ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3738/2018

Asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 3.810 din 11.04.2016, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată.

A admis acțiunea privind pe reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în contradictoriu cu pârâta A.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.934 RON reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferentă acestei sume calculată de la data pronunțării hotărârii până la achitării integrale a debitului.

Prin Decizia nr. 1.152 din 9 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A. împotriva Sentinței civile nr. 3.810 din 11.04.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, în speță, nu este vorba despre a contesta valoarea juridică a contractelor colective de muncă și obligațiile pe care acestea le nasc în sarcina angajatorilor, potrivit legii și deciziilor Curții Constituționale, ci despre sancționarea unei plăți făcute în contra unei interdicții legale, ceea ce dă naștere obligației de restituire pe tărâmul art. 256 alin. (1) din C. muncii, independent de reaua sau buna credință a salariatului, care nu e de natură să acopere lipsa cauzei la baza primirii sumei. Nici culpa angajatorului în efectuarea plății nu reprezintă motiv de păstrare a sumei necuvenite, dimpotrivă, eroarea în efectuarea ei constituie condiție de naștere a obligației izvorâte din plata nedatorată.

Mai departe, dacă se stabilește că plata este necuvenită, devine nefondată orice pretenție de protecție a ei, în calitate de "bun" încadrabil în ipoteza art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană. Or, după cum a argumentat și prima instanță, lipsa temeiului legal în acordarea de premii în anul 2012, ca urmare a supunerii instituției prevederilor Legii nr. 283/2011, a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat (valorificabilă în efectul său pozitiv), prin Sentința civilă nr. 3.642 din 20.11.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3.647 din 17.11.2015, astfel că nu ar mai putea fi pusă în discuție, spre a face obiectul unei aprecieri diferite în prezentul proces.

Cât privește incidența Legii nr. 124/2014, curtea de apel a reținut că aceasta nu este numaidecât atrasă de aplicabilitatea prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, instituției reclamante. Dispozițiile celor două texte au sferă a destinatarilor diferită. Astfel, în timp ce art. 7 alin. (2) din Legea nr. 283/2011 dispune pentru toate autoritățile publice, indiferent de modul de finanțare, în sensul că le este interzis să acorde premii și prime de vacanță, art. 1 lit. a) din Legea nr. 124/2014, vorbește, în calitate de beneficiar al său, despre personalul ale cărui drepturi de natură salarială au fost stabilite, între altele, în baza Legii nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar. Nu există niciun motiv identificabil în textele de lege evocate (ori în logica formală), pentru care să tragem concluzia că dacă autoritatea administrativă reclamantă intră în ipoteza unei dispoziții speciale a Legii nr. 283/2011, care îi formulează o interdicție, atunci personalului său îi profită prevederile Legii nr. 124/2014. În realitate, suma în discuție nu a fost acordată în aplicarea Legii nr. 283/2011, ci în disprețul ei. De asemenea, referirea Legii nr. 124/2014 la Legea nr. 283/2011 este strictă și limitativă, cât privește personalul ale cărui venituri de natură salarială sunt stabilite în baza Legii nr. 283/2011, neputând fi extinsă la alte categorii, neavute în vedere de domeniul său de aplicare, cum ar fi a personalului care, deși nesalarizat conform Legii nr. 283/2011, este ținut să restituie sume necuvenite prin raportare la o dispoziție prohibitivă adresată angajatorului de aceeași lege. Așadar, nu este suficient ca angajatorul să fi nesocotit o normă ce-i era destinată a Legii nr. 283/2011, pentru ca personalul său să fie beneficiarul Legii nr. 124/2014, ci este necesar ca acesta din urmă să satisfacă ipoteza textului art. 1, respectiv să fie salarizat în baza Legii nr. 283/2011. Ipoteza fiind exclusă, și beneficiul Legii nr. 124/2014 este înlăturat de la aplicare.

În fine, se învederează și inaplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 17 din 2016, pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept prin care, în interpretarea prevederilor art. 1, art. 21 și art. 26 lit. h) raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, art. 138 alin. (5) art. 142, art. 148, art. 151 și art. 152 din Legea nr. 62/2011 și a prevederilor art. 229 alin. (4), art. 254 și art. 268 alin. (1) lit. d) din C. muncii, republicat, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că o decizie a Curții de Conturi, emisă în exercitarea atribuțiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituții publice finanțate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituțiile publice, nu lipsește de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanțele judecătorești, în condițiile legii.

