ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1486/2017

Sub aspectul modului de executare a contractului de antrepriză, instanța de apel a stabilit că acesta este un contract cu executare instantanee, uno ictu și nu cu executare succesivă, deoarece elementul esențial în stabilirea naturii sale juridice o reprezintă obligația antreprenorului de predare a lucrării în ansamblul său la termenul stabilit.

S-a relevat caracterul interdependent dintre contractul de antrepriză și promisiunea de vânzare-cumpărare, cu consecințe în planul efectelor pe care rezoluțiunea primeia le produce asupra celei de a doua convenții. Conform prevederilor contractuale promisiunea de vânzare-cumpărare a fost încheiată sub condiția rezolutorie constând în încetarea contractului de antrepriză, înainte de finalizarea construcției, indiferent de motivul încetării. Probele administrate au format convingerea instanței de apel cu privire la faptul că antreprenorul a înregistrat întârzieri în executarea lucrărilor, că termenul contractual stabilit pentru finalizarea acestora și predarea întregii lucrări a expirat fără ca acestea să fie finalizate, astfel că rezoluțiunea a operat de plin drept, în temeiul pactului comisoriu de ultim grad prevăzut de părți. Beneficiarul s-a prevalat de dreptul contractual de a invoca rezoluțiunea doar după data de 20 februarie 2010, or, nici până la acea dată lucrările nu erau finalizate. Deși între data predării amplasamentului - 25 iulie 2008 - și termenul de finalizare al lucrărilor stabilit prin actul adițional nr. x din 16 iulie 2009 - 31 august 2009 - autorizația de construire nr. x din 24 iulie 2008 a fost suspendată într-un alt dosar, fapt imputabil beneficiarei, acest aspect nu este de natură să înlăture și culpa antreprenorului, deoarece actul adițional a fost încheiat după momentul încetării suspendării, iar termenul de predare a fost de comun acord agreat.

Sub aspectul efectelor rezoluțiunii, instanța de apel a reținut că teza inadmisibilității acțiunii având ca obiect plata de despăgubiri nu poate fi acreditată, atât timp cât la momentul stabilirii raporturilor juridice prin contractul de antrepriză din 24 iunie 2008, părțile au avut perspectiva unei eventuale rezoluțiuni, astfel încât au prevăzut și modalitățile de despăgubire.

În legătură cu cuantumul acestora s-a reținut că părțile au prezentat puncte de vedere divergente atât cu privire la lucrările realizate, cât și cu privire la totalul despăgubirilor, însă, din probele administrate și pe baza interpretării clauzelor contractuale realizată de instanță s-a ajuns la concluzia că despăgubirile se datorează la nivelul sumei de 300 euro/mp, potrivit stadiului lucrărilor executate, în proporție de aproximativ 95%, fiind depășită faza a cincea conform graficului de execuție anexă la contractul de antrepriză. Curtea a invocat în considerentele deciziei, sub aspectul comportamentului contractual al beneficiarului, care a tolerat pe parcursul edificării construcțiilor abateri de la prevederile contractuale în ceea ce privește ordinea de executare a lucrărilor, principiul solidarismului contractual și pe cel al executării cu bună-credință a obligațiilor contractuale. Totodată, a mai notat că declarația de rezoluțiune întemeiată pe un pact comisoriu de gradul patru emisă de beneficiar în stadiul avansat al lucrărilor constituie o exercitare abuzivă a drepturilor sale care este sancționată cu despăgubirile acordate la nivelul sumei de 300 euro/mp corespunzător depășirii fazei 5 din graficul de execuție și nu cu înlăturarea rezoluțiunii contractului de antrepriză, care nu poate avea loc atât timp cât ea a operat de plin drept, în condițiile nerespectării de către antreprenor a termenelor contractuale, și în situația în care s-a reținut și o culpă a executantului. Nu au fost validate pretențiile beneficiarului pentru deducerea valorii lucrărilor de reparații pentru refacerea prejudiciilor suferite din culpa antreprenorului, ca urmare a părăsirii șantierului, reținându-se că aceasta nu s-a realizat în mod voluntar, iar degradarea imobilelor a survenit din neîntreținerea lor în sezonul rece și lipsa pazei.

Cu privire la despăgubirile pretinse de reclamantă pentru lucrările de mansardare s-a reținut că acestea nu pot fi acordate în baza contractului de antrepriză inițial. Pentru aceste lucrări nu s-a semnat un act adițional, ci un nou contract, la data de 30 aprilie 2009, pentru un preț global de 19.120 euro, din care pârâta a achitat 13.700 euro, curtea reținând că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 1484 C. civ., iar pretențiile reclamantei de stabilire a nivelului despăgubirilor la 300 euro/mp, nu sunt fondate, din perspectiva existenței unei noi înțelegeri între părți, pentru un preț forfetar.

