ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3562/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 septembrie 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. obligarea acesteia la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând reparație patrimonială pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie, ia data de 21 ianuarie 2015 și acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentința civilă nr. 484 din 18 ianuarie 2017, Judecătoria sectorului 4 București a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. și a dispus obligarea pârâtei B. la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, reprezentând daune morale, și a sumei de 1.575 RON. cu titlu de cheltuieli de judecata.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâta B. (la data de 4 mai 2017) și reclamanta A. (la data de 13 februarie 2017). Apelurile au fost înregistrate la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la dala de 31 mai 2017. sub același număr de dosar.

Prin Decizia civila nr. 3217/A din 10 octombrie 20.17, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca ne fondate, apelurile declarate de apelanta-pârâtă B. și de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 484 din 18 ianuarie 2017, pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, precum și cererea acesteia privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Reclamanta A. a formulat recurs împotriva Deciziei civile nr. 3217/A din 10 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 1 martie 2018. Recursul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 26 manie 2018, sub același număr de dosar.

Prin Decizia nr. 207 din data de 10 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de aspectele statuate de Curtea Constituționala prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 582 din 20.07.2017 și de dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

Urmare declinării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la dala de 18 iunie 2018 și repartizat, spre soluționare, completului nr. 11.

Prin rezoluția completului din dala de 10 iulie 2018, s-a fixat termen de judecată la 11 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs, părțile fiind citate în acest sens.

Examinând competența materială de soluționare a cererii de. recurs, conform dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Soluția de declinare a competenței, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 și la dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., nu poate învesti legal Înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel, se constată că Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidență în cauza, întrucât cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Galați anterior publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României (nr. 582 din 20 iulie 2017).

Or, dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, republicată, stipulează că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".

Ca atare, Înalta Curte reține că deciziile Curții Constituționale nu suni aplicabile situațiilor juridice trecute sau aflate în curs de desfășurare, iar dezinvestirea curții de apel, cu trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei legal.

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de tribunal în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

’’1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel. precum și a altor hotărâri, in cazurile prevăzute de lege;

2, recursurile în interesul legii;

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 C. proc. civ. în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță - ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala eu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei si cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei. în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că; "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod'’ și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora .competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că; "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea. In condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ea instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitatea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, aceiași scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia; Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea șt aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are. ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din acest act normativ, curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din cod.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanța în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 3217/A din data de 10 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11.10.2018.