Astfel, prima de merit în cauză nu rezultă ca drept direct din contractul individual ori colectiv de muncă, ea nu este un adaos salarial propriu-zis care să intre în componența lunară a remunerației, ci un bonus de performanță, un câștig facultativ în cadrul unui eventual sistem de premiere, la dispoziția Consiliului și Directorului General al Comisiei de Supraveghere (vezi Decizia nr. 130 din 18.12.2012), pentru care, în speță, plata nedatorată a fost stabilită ca derivând nemijlocit din lege, iar nu dintr-o presupusă nelegalitate a convenției colective. Legea care interzice autorităților publice, indiferent de modul de finanțare, să acorde premii în anul 2012, nu cauzează nulitatea contractului colectiv care le prevede sau le admite posibilitatea (sancționabilă, de altfel, pentru motive existente la data încheierii), ci antamează doar aplicabilitatea acestuia, în limitele restricției legiferate. Este vorba despre o restrângere a exercițiului dreptului, care, pe durata și în condițiile specificate, atinge efectele contractului, nu și valabilitatea pe fond a acestuia.

Situația particulară a pârâtei, care a primit drepturile de natură salarială necuvenite în temeiul unei hotărâri judecătorești de reintegrare și de plată a despăgubirilor prevăzute de art. 80 din C. muncii, nu este de natură să o exonereze de obligația de restituire. În cazul acesteia, doar momentul plății acestor drepturi a fost diferit (ulterior), față de ceilalți salariați ai reclamantei A.S.F., caracterul nedatorat al plății fiind, însă, același, cu consecința nașterii obligației de restituire.

Din înscrisurile de la dosarul de fond, reprezentând desfășurătorul cu sumele achitate pârâtei A. în temeiul hotărârii judecătorești de reintegrare, aferente perioadei 13.02.2012 - 09.05.2013, rezultă că în despăgubirile achitate în baza art. 80 din C. muncii au fost incluse atât prima de vacanță, cât și suma reprezentând tichetele cadou, a căror restituire se solicită prin cererea de chemare în judecată. Caracterul nedatorat al acestora, mai sus argumentat, impune restituirea lor către angajator, fără a se putea opune puterea/autoritatea de lucru judecat a sentinței de reintegrare, astfel cum în mod neîntemeiat susține apelanta. Instanța care a dispus reintegrarea a obligat angajatorul la plata despăgubirilor egale cu salariile și cu alte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, dacă nu ar fi fost concediată. Or, prima de vacanță și tichetele cadou nu fac parte dintre drepturile legal cuvenite salariatei și, prin urmare, nici din despăgubirile pentru concedierea nelegală.

Nu prezintă relevanță nici împrejurarea că situația apelantei pârâte nu figurează ca atare în raportul Curții de Conturi, întrucât izvorul obligației de restituire a sumelor încasate necuvenit nu îl constituie raportul Curții de Conturi, ci plata nedatorată.

Raportul Curții de Conturi asupra înregistrării unui prejudiciu, sursei acestuia și persoanelor răspunzătoare, nu leagă instanța, ținută la propria apreciere asupra tuturor elementelor răspunderii materiale, în mod primar, nederivat din opinia altor subiecte de drept.

În același context, nu poate fi reținută nici susținerea apelantei, în sensul că nu ar avea calitate procesuală pasivă, întrucât nu figurează în raportul Curții de Conturi. Calitatea procesuală pasivă presupune identitatea dintre pârât și persoana obligată în raportul juridic litigios. Or, în speță, această identitate este întrunită, salariata fiind persoana care a încasat de la angajator niște drepturi salariale necuvenite.

În ceea ce privește obligarea apelantei la plata dobânzii legale aferente sumelor de restituit, și sub acest aspect prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii.

În lumina Deciziei în interesul legii nr. 2 pronunțate de instanța supremă la data de 17.02.2014, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, independent de cauza contractuală sau delictuală a acestuia, impune acoperirea atât a pierderii efectiv suferite - damnum emergens, precum și a beneficiului de care a fost lipsit - lucrum cessans, reprezentând tocmai daunele-interese moratorii, datorate pentru punerea în imposibilitate de a beneficia de sumele cuvenite, pe perioada întârzierii executării lor, ceea ce prezumă suportarea unei pagube evaluate legal la nivelul dobânzii legale.

Dobânda legală este echivalentul lipsei de folosință în intervalul de referință, astfel că ea este datorată începând cu data scadenței fiecărei sume în parte și până la data plății, potrivit art. 1535 (1) C. civ.

Împotriva acestei decizii, pârâta A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând anularea hotărârii, cu referire la înscrisul nou - Decizia nr. 37 din 29.05.2017 - prima hotărâre (comunicată revizuentei la data de 12.06.2018), pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuenta a arătat că Decizia nr. 1.152 din data de 9 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București încalcă autoritatea de lucru judecat și este contrară Deciziei nr. 37 din 29.05.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

La nivelul hotărârilor instanțelor de judecată există contrarietate, revizuenta fiind obligată să restituie în anul 2018 o sumă de bani, sumă primită/încasată în baza unei decizii irevocabile din anul 2013, sumă pretins a reprezenta o primă de vacanță în condițiile în care nu i-au fost achitate alte drepturi salariale cuvenite și de care ceilalți salariați CSSPP au beneficiat (pensie facultativă, cv. cheltuieli medicale, cv. cursuri de pregătire profesională, etc.)