În aplicarea principiului disponibilității și în acord cu dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanța de apel a reținut că în mod corect tribunalul a limitat cuantumul despăgubirilor la suma de 300.000 euro, potrivit învestirii sale. Împotriva deciziei pronunțate în apel, atât reclamanta cât și pârâta au declarat recurs. I. Prin cererea sa de recurs, reclamanta B. S.R.L. solicită admiterea recursului, modificarea deciziei din apel și pronunțarea unei hotărâri prin care: în principal, să fie obligată pârâta A. să încheie contract autentic de vânzare-cumpărare pentru locuința colectivă B, iar în caz de refuz, hotărârea să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; în subsidiar, solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 370.603 euro reprezentând contravaloarea lucrărilor de construire realizate în baza contractului de antrepriză încheiat la data de 24 iunie 2008, precum și contravaloarea lucrărilor de mansardare, la prețul de 300 euro/mp, construit, respectiv suma de 53.778 euro. În susținerea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta aduce următoarele critici: a) Greșita soluționare a cererii principale ce viza obligarea pârâtei la încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare autentic pentru corpul B de clădire. Încetarea contractului de antrepriză a fost rezultatul manifestării unilaterale de voință din partea pârâtei, care, în mod abuziv, i-a interzis recurentei accesul în șantier începând cu luna martie 2010, și care a acționat cu rea-credință, întrerupând intempestiv raporturile cu antreprenorul, ceea ce a transformat condiția rezolutorie într-una pur potestativă. În mod obiectiv, lucrările nu puteau fi finalizate în termenul convenit, 31 august 2009, deoarece pârâta a obținut autorizația de construire pentru lucrările de împrejmuire nr. x, abia la 8 septembrie 2009, astfel că, potrivit art. VIII din contract, termenul de execuție se prelungește dacă stânjenirea activității antreprenorului se datorează cauzelor generate de investitor. Pe de altă parte, pârâta a acceptat prezența recurentei pe șantier după data de 31 august 2009, fapt ce semnifică o prelungire a termenului de execuție a lucrărilor, iar nu intervenirea rezoluțiunii de drept la acea dată. Totodată, raportat la prevederile contractului de antrepriză, conform cărora rezoluția de drept intervine doar pentru întârzieri mai mari de 20 de zile, această sancțiune nu putea opera în speță deoarece în termenul de grație de 20 de zile, care curge de la 31 august 2009 a intervenit o nouă suspendare a autorizației de construire inițiale nr. x din 24 iulie 2008, la data de 16 septembrie 2009, astfel că, neexpirarea termenului de grație are drept consecință neintervenirea cazului de rezoluțiune, precum și prelungirea termenului de execuție pe durata suspendării lucrărilor. Din această perspectivă, rezoluțiunea contractului la data de 22 martie 2010, în timpul suspendării lucrărilor reprezintă un act abuziv al pârâtei, ca parte aflată în culpă contractuală pentru încălcarea obligațiilor de a asigura o autorizație de construire validă, astfel că nu se poate prevala de condiția rezolutorie din antecontract. Recurenta susține că punctul de vedere al instanței de apel nu poate fi primit întrucât se valorifică în mod greșit condiția rezolutorie din antecontract într-o modalitate în care aceasta primește valențe pur potestative, oferind pârâtei posibilitatea încetării raporturilor juridice, exclusiv prin propria ei voință. b) O altă critică se referă la limitarea greșită a contravalorii lucrărilor de construire a celor două corpuri de clădire la suma de 300.000 euro, susținându-se că înscrisul depus la termenul din data de 7 decembrie 2012 în care este menționată această sumă nu reprezintă o precizare de acțiune, ci note de ședință prin care a fost indicată o valoare aproximativă a litigiului în scopul determinării competenței materiale de soluționare a cauzei. Limitele învestirii instanței prin cererea de chemare în judecată au fost clare, în sensul obligării pârâtei la achitarea lucrărilor de construire la prețul de 300 euro/mp., nefiind indicată o sumă anume, ci doar elementele de determinare a sumei finale. c) În fine, recurenta arată, totodată, că instanța a stabilit în mod eronat valoarea lucrărilor de construire a mansardei la cele două corpuri de clădire de 19.200 euro când, în fapt, aceasta reprezenta costul de execuție al unui pod neamenajabil, iar nu prețul celor patru apartamente ce urmau a fi edificate prin mansardarea celor două corpuri inițiale. II. Prin cererea sa de recurs, pârâta A. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei pronunțate în apel, în sensul admiterii cererii sale de apel și în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată. a) Recurenta critică decizia pronunțată în apel invocând încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., referitoare la principiul forței obligatorii a contractului. În esență se arată că instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că despăgubirile acordate reclamantei se calculează potrivit prevederilor contractuale, câtă vreme contractul a fost rezolvit de drept. Astfel, din moment ce între părți a intervenit rezoluțiunea de drept a contractului de antrepriză în temeiul pactului comisoriu de gradul IV, contractul se consideră că nu a fost încheiat niciodată, astfel că între părți nu mai există niciun fundament pentru calcularea capătului de cerere având ca obiect pretenții în baza acestui contract rezolvit. b) O altă critică se referă la faptul că deși instanța de apel a validat argumentația pârâtei și a statuat că intenția părților a fost aceea de a considera finalizată o fază din graficul de executare numai atunci când lucrările specifice fiecărei faze au fost executate în totalitate, totuși, curtea a apreciat în mod eronat că principiul solidarismului contractual și principiul executării obligațiilor cu bună-credință a obligațiilor contractuale prevalează asupra principiului pacta sunt servanda. Plecând de la această teză, instanța de apel a reținut că pârâta a activat în mod abuziv pactul comisoriu de gradul IV, motiv pentru care a sancționat-o prin obligarea la despăgubiri la nivelul sumei de 300 euro/mp construit, corespunzător fazei 5 din graficul de execuție. Prin aceasta s-a încălcat principiul conform căruia un contract obligă părțile la ceea ce s-au înțeles, precum și faptul că un contract poate fi modificat, completat numai prin acordul părților sau din alte cauze autorizate de lege. Din acest motiv, instanța de apel, prin intervenția sa asupra conținutului contractului a încălcat principiul forței obligatorii al acestuia. Prin întâmpinarea la cererea de recurs a reclamantei, intimata-pârâtă A. a solicitat în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat și menținerea soluției privind respingerea apelului reclamantei. În apărare susține că recursul nu poate fi încadrat în condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat în susținerea motivelor de recurs, ori, simpla nemulțumire a unei părți în legătură cu soluționarea unui litigiu nu este suficientă pentru modificarea sau casarea unei hotărâri. Pe fond se arată că în mod corect instanțele au stabilit că pârâta nu poate fi obligată la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. După comunicarea declarației de rezoluțiune, recurenta-pârâtă nu a contestat-o în modalitățile prevăzute de lege, astfel încât pactul comisoriu de ultim grad și-a produs efectele juridice, determinând automat și încetarea antecontractului de vânzare-cumpărare, cele două înțelegeri fiind indisolubil legate. Se arată, de asemenea, că acordarea autorizației pentru executarea lucrărilor de împrejmuire după expirarea termenului contractual nu justifică întârzierile repetate în executarea celorlalte lucrări de către antreprenor. Acesta consideră greșit că neinvocarea rezoluțiunii la scadența obligației semnifică acordul investitorului pentru prelungirea contractului. Faptul că pârâta a ales să nu invoce rezoluțiunea imediat ce a avut această posibilitate și să mai aștepte un timp finalizarea lucrărilor nu echivalează cu prelungirea contractului, ci arată că aceasta a urmărit inițial nu desființarea raportului contractual, ci, dimpotrivă, executarea contractului. Cât privește lucrările de mansardare se invocă existența unei convenții noi între părți, prin care antreprenorul s-a angajat să le finalizeze în termenul prevăzut prin actul adițional, în deplină cunoștință de cauză și în schimbul unei contraprestații distincte, respectiv prețul global de 19.120 euro. Împotriva criticilor prin care se invocă imposibilitatea de efectuare a lucrărilor în termenul stabilit prin contract ca urmare a suspendării autorizației de construire pentru efectuarea lucrărilor care a intervenit la data de 16.09.2009 intimata-pârâtă se apără cu susținerea că termenul de executare se împlinea la data de 31 august 2009, anterior suspendării, iar la acel moment recurenta se făcea deja vinovată de nerespectarea acestui termen. Referitor la condițiile în care a operat rezoluțiunea, intimata arată că, așa cum au reținut instanțele de fond acestea au fost îndeplinite. Termenul de 20 de zile avut în vedere de părți la încheierea contractului nu se raportează doar la termenul final de execuție, așa cum susține recurenta, ci la orice etapă a execuției lucrărilor. Prin urmare, rezoluțiunea nu este condiționată de depășirea datei de 20 septembrie 2009, putând să intervină și ca urmare a întârzierilor care au avut loc în cursul executării lucrărilor. Intimata mai arată că instanțele de fond au procedat corect din punct de vedere procedural, neacordând recurentei-reclamante mai mult decât suma solicitată pentru lucrările executate. Astfel, în mod corect a fost calificat înscrisul depus la data de 7 decembrie 2011 ca fiind o precizare de acțiune prin care reclamanta și-a cuantificat despăgubirile la nivelul sumei de 300.000 euro, în limita cărora s-a pronunțat soluția, în acord cu prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. În apărarea celor susținute de către pârâtă prin cererea de recurs, intimata-reclamantă a învederat prin întâmpinare că în speță nu este vorba despre repunerea părților în situația anterioară ca efect al rezoluțiunii, ci despre o desocotire în baza unei clauze cuprinse în contractul de antrepriză. De asemenea sunt invocate prevederi ale noului C. civ., în timp ce litigiul este supus vechii reglementări. Referitor la cuantumul despăgubirilor se arată că toate probele administrate au relevat un nivel de execuție al lucrărilor corespunzător fazei care îndreptățește antreprenorul la suma de 300 euro/mp construit, iar faptul că pârâta a acceptat executarea lucrărilor prin intercalarea fazelor de execuție astfel încât lucrările să ajungă la un nivel cât mai avansat, pentru ca apoi să rezoluționeze contractul și să refuze achitarea lucărilor de semifinisare a fost