

Înalta Curte apreciază că această critică a recurentei-reclamante referitoare la aprecierea greșită a instanței de apel a împrejurării că bunurile nu erau disponibile prin raportare la decizia nr. 367/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezintă o chestiune de probațiune.

Astfel, în speță nu s-a demonstrat că activele S.C. C. S.A. au fost disponibile și că recurenta a notificat, în condițiile legii, intenția de a cumpăra la momentul disponibilității de vânzare a bunurilor.

Însă, chiar și în ipoteza în care această condiție nu a fost analizată, cum susține recurenta, totuși lipsa îndeplinirii tututror condițiilor legale pentru a beneficia de prevederile art. 12 din Legea nr. 346/2004, fac ca soluția de respingere sub acest aspect să fie corectă.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea instanței de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2248 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2248 din 14 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2019.