Chiar A.S.F. a probat faptul că nu i-au fost achitate toate drepturile salariale și/sau alte drepturi cuvenite, de la data concedierii din 13.02.2012 și până în prezent.

La dosarul nr. x/2015 nu a existat o copie a motivării Deciziei nr. 37 din 29.05.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017, și nici completul de judecată nu a comunicat o astfel de decizie/motivare, ci a ales doar să invoce minuta Deciziei nr. 37 din 29.05.2017 în conținutul motivării Deciziei civile nr. 1.152 din 09.03.2018, comunicată revizuentei la data de 10.05.2018.

În concluzie, hotărârea civilă nr. 1.152 din 09.03.2018, dosar nr. x/2015, hotărâre comunicată revizuentei la data de 10 mai 2018, este nelegală, însă are caracter definitiv și este executorie. Față de argumentele prezentate, revizuenta a solicitat compensarea sumelor dispuse prin hotărârea civilă nr. 1.152 din 09.03.2018, cu sumele datorate acesteia de către A.S.F., în temeiul hotărârii civile nr. 2.125 din 04.03.2013, definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5.007 din 25.10.2013, dosar nr. x/2012, fără a se limita drepturile salariale sub formă de pensie facultativă, contravaloare cheltuieli medicale, contravaloare cursuri de perfecționare efectuate pe cont propriu, etc., așa cum au fost probate și a solicitat oficial începând cu 04/2013.

În susținerea cererii de revizuire, revizuenta A. a prezentat și istoricul litigiului dintre părți, arătând, totodată, că Decizia nr. 1.152 din data de 9 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București i-a fost comunicată la data de 10.05.2018, iar Decizia nr. 37 din 29.05.2017, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție - înscris nou, i-a fost comunicată la data de 12.06.2018, exclusiv ca urmare a solicitărilor sale.

Cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Revizuenta A. a solicitat instanței anularea Deciziei nr. 1.152 din data de 9 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, în temeiul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., normă care deschide părților calea acestei căi extraordinare de atac, de retractare, pentru cazul în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

S-a susținut că decizia a cărei anulare se cere este contrară Deciziei nr. 37 din 29.05.2017, pronunțată de Înalta Curtea de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2017.

În aplicarea dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că revizuirea este inadmisibilă, întrucât pentru a fi incidentă teza de la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiții, care nu se verifică în cauza de față.

Astfel, este necesar să fie vorba despre hotărâri definitive ale căror dispozitive sunt contradictorii; hotărârile să fi fost pronunțate în același litigiu (ceea ce presupune să fi existat tripla identitate de părți, obiect și cauză); hotărârile contradictorii să fi fost pronunțate nu în același proces (dosar), ci în procese diferite și, în cea de-a doua cauză, să nu se fi invocat excepția puterii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu fi fost analizată de cea dintâi instanță.

Așadar, una dintre cerințele de admisibilitate a cererii de revizuire, care rezultă din chiar textul procedural, este cea ca hotărârile indicate ca fiind contradictorii să fi fost pronunțate în aceeași cauză, în rezolvarea aceluiași raport juridic dedus judecății, deci între aceleași părți, pentru același obiect și pentru aceeași cauză.

Dispozițiile citate au în vedere situația în care se pronunță soluții contradictorii, în una și aceeași cauză, înfrângându-se principiul puterii lucrului judecat. Rațiunea reglementării acestui motiv de revizuire o constituie necesitatea înlăturării încălcării acestui principiu și conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunțate cu încălcarea acestui principiu.

În speță, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru însăși admisibilitatea cererii de revizuire, și anume, ca între hotărârile pretins a fi contradictorii să existe identitate de părți, obiect și cauză, întrucât revizuenta susține contrarietatea față de o hotărâre prealabilă, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condițiile prevăzute de art. 519 - 521 C. proc. civ.

Or, prin intermediul hotărârii prealabile nu se dezleagă un raport juridic concret, ci se dă o dezlegare de principiu unei probleme de drept, cu scopul de a preîntâmpina apariția unei jurisprudențe neunitare.

În ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se rețin următoarele considerente:

Potrivit art. 510 alin. (1) din C. proc. civ. "cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere".

În cauză, revizuenta A. a solicitat revizuirea Deciziei nr. 1.152 din 9 martie 2018, a Curții de Apel București, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de aceasta împotriva Sentinței nr. 3.810 din 11.04.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Ca urmare, competența materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel București, ca instanță care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Cum dispozițiile art. 510 alin. (1) din C. proc. civ. cuprind norme de competență materială imperativă, de la care nu se poate deroga, urmează a se declina competența soluționării cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., formulată de revizuenta A., în favoarea Curții de Apel București, în aplicarea dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 1.152 din data de 9 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu drept de recurs în 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Declină în favoarea Curții de Apel București cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 1.152 din data de 9 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2018.

Procesat de ED