sancționat corect prin decizia din apel. Analizând cererile de recurs prin prisma motivelor invocate, având în vedere conexiunea dintre acestea, dezlegările urmează a se realiza prin considerente comune, potrivit cărora se vor reține următoarele: Cu titlul prealabil, reține că asupra excepției inadmisibilității recursului reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte a recalificat-o prin încheierea din ședința publică de la 26 septembrie 2017 în excepția nulității recursului, pe care a respins-o potrivit considerentelor acolo reținute. La data de 24 iunie 2008, între reclamanta B. S.R.L. și pârâta A. a fost încheiat un contract de antrepriză având ca obiect edificarea a două corpuri de clădire (blocuri de locuință) pe terenul proprietatea pârâtei, în Cluj-Napoca, înscris în CF x Cluj-Napoca, nr. top. x. Prin acest contract, B. în calitate de antreprenor s-a obligat față de pârâtă, în calitate de beneficiar să execute lucrări de construire cu materialele, manopera și pe cheltuiala sa, prețul de execuție fiind unul forfetar-global, fix, de 300 euro/mp construit, datorat la momentul finalizării construcției. De asemenea, la aceeași dată a fost încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare între pârâtă, în calitate de promitent-vânzător și reclamantă, în calitate de promitent-cumpărător având ca obiect 6 apartamente din Corpul B de clădire, ce urma să fie construit de B. S.R.L. în baza contractului de antrepriză de mai sus. Astfel, pentru construirea celor două corpuri de clădire, antreprenorul urma să primească 6 apartamente din corpul B, operațiune juridică ce are caracterele specifice unei promisiuni de dare în plată, ca mijloc de stingere în viitor a obligației de plată a contravalorii lucrărilor de antrepriză. Prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare din data de 24 iunie 2008, antreprenorul în calitate de creditor al obligației de plată a contravalorii lucrărilor de antrepriză a acceptat propunerea debitorului beneficiar al lucrărilor de a primi o altă prestație în schimbul obligației de plată a prețului convenit prin contractul de antrepriză. Concluzia asupra naturii juridice a operațiunii este susținută de încheierea celor două contracte concomitent, cu executarea promisiunii de vânzare-cumpărare la momentul când va fi datorată plata. Cele două contracte au fost privite de către părțile contractante ca un tot unitar, fiind complementare, indisolubil legate și reglementând în mod unitar drepturile și obligațiile contractuale. Acest aspect este relevant în stabilirea consecințelor pe care rezilierea contractului de antrepriză le produce asupra promisiunii de vânzare-cumpărare, obligațiile părților fiind interdependente. Conform prevederilor contractuale, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare a fost încheiată sub condiția rezolutorie constând în încetarea contractului de antrepriză, din orice cauză, înainte de finalizarea construcției: "condiția va fi considerată îndeplinită iar prezentul contract va fi considerat rezoluționat de drept fără intervenția instanței de judecată și fără nicio formalitate dacă contractul de antrepriză încheiat între aceleași părți ca și prezentul act încetează a mai produce efecte înainte de finalizarea construcției indiferent de cauză. În ipoteza în care contractul de antrepriză se va rezilia fără o culpă a vânzătorilor, prezentul contract se consideră rezoluționat de drept fără intervenția instanței de judecată și fără punere în întârziere sau altă formalitate. Orice obligație asumată în prezentul contract încetează iar promitenții cumpărători nu pot emite nicio pretenție asupra terenului sau asupra materialelor sau muncii încorporate în acesta." Clauza privind desființarea promisiunii de vânzare-cumpărare reprezintă un veritabil pact comisoriu de gradul IV și nu este condiționată de modalitatea în care ar interveni rezilierea contractului de antrepriză, esențial este ca aceasta sa fi survenit, iar din acest moment urmând a se produce efectele sale. Recurenta-reclamantă B. S.R.L. a susținut că încetarea contractului de antrepriză a fost rezultatul manifestării unilaterale de voință din partea pârâtei, care, în mod abuziv i-a interzis accesul în șantier începând cu luna martie 2010, și care a acționat cu rea-credință, întrerupând intempestiv raporturile cu antreprenorul, ceea ce a transformat condiția rezolutorie într-una pur potestativă. Pentru început se va face precizarea că executarea contractului de antrepriză în speța de față este, în ceea ce îl privește pe antreprenor, un contract cu executare succesivă, care presupune realizarea mai multor lucrări de construcție, pe o durată mai mare de timp, sistematizate pe etape de execuție, potrivit unui grafic de eșalonare a lucrărilor, care face parte integrantă din contract. În consecință, desființarea convențională a contractului din speță în temeiul pactului comisoriu de ultim grad are loc prin reziliere, ceea ce are efecte ex nunc asupra consecințelor juridice, potrivit cărora ceea ce s-a executat în baza contractului rezolvit rămâne executat, urmând ca repunerea părților în situația anterioară să privească doar situațiile juridice create de la data rezilierii. Se observă, totodată, inconsecvența părților în utilizarea termenilor care fac referire la desființarea contractului de antrepriză, în cuprinsul acestuia, în sensul că unele prevederi contractuale vorbesc de rezoluțiune, iar altele de reziliere. Temeiul juridic al rezilierii