ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 677/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat anularea Deciziei nr. 3570/31.01.2017 și obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților să îi acorde despăgubirile în cuantum de 7.330,39 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 3980 din 26 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat Decizia nr. 3570/31.01.2017 emisă de către pârât și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie, prin care să admită cererea reclamantei de plată a despăgubirilor în cuantum de 7.330,39 RON.

Împotriva Sentinței nr. 3980 din 26 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

Recurentul susține că Fondul de garantare a asiguraților este constituit ca persoană juridică de drept public prin Legea nr. 213/2015 și are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, în cazul nostru Societatea B. S.A.

Pentru îndeplinirea scopului și atribuțiilor sale legale, Fondul de garantare a asiguraților nu preia ope legis obligațiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi și obligații al unui asigurător în faliment, în acest caz Societatea B. S.A.

Se mai arată că FGA nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul față de care se deschide procedura de faliment și nu preia riscul executării contractelor de asigurare. Mai mult, Fondul de garantare a asiguraților nu preia de la asigurătorul în faliment o creanță certă, lichidă și exigibilă, ci, în baza dispozițiilor art. 15 alin. (1) și (2) din Legea specială nr. 213/2015, Fondul stabilește dacă petentul are calitatea de creditor de asigurare și dacă suma de bani solicitată de petent reprezintă creanță de asigurare și care este cuantumul care se justifică a fi acordat la plată din disponibilitățile FGA.

Mai subliniază faptul că Fondul de garantare a asiguraților acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale recurentei și nu plătește despăgubiri pentru asigurătorul în faliment, așa cum nici asigurătorul în faliment nu plătește prin Fondul de garantare a asiguraților.

La analizarea cererii de plată depusă la FGA de petenta A., în cadrul procedurii administrative necontencioase, Fondul a ținut seama de normele aplicabile în materia asigurărilor și de condițiile de asigurare ale contractului RCA a cărui încