KIREEV v. MOLDOVA AND RUSSIA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA

Cererii nr.

11375/05

depusă de Ilja KIREEV

împotriva Moldovei și Rusiei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), întrunită la 1 iulie 2008, în cadrul unei camere compuse din:

Lech Garlicki,

Președinte,

Giovanni Bonello,

Anatoly Kovler,

Ljiljana Mijović,

David Thór Björgvinsson,

Ledi Bianku,

Mihai Poalelungi,

judecători

,

și

Fatoș Aracı,

Grefier adjunct al Secțiunii

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 3 martie 2005,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, dl Ilja Kireev, este un cetățean al Federației Ruse care s-a născut în Konskoe și care locuiește în orașul Tighina/Bender (aflat pe teritoriul Republicii Moldova, dar care din anul 1991 se află sub controlul autoproclamatei „republici moldovenești nistrene” („RMN”, a se vedea pentru mai multe detalii hotărârea

Ilașcu and Others v. Moldova and Russia

[GC], nr. 48787/99, §§ 28-31 și 87-91, ECHR 2004

‑

VII)).

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate în felul următor.

Începând cu anul 1962, reclamantul a depus la Banca de Economii din Tighina/Bender 16,582 de ruble sovietice. El a pretins că, în urma reformelor economice, valoarea depunerilor sale la Banca de Economii a scăzut semnificativ și că statul nu și-a îndeplinit în modul cuvenit obligația de a indexa depozitele de la Banca de Economii în scopul compensării pierderilor cauzate de inflație.

Reclamantul a depus o cerere la „Judecătoria Supremă a RMN”, solicitând compensații pentru devalorizarea depunerilor sale. La 26 octombrie 2004, instanța l-a informat că nu era competentă să examineze astfel de cereri și că el urma să se adreseze „instanțelor ordinare ale RMN”.

Reclamantul a depus o cerere la „Judecătoria Bender” (care face parte din „sistemul judecătoresc al RMN”; există o altă judecătorie de sector Tighina/Bender care se află sub jurisdicția Republicii Moldova și care este amplasată în satul Varnița). La 21 decembrie 2004, instanța nu a dat curs cererii, considerând că aceasta era incompletă, deoarece nu indica pârâții, nu au fost prezentate probe în susținerea acțiunii și nu conținea alte informații necesare. Deoarece reclamantul nu a prezentat documentele ce lipseau, la 17 ianuarie 2005, cererea a fost restituită reclamantului fără a fi examinată.

Reclamantul s-a plâns Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, care, la 6 iulie 2004, l-a informat despre dreptul lui de a depune o acțiune la Judecătoria Tighina/Bender, care era amplasată la Varnița. La o dată necunoscută, reclamantul a depus o acțiune la această instanță. La 6 ianuarie 2005, instanța l-a informat că acțiunea era incompletă, în special, lipseau probele documentare și dovada plății taxei de stat. Se pare că reclamantul nu a prezentat documente suplimentare la Judecătoria Tighina/Bender.

Reclamantul s-a mai plâns Procuraturii Generale a Republicii Moldova despre devalorizarea depozitelor sale. Plângerea lui a fost expediată Procuraturii Tighina/Bender. La 29 martie 2004, Procuratura Tighina/Bender a informat reclamantul că Moldova și autoproclamata „RMN” au sisteme bugetare separate și că el urma să se adreseze cu cererea de compensare „autorităților RMN”, potrivit legislației locale.

Reclamantul susține că, în 2005, el a încercat să obțină de la o bancă rusă din Kirov compensații pentru devalorizarea depozitelor sale. Totuși, lui i s-a refuzat, deoarece legislația nu prevedea acordarea compensațiilor persoanelor care au depus bani în băncile de economii aflate în afara teritoriului Rusiei.

B.

Dreptul intern relevant

1.

Legislația Republicii Moldova

În ceea ce privește legislația Republicii Moldova privind compensarea pierderilor cauzate de inflație, la 12 decembrie 2002, Parlamentul a adoptat Legea nr. 1530-XV privind indexarea depunerilor bănești ale cetățenilor în Banca de Economii („Legea Republicii Moldova din 2002 privind indexarea”).

Articolul 1 al acestei legi prevede următoarele:

Articolul 1. Obiectul legii

„Prezenta lege prevede obligațiile statului față de cetățenii Republicii Moldova care au avut depuneri bănești în Banca de Economii la situația din 2 ianuarie 1992 și stabilește principiile de bază privind indexarea, cuantumul și modul de plată a sumelor indexate.”

2.

Legislația Rusiei

În ceea ce privește legislația Rusiei privind compensarea pierderilor cauzate de inflație, la 10 mai 1995, a fost adoptată Legea privind restabilirea și protecția depunerilor bănești ale cetățenilor Federației Ruse (Федеральный закон «О восстановлении и защите сбережений граждан Российской Федерации») („Legea Rusiei din 1995 privind indexarea”).