rezidă în caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor în contractele sinalagmatice, expresia faptului că obligațiile fiecărei părți constituie cauza juridică imediată a obligațiilor celeilalte părți, iar neîndeplinirea de către una dintre părți a obligațiilor asumate lipsește de temei juridic obligațiile celeilalte, cu consecința intervenirii rezoluțiunii. Potrivit art. XII.1 din contractul de antrepriză, "rezilierea de drept intervine și dacă se constată întârzieri în realizarea construcției mai mari de 20 zile pentru oricare din etapele conținute în graficul de execuție lucrări. În oricare din cazurile mai sus prevăzute rezilierea/încetarea intervine de drept fără punere în întârziere și fără intervenția instanței de judecată, fără posibilitatea de acordare a unor termene de grație și fără alte formalități." În cuprinsul contractului de antrepriză părțile au stipulat la art. XII.1 un pact comisoriu de ultim grad, al cărui efect, derogatoriu de la dispozițiile art. 1021 C. civ. de la 1864, constă în aceea că prin simpla ajungere la termen a obligației neexecutate conform înțelegerii, contractul se desființează de plin drept, iar instanța de judecată, sesizată de către una dintre părți, are posibilitatea doar de a constata că rezilierea contractului a operat de plin drept. Doar creditorul obligației poate opta intre rezilierea de plin drept a contractului și executarea obligației, consecință firească a faptului că rezilierea convențională este stipulată exclusiv în favoarea creditorului. Recurenta-pârâtă A. a susținut că a intervenit rezoluțiunea contractului de antrepriză și a promisiunii de vânzare-cumpărare din data de 24 iunie 2008, în temeiul pactului comisoriu de gradul IV inserat în cuprinsul celor două contracte, ca urmare a faptului că termenul contractual stabilit prin actul adițional a expirat și că antreprenorul a înregistrat în mod constant întârzieri în executarea lucrărilor. Inițial, executarea lucrărilor de construire s-a făcut în baza autorizației de construire nr. x/24 iulie 2008. Această autorizație nu privea și împrejmuirea terenului, pentru aceasta fiind emisă autorizația de construire nr. x/8 septembrie 2009. Ulterior, pe parcursul executării lucrărilor de construire, pârâta a mai obținut și autorizația de construire nr. x/10 aprilie 2009, pentru amenajarea unui pod la fiecare dintre cele două corpuri de clădire. Prin contractul de antrepriză, antreprenorul s-a obligat să execute lucrările de construire în termen de 9 luni de la data predării autorizației de construire, până la recepția la terminarea lucrărilor inclusiv. Întrucât în legătură cu autorizația de construire nr. x/24 iulie 2008 a existat un litigiu în cadrul căruia a fost dispusă suspendarea temporară a acesteia, părțile au înțeles să prelungească termenul de execuție inițial și au încheiat actul adițional nr. x din 16 iulie 2009, prin care a fost modificat termenul de executare și predare a construcțiilor, împrejmuirii, căilor de acces, aleilor, precum și utilităților, fiind stabilită scadența obligației de finalizare a întregii construcții la data de 31 august 2009. Așa cum rezultă din actele dosarului, suspendarea actului administrativ a vizat perioada 19 decembrie 2008-2 aprilie 2009, urmând a se reține, prin urmare, că părțile au avut în vedere toată succesiunea evenimentelor de până la data actului adițional și au agreat prelungirea termenului de execuție și predare până la data de 31 august 2009. Potrivit contractului de antrepriză, lucrările de construire urmau a se realiza pe etape, în baza unui grafic de execuție detaliat cu privire la ordinea tehnologică, care face parte integrantă din contract. Așa cum s-a menționat anterior, contractul prevede că rezilierea de drept intervine și dacă se constată întârzieri în realizarea construcției mai mari de 20 zile pentru oricare din etapele conținute în graficul de execuție lucrări. S-a reținut în fazele procesuale anterioare, în baza probelor administrate, că reclamanta a înregistrat întârzieri în execuția lucrărilor, incompatibile cu stipulațiile contractuale, atât în privința etapelor prevăzute în graficele de execuție, cât și cu privire la finalizarea lucrării în ansamblul său, ceea ce a permis să se constate că a intervenit desființarea de plin drept a contractului, în condițiile art. XII.1. O reanalizare ori reinterpretare a acestor probe nu este compatibilă cu faza procesuală a prezentului recurs, iar în plus se va reține că încetarea contractului de antrepriză și, în consecință, a antecontractului de vânzare-cumpărare, nu s-a produs ca urmare a unei denunțări unilaterale a acestuia de către pârâtă, ci, ca urmare a unei "declarații de rezoluțiune" emisă pe considerentul încălcării de către antreprenor a obligațiilor sale contractuale. Intervenirea rezilierii generată de acest pact comisoriu de ultim grad nu a fost contestată niciodată de către reclamantă, astfel că nu mai poate fi pusă în discuție. În acest context, condiția din contract nu poate primi valențele unei condiții pur potestative, a cărei realizare să fi depins de voința exclusivă a pârâtei și care să fie afectată de nulitate absolută în condițiile art. 1010 C. civ. Astfel cum s-a reținut anterior, perioadele de suspendare a actului administrativ care conferea un drept de construire, imputabile beneficiarului, au fost avute în vedere la stabilirea noului termen de execuție agreat de ambele părți prin actul adițional. Prin urmare, așa cum corect