ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2121/2017
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2121/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanțele cauzei
1.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul de Stat în Construcții și Inspectoratul Regional în Construcții București-Ilfov, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună recunoașterea dreptului la restituirea, de către pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții, a sumei de 693,23 RON, reprezentând 0,7% din valoarea lucrării de demolare a unui imobil locuință, precum și repararea pagubei ce i-a fost cauzată de pârât, pagubă al cărei cuantum îl reprezintă această sumă, a cărei restituire a fost refuzată de către pârât, refuz constând, până în prezent, în fapta acestuia de a nu fi răspuns în termenul legal.
La data de 17.07.2014, reclamantul A. a depus cerere de completare a acțiunii cu solicitarea de anulare a răspunsului comunicat prin adresa nr. x/2014.
1.2. Soluția primei instanțe
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3337 din 9 decembrie 2014, a respins excepția inadmisibilității pentru lipsa procedurii prealabile.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul de Stat în Construcții și Inspectoratul Regional în Construcții București-Ilfov și a obligat pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții la restituirea sumei de 693,23 RON către reclamant.
A respins cererea de anulare a adresei nr. x/2014 a Inspectoratului Regional în Construcții București-Ilfov, ca inadmisibilă.
1.3. Cererea de recurs
Împotriva sentinței civile nr. 3337 din 9 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs Inspectoratul de Stat în Construcții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., republicat.
În susținerea cererii de recurs, recurentul-pârât dezvoltă argumente vizând încălcarea și interpretarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, respectiv a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 2465/2010 și a dispozițiilor Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții - art. 40 coroborat cu art. 2 raportat la art. 8 și la Regulamentul privind urmărirea comportării în exploatare, intervențiile în timp și postutilizarea construcțiilor aprobat prin H.G. nr. 766/1997.
Criticile subsumate motivului de casare invocat sunt, în esență, următoarele:
În mod greșit, instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, neluând în considerare faptul că cererea reclamantului, deși adresată Inspectoratului de Stat în Construcții - Inspectorului general, aceasta a fost depusă la Inspectoratul Regional în Construcții București-Ilfov, unitate fără personalitate juridică, situație în care solicitantul sumei de 693,23 RON, văzând că nu i s-a emis Dispoziția de restituire, în condițiile Ordinului MFP nr. 2465/2010, avea obligația de a se adresa cu plângere autorității publice superioare, în speță Inspectoratul de Stat în Construcții.
În ceea ce privește fondul cauzei, arată recurentul-pârât că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 40 coroborat cu art. 2 raportat la art. 8 din Legea nr. 10/1995, precum și dispozițiile din H.G. nr. 766/1997 privind Regulamentul privind urmărirea comportării în exploatare, intervențiile în timp și postutilizarea construcțiilor.
Astfel, susține recurentul-pârât că excepțiile cu privire la aplicarea Legii nr. 10/1995 sunt strict și limitativ prevăzute la art. 2 alin. (2) din respectivul act normativ, în care desființarea construcției nu se încadrează.
Mai arată că art. 8 din Legea nr. 10/1995 definește sistemul calității în construcții ca fiind ansamblul de structuri organizatorice, responsabilități, regulamente, proceduri și mijloace, care concură la realizarea calității construcțiilor în toate etapele de concepere, realizare, exploatare și postutilizare a acestora, iar potrivit art. 3 din H.G. nr. 766/1997, "postutilizarea construcțiilor cuprinde activități de desființare a construcțiilor în condiții de siguranță și de recuperare eficientă a materialelor și a mediului, astfel cum sunt reglementate în capitolul IV din acest regulament.
Mai invocă recurentul-pârât și dispozițiile art. 8 din Legea nr. 50/1991 potrivit cărora desființarea construcțiilor, reprezintă o manoperă de executare a unor lucrări la construcțiile existente, care se realizează numai în baza unei autorizații emisă în condițiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată.
Ultima critică formulată de recurentul-pârât vizează nelegalitatea hotărârii instanței de fond prin prisma faptului că, deși s-a arătat că, față de valoarea declarată în Autorizația de desființare nr. x/09.09.2013, stabilită la suma de 99.153,912 RON, reclamantul A., în calitate de investitor avea obligația de plată a cotei de 0,1 % reglementată de Legea nr. 50/1991, prima instanță ar fi trebuit să constate că diferența datorată de ISC ar fi fost de 594,077 RON (693,23 - 99,153).
