ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2111/2018
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2111/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1250 din 20.02.2017, pronunțată de Judecătoria Brașov a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenientului forțat A. și excepția prematurității acțiunii.
A fost respinsa, ca neîntemeiata, acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C, C. S.A. și intervenientul - forțat A.
A fost obligată reclamanta la plata către pârâta S.C. C. S.A. a sumei de 1.450 RON, reprezentând cheltuieli de judecata, iar în baza art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile judiciare avansate de stat în cuantum de 1.501,46 RON rămân in sarcina acestuia.
Prin Decizia civilă nr. 2636/A din 15 decembrie 2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de apelanta - reclamantă S.C. B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1250 din 20.02.2017, pronunțată de Judecătoria Brașov, pe care a schimbat-o în parte în sensul că;
A obligat pârâta S.C. C. S.A. la plata către reclamanta S.C. B. S.R.L., a sumei de 11.891 RON, reprezentând valoarea autoturism și a sumei de 386 RON reprezentând cheltuieli ocazionate de evenimentul rutier;
A înlăturat obligarea reclamantei S.C. B. S.R.L., la plata către pârâta S.C. C. S.A., a sumei de 1.450 lei, reprezentând cheltuieli de judecată;
A modificat cheltuielile judiciare avansate de stat care rămân în sarcina acestuia, în baza art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, la suma de 1.282,61 RON.
A obligat pârâta S.C. C. S.A., la plata către reclamanta S.C. B. S.R.L., a sumei de 900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond și apel;
A obligat pârâta S.C. C. S.A., la plata către stat a sumei de 107,83 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în fond și apel și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile nr. 1250 din 20.02.2017, pronunțată de Judecătoria Brașov.
La data de 21 februarie 2018 reclamanta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 2636/A din 15 decembrie 2017 a Tribunalului Brașov.
Cererea de recurs a fost înaintată spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin adresa din data de 16.04.2018 a Tribunalului Prahova.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18 aprilie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 2.
Prin rezoluția din data de 19 aprilie 2018, s-a fixat termen de judecată la 29 mai 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
recursurile în interesul legii;
cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept;
orice alte cereri date prin lege în competența sa".
Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului ia edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.
Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale. în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.
Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.
Cum în speță, judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.
O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").
În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Brașov revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Brașov, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competența de soluționare a recursului formulat de reclamanta S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 2636/A din data de 15 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Brașov.
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 29.05.2018.