a reținut instanța de apel, condiția rezolutorie a fost îndeplinită independent de voința părții care s-a prevalat de aceasta pentru a invoca desființarea contractului. Nu sunt întemeiate criticile reclamantei-recurente conform cărora rezilierea nu putea opera deoarece finalizarea lucrărilor a fost împiedicată din culpa pârâtei care a obținut autorizația de construire pentru lucrările de împrejmuire ulterior datei convenite pentru executarea integrală a lucrărilor -31 august 2009, deoarece probele administrate și reținute ca atare de instanțele de fond au relevat că nu erau finalizate la data scadentă nici măcar lucrările aferente autorizației de construire nr. x din 24 iulie 2008, înregistrîndu-se întârzieri mai mari de 20 de zile în etapele conținute în graficul de execuție lucrări. Prin urmare, rezilierea nu este condiționată de depășirea celor 20 de zile de la data scadenței pentru finalizarea construcției în întregime. Legătura de interdependență existentă între contractul de antrepriză și antecontractul de vânzare-cumpărare conduce în mod necesar la desființarea acestuia din urmă, ca efect al rezilierii celui dintâi, indiferent de motivele pentru care a operat această sancțiune. În consecință, promitenta-cumpărătoare nu mai poate obține obligarea pârâtei în calitate de promitent-vânzător la executarea în natură a antecontractului, iar din această perspectivă soluția pronunțată în apel este corectă. Prin cererea de recurs pârâta susține că instanța de apel a reținut greșit că despăgubirile acordate reclamantei au un temei contractual, deoarece efectul rezoluțiunii este acela că se consideră că actul nu a fost niciodată încheiat, iar eventualele despăgubiri pot fi solicitate doar pe tărâm delictual, or, reclamanta nu a învestit în acest sens instanța. În raport cu părțile contractului, efectul rezoluțiunii constă în repunerea părților în situația anterioară (restitutio in integrum). Potrivit acestei reguli de drept, tot ceea ce s-a executat va trebui restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Rezilirea contractului reprezintă o formă de rezoluțiune a acestuia ale cărei efecte nu au caracter retroactiv, ci numai pentru viitor, fiind specifică acelor contracte în care executarea este succesivă. În speță, părțile au încheiat un contract de antrepriză în care antreprenorul, pe lângă obligația de executare a construcției și-a asumat și obligația de a procura materialele necesare edificării lucrărilor pe terenul beneficiarului, pentru un preț forfetar, determinat prin raportare strict la suprafața construită și înmulțirea acesteia cu suma de 300 euro/mp construit, ce urma a fi achitat la finalizarea lucrărilor. În această situație, repunerea părților în situația anterioară nu este posibilă, întrucât prețul nu a fost achitat pentru a se pune problema restituirii lui de către antreprenor, iar manopera, cât și materialele încorporate în lucrările executate nu pot fi, la rândul lor, restituite reclamantei, prin specificul antreprizei care constă în obligația antreprenorului de a executa o lucrare și de a preda clientului rezultatul activității sale. În plus, ca urmare a calificării pe care instanța de recurs a realizat-o în privința contractului de antrepriză din speță, ca având executare succesivă, repunerea părților în situația anterioară nu are efecte ex tunc și deci, nu afectează contractul în privința obligațiilor executate până la intervenirea rezilierii. Prin contract, părțile au prevăzut anticipat despăgubirile la care antreprenorul este îndreptățit în perspectiva unei eventuale rezilieri, așa încât teza indmisibilității acțiunii avansată de către pârâtă, precum și criticile acesteia în legătură cu greșita soluționare a acestui aspect, nu pot fi primite. Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, temeiul despăgubirilor la care aceasta a fost obligată se regăsește tocmai în clauzele contractuale, și din această perspectivă este corectă decizia pronunțată în apel. Astfel, clauzele stipulate în capitolul XII din contract intitulat "Daune. Rezilierea" devin active doar în ipoteza în care ar interveni desființarea contractului și numai de la un astfel de moment. Susținerile instanței de apel potrivit cărora acceptarea unei interpretări diferite a prevederilor contractuale contravine voinței reale exprimate de părți la momentul încheierii contractului și că argumentul avansat de pârâtă ar fi valid doar în ipoteza în care în contract nu ar fi prevăzute modalitățile de despăgubire, situație în care, într-adevăr, acțiunea reclamantei pentru stabilirea despăgubirilor ar fi trebuit să se fundamenteze pe normele dreptului comun, sunt în acord cu prevederile art. 970 și următoarele din C. civ., dezlegarea dată fiind una corectă. Potrivit contractului, în primele două alineate ale capitolului menționat anterior sunt enunțate condițiile în care poate interveni rezilierea și modalitatea în care urmează să opereze, pentru ca mai apoi, să se prevadă că în aceste cazuri antreprenorul: "- dacă rezoluțiunea de drept a contractului intervine în primele 2 faze, până la faza 3 (așa cum sunt stabilite în graficul de execuție), antreprenorul nu va putea pretinde nicio sumă de bani de la investitor sub niciun titlu; - dacă rezoluțiunea de drept intervine după faza 3, antreprenorul are dreptul să primească din partea investitorului suma de 180 euro/mp construit; - dacă rezoluțiunea de drept a contractului intervine după faza 5, respectiv în stadiul de