II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs
Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.
Argumente de fapt și de drept
Prima critică formulată de recurentul-pârât vizează nelegala respingere a excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile, din perspectiva dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Înalta Curte constată că această critică este nefondată, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, care vizează sancționarea refuzului nejustificat al autorității pârâte de a da curs solicitării reclamantului și de a-i recunoaște dreptul pretins.
Astfel cum, în mod corect, a reținut și prima instanță, în speță nu se urmărește anularea unui act administrativ tipic, ci trebuie analizată existența/inexistența unui act administrativ asimilat, respectiv pretinsul refuz nejustificat al ISC de a restitui suma de bani de 693,23 RON, despre care afirmă reclamantul că a fost solicitată și achitată nelegal.
Înalta Curte constată că dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, prevăd expres că plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat.
În acest context, soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile este legală și temeinică, critica formulată asupra acestui aspect fiind nefondată.
În ceea ce privește criticile aduse soluției pronunțate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că și acestea sunt neîntemeiate.
Taxa de 0,7 % din valoarea lucrării de demolare a construcției a fost achitată de intimatul-reclamant în temeiul dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.
Ulterior, achitării acestei taxe, în temeiul Ordinului MFP nr. 2465/2010, reclamantul a solicitat restituirea acesteia, pretinzând că nu este datorată.
Prin urmare, problema de drept pe care instanța a fost învestită să o tranșeze în prezentul litigiu, este aceea dacă taxa de 0,70% din valoarea lucrării este datorată și în cazul desființării construcției, în raport de prevederile art. 40 din Legea nr. 10/1995.
Recurentul-pârât prin criticile formulate reia argumentele de interpretare expuse și în fața primei instanțe, în sensul că din coroborarea art. 40 cu art. 2 alin. (2), art. 8 și art. 9 lit. j din Legea nr. 10/1995, precum și cu art. 3 din Regulamentul privind urmărirea comportării în exploatare, intervențiile în timp și postutilizarea construcțiilor, cota de 0,70% din valoarea lucrărilor executate se aplică și în cazul desființării construcțiilor.
Această interpretare nu poate fi primită, având în vedere că în speță sunt aplicabile dispozițiile unei legi speciale, respectiv Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, iar în analiza demersului judiciar inițiat de reclamant, judecătorul trebuie să își încadreze raționamentul juridic în limitele învestirii sale.
Invocarea de către recurentul-pârât a unui act normativ cu forță juridică inferioară legii, respectiv H.G. nr. 766/1997, care nu conține vreo reglementare legată de plata cotei de 0,70%, nu are nicio relevanță în speță, deoarece, un astfel de act nu poate adăuga la lege o ipoteză neprevăzută de aceasta.
Prin urmare, atâta vreme cât, în textul art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, chiar coroborat cu art. 2, art. 8 și art. 9 lit. j din același act normativ, legiuitorul nu a înțeles să prevadă achitarea cotei de 0,70% din valoarea lucrărilor și în ipoteza desființării/demolării unei construcții, nici instanța nu poate interpreta dispozițiile legale în sensul dorit de autoritatea recurentă, pentru că ar însemna să intervină într-un domeniu care aparține puterii legiuitoare, ceea ce nu îi este îngăduit.
De altfel, chiar textul art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, menționează că această cotă se va vira lunar, ceea ce presupune efectuarea într-o manieră de continuitate a lucrărilor de construcții. Or, operațiunea demolării unui imobil, neurmată de nicio altă lucrare de construcție, cum este cazul în speță, în mod evident, nu este vizată de norma legală menționată.
Ultima critică vizează un aspect care, excedează, în mod clar, limitelor învestirii instanței, în sensul că recurentul-pârât face referire la o altă taxă, prevăzută de Legea nr. 50/1991 și care nu face obiectul cererii de chemare în judecată. Pe de altă parte, autoritatea pârâtă avea posibilitatea să invoce propriile pretenții împotriva reclamantului prin intermediul formulării unei cereri reconvenționale, însă nu a înțeles să procedeze în acest mod.
De altfel, din conținutul autorizației de desființare nr. x/09.09.2013 reiese că reclamantul a achitat o taxă de 100 de RON de autorizare, prevăzută de Legea nr. 50/1991, conform chitanței nr. x/19.09.2013.
Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs
În consecință, reținându-se că motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Stat în Construcții împotriva sentinței civile nr. 3337 din 09 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 07 iunie 2017.