Art. 1 al acestei legi prevede următoarele:

Articolul 1

„Statul garantează restabilirea și păstrarea valorii mijloacelor financiare create de către cetățenii Federației Ruse prin depunerea banilor la Banca de Economii a Federației Ruse (anterior, Banca de Economii a URSS care a activat pe teritoriul Republicii Federale Sovietice Socialiste Ruse) înainte de 20 iunie 1991; ...”

Potrivit unei scrisori a Ministerului rus de Finanțe „

privind transferul depunerilor bănești din țările Comunității Statelor Independente în Federația Rusă

”, din 20 aprilie 1998 (nr.

22-03-03):

„... Restabilirea se aplică depozitelor care până [la 20 iunie 1991] au fost păstrate în Banca de Economii a Rusiei. Totodată, legea sus-menționată [Legea Rusiei din 1995 privind indexarea] nu se aplică depozitelor deschise în băncile de economii ale altor state care anterior au făcut parte din URSS.”

PRETENȚII

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, de faptul că, în urma inflației, depunerile acumulate în contul său de depozit de la Banca de Economii și-au pierdut puterea de cumpărare și că neîndeplinirea de către stat a obligației acestuia de a restabili valoarea depunerilor bancare constituie o lipsire de proprietate.

ÎN DREPT

Reclamantul a susținut că a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție ca rezultat al efectului inflației asupra depunerilor sale și din cauza necompensării lui efective de către stat în această privință. Articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Curtea notează, în primul rând, că cererea a fost depusă împotriva autoproclamatei „republici moldovenești nistrene” („RMN”) și că, ulterior, reclamantul a desemnat Rusia în calitate de stat pârât.

În continuare, Curtea notează că reclamantul a depus banii într-o bancă care, la momentul actual, se află pe teritoriul Republicii Moldova și că el s-a adresat autorităților Moldovei în vederea obținerii compensațiilor. Curtea consideră,

ex officio

, că cererea trebuie să fie examinată, de asemenea, și în privința Moldovei.

Prin urmare, Curtea va examina cererea în privința Moldovei și Rusiei.

Curtea consideră că, în această cauză, nu este necesar de a decide dacă Moldova, Rusia sau ambele state pot fi considerate responsabile pentru acțiunile sau inacțiunile „autorităților RMN”. De asemenea, nu este necesar de a decide dacă reclamantul avea obligația să epuizeze căile de recurs interne disponibile în „RMN” sau în fiecare din cele două Înalte Părți Contractante.

Chiar prezumând faptul că, în circumstanțele acestei cauze, una din sau ambele Înalte Părți Contractante ar putea fi găsite responsabile pentru acțiunile sau inacțiunile „autorităților RMN”, Curtea consideră că cererea reclamantului este inadmisibilă.

Curtea reiterează că articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție nu obligă statul să mențină puterea de cumpărare a sumelor depozitate în instituțiile financiare (a se vedea

X. v. the Federal Republic of Germany,

cererea nr.

8724/79, decizia Comisiei din 6 martie 1980; Decisions and Reports 20, p.

226;

Rudzińska v. Poland

(dec.), nr. 45223/99; ECHR

1999-VI;

Gayduk and Others v. Ukraine

(dec.), nr. 45526/99; ECHR 2002

‑

VI; și

Appolonov

v. Russia (dec.), nr. 67578/01, 29 August 2002).

Totuși, Curtea notează că atât Moldova, cât și Rusia au adoptat legislații prin care au permis acordarea parțială, în anumite condiții, a compensațiilor pentru efectele inflației.

În ceea ce privește pretenția formulată împotriva Rusiei, Curtea notează că:

(a) reiese clar din Legea Rusiei din 1995 privind indexarea și din scrisoarea explicativă a Ministerului Finanțelor, menționată mai sus, că legislația rusă prevedea acordarea compensațiilor doar pentru depozitele deschise în Banca de Economii care activa pe teritoriul fostei Republici Federale Sovietice Socialiste Ruse. Prin urmare, reclamantul, care a depus bani într-o Bancă de Economii din fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, nu era eligibil, în temeiul legii, pentru a obține compensații de la autoritățile ruse;

(b)

chiar admițând faptul că Rusia ar putea fi găsită responsabilă pentru acțiunile sau inacțiunile „autorităților RMN”, ea nu avea o obligație, în temeiul Convenției, de a adopta o lege privind acordarea compensațiilor pentru banii depuși în băncile aflate pe teritoriul „RMN”, după cum ea nu era obligată să adopte o astfel de lege nici privind depunerile bănești din băncile aflate pe teritoriul Rusiei.

În ceea ce privește Moldova, Curtea notează că legislația aplicabilă prevede clar că compensația este acordată doar cetățenilor Republicii Moldova. Reclamantul a susținut că el deține doar cetățenia Federației Ruse. Prin urmare, el nu putea solicita compensații potrivit legislației Moldovei.

Rezultă că, nici potrivit legislației Moldovei, nici a Rusiei, reclamantul nu avea dreptul sau speranța legitimă de a obține compensații. Prin urmare, pretenția lui este vădit nefondată, în sensul articolului

35 §

3 al Convenției, și urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 §

4 al Convenției.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Fatoș Aracı

Lech Garlicki

Grefier adjunct

Președinte