semifinisat, antreprenorul va avea dreptul să primească din partea investitorului suma de 300 euro/mp." În ceea ce privește modalitatea de stabilire a despăgubirilor și cuantumul acestora, aspectul este contestat de ambele recurente după cum s-a relevat în redarea criticilor cuprinse în memoriile de recurs. Prin petitul subsidiar al cererii de chemare în judecată, antreprenorul a solicitat acordarea unor despăgubiri în cuantum de 300 euro/mp, pretinzând că lucrările au fost executate cu depășirea fazei 5 din graficul de execuție, în timp ce beneficiara a invocat faptul că în realitate, antreprenorul nu a respectat fazele de execuție, respectiv nu a finalizat nici faza la roșu, astfel încât nu ar fi îndreptățit la nicio despăgubire, și în nici un caz nu ar putea pretinde despăgubiri la nivelul sumei de 300 euro/mp stabilită ca preț pentru executarea construcțiilor la stadiul semifinisat. Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat principiul forței obligatorii a contractului și a dat relevanță în mod greșit, cu prioritate, principiilor solidarismului și executării cu bună-credință a obligațiilor în dauna principiului pacta sunt servanda. În primul rând, se va reține că în mod corect a fost cuantificată despăgubirea conform clauzelor contractuale de despăgubire, iar nu în raport de valoarea materialelor și a manoperei folosite. În baza probelor administrate în prima instanță și în apel s-a concluzionat că s-a demonstrat neechivoc faptul că la momentul când a intervenit rezilierea erau executate lucrări de semifinisare la toate apartamentele din cele două corpuri de clădire, ceea ce corespunde etapei 5 din graficul de eșalonare. Din concluziile expertizelor tehnice reiese că lucrările au fost executate de antreprenor în proporție de aproximativ 95%. La art. 977, C. civ. precizează că "interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor". Art. XII.1 alin. (2) din contractul de antrepriză prevede că "rezilierea de drept intervine și dacă se constată întârzieri în realizarea construcției mai mari de 20 zile pentru oricare din etapele conținute în graficul de execuție lucrări", astfel că aplicând regula de interpretare menționată anterior, rezultă că pentru a trece la o fază următoare, în ordinea stabilită prin graficul de execuție, antreprenorul era ținut să finalizeze toate lucrările specifice fazei anterioare. În acord cu această interpretare sunt și apărările pârâtei A., precum și criticile din cererea de recurs prin care se contestă despăgubirile acordate la nivelul sumei de 300 euro/mp, pe motiv că reclamanta B. S.R.L. nu ar fi finalizat nici măcar faza 1 din graficul de execuție, deoarece a executat lucrări specifice altor faze de execuție, fără a le executa în întregime pe cele anterioare. Recurenta-pârâtă invocă, în acest sens, încălcarea de către instanța de apel a principiului consacrat de art. 969 C. civ. Într-adevăr, principiul pacta sunt servanda, al libertărții actelor juridice civile sau al autonomiei de voință este consacrat indirect de art. 969 alin. (1) C. civ.: "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante" și art. 5 C. civ. care prevede că "nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri". Acest principiu cârmuiește voința juridică, alături de principiul voinței reale a părților contractuale (art. 977 C. civ.). Cu toate acestea, în interpretarea contractului trebuie să se pornească de la împrejurarea că acesta poate să aibă, pe lângă efectele arătate expres de părți, și alte efecte ce țin de natura însăși a contractului. Este ceea ce se exprimă în art. 970 alin. (2) C. civ.: "ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa". Raportat la elementele speței s-a reținut că investitorul, în persoana recurentei-pârâte, a agreat modalitatea de lucru propusă de antreprenor, mai mult de un an, fiind în cunoștință de cauză în legătură cu executarea etapelor într-o altă modalitate decât cea convenită inițial (începerea lucrărilor de semifinisare și la etajele superioare înainte de terminarea celor de la parter). De asemenea, odată cu încheierea contractului și în vederea executării sale, și investitorul avea obligația de a veni în întâmpinarea nevoilor antreprenorului. Or, modificarea soluțiilor constructive avute în vedere încă de la conceperea proiectului imobiliar, care a condus la suspendarea executării autorizației de construire și împrejurarea că investitorul a așteptat ca executantul să atingă un stadiu cât mai avansat al lucrărilor, evaluate de expert la aproximativ 95% din volumul total al acestora, aproape de finalizarea lor, tolerând un timp îndelungat ignorarea graficului de execuție strict pe etape, cunoscând faptul că au fost efectuate lucrări de semifinisare la etajele superioare anterior epuizării unei faze anterioare din graficul de execuție, pentru ca apoi să se prevaleze de rezilierea de drept, cu toate consecințele sale prin prisma prevederilor contractuale, reprezintă, așa cum corect au stabilit instanțele de fond, o încălcare a principiului executării cu bună-credință a obligațiilor contractuale. Exercitarea unui drept subiectiv civil presupune nu doar posibilitatea unei conduite, ci și măsura acelei conduite, așa încât, nesocotirea legii și moralei ori exercitarea cu rea-credință a dreptului subiectiv sau cu depășirea limitelor sale consituie un abuz de drept, sancționat cu refuzul concursului forței de constrângere a statului, în sensul că organul de jurisdicție, constatând că este în prezența exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil nu va admite cererea reclamantului, așa cum a fost formulată, iar dacă exercițiul abuziv provine de la pârât, în apărarea sa, va înlătura o astfel de apărare. În speță, instanța de apel a procedat în conformitate cu principiile legale ce guvernează exercitarea drepturilor subiective civile consacrate la art. 5 și 970 din C. civ. și a reprimat abuzul de drept constatat a fi săvârșit de către pârâtă, pe calea pasivă a refuzului "ocrotirii" unui drept exercitat abuziv, acordând reclamantei despăgubiri de 300 euro/mp construit, corespunzător depășirii fazei 5 din graficul de execuție. În aceasta constă aplicarea principiului doctrinar al solidarismului, care, transpus în drept semnifică restabilirea echilibrului prestațiilor prin intervenția judecătorului în contracte, care realizează astfel o "nivelare a exceselor individuale". Totodată s-a reținut corect că această constatare referitoare la exercitarea abuzivă a dreptului de a activa pactul comisoriu nu poate conduce la înlăturarea rezilierii contractului de antrepriză, atât timp cât aceasta a operat de plin drept în condițiile nerespectării de către antreprenor a termenelor contractuale și în situația în care s-a reținut și o culpă a executantului. Limitarea de către prima instanță a despăgubirilor acordate antreprenorului la suma de 300.000 euro și menținerea acestei soluții în apel au fost criticate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs. Cu privire la aceasta urmează a se reține că, într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată pretențiile formulate de reclamantă nu au fost plafonate sub aspectul cuantumului, aceasta solicitând obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor de construire realizate în baza contractului de antrepriză din 24 iunie 2008 la prețul de 300 euro/mp, însă ulterior, la solicitarea instanței, prin cererea din 7 decembrie 2009 reclamanta și-a cuantificat pretențiile aferente acestui petit la nivelul sumei de 300.000 euro. Recurenta susține nelegal că această cerere are semnificația unor note de ședință prin care este indicată o valoare aproximativă a litigiului în scopul determinării competenței materiale de soluționare a cauzei. Astfel, potrivit art. 112 pct. 3 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă "obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință". Obiectul cererii de chemare în judecată și valoarea lui fixează limitele cadrului procesual în care se desfășoară judecata, instanța fiind ținută de obiect în sensul că nu poate să acorde mai mult, mai puțin sau altceva decât s-a cerut (art. 129 alin. final C. proc. civ.), determină competența, determină un anumit cuantum al taxei de timbru, precum și admisibilitatea unor mijloace de probă și totodată se analizează atunci când se invocă litispendența, conexitatea sau autoritatea de lucru judecat. Din această perspectivă nu pot fi reținute susținerile recurentei-reclamante conform cărora este suficientă indicarea elementelor de determinare a sumei finale prin cererea de chemare în judecată, și nu o sumă anume care să reprezinte valoarea obiectului dedus judecății. Acesta a și fost motivul pentru care instanța de judecată i-a cerut să precizeze valoarea pretențiilor, iar scriptul depus la data de 7 decembrie 2009 a indicat expres valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, precizându-se că pentru petitul nr. 1, atât în varianta principală, cât și în varianta subsidiară, pretențiile au fost evaluate la suma de 300.000 euro, iar pentru petitul nr. 2, la suma de 60.000 euro. Prin urmare, rezultă că instanțele s-au pronunțat cu respectarea prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în limitele învestirii lor, cu respectarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, "numai asupra obiectului cererii deduse judecății". În fine, în legătură cu criticile recurentei-reclamante referitoare la dezlegarea instanței de apel asupra pretențiilor izvorâte din efectuarea lucrărilor de mansardare la cele două corpuri de clădire se va reține că nici acestea nu sunt fondate. Câtă vreme părțile au stabilit în mod expres că lucrările de mansardare urmează a fi efectuate la prețul global de 19.120 euro, în baza unei convenții noi încheiate la data de 30 aprilie 2009, pentru executarea cărora a fost emisă o nouă autorizație de construire nr. x/10.07.2009, sunt străine de natura cauzei susținerile antreprenorului, în sensul că acesta a efectuat lucrări suplimentare față de cele menționate în înțelegerea inițială dintre părți. Prin urmare, pretențiile reclamantei de a-i fi recunoscut un preț de 300 euro/mp construit, în condițiile în care lucrările de mansardare nu au făcut obiectul contractului de antrepriză ori a vreunui act adițional la acesta, nu sunt întemeiate. Dimpotrivă, s-a făcut dovada unei convenții scrise între părți care are ca obiect executarea unor noi lucrări de antrepriză pentru care a fost stabilit un preț global de 19.120 euro, din care a fost achitată în total suma de 13.700 euro, a faptului că lucrările au fost executate, astfel că, în mod corect s-a reținut că soluția primei instanțe de obligare a pârâtei A. la plata restului de preț de 5420 euro este legală și temeinică. Pentru considerentele mai sus reținute, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta B. S.R.L. și de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 224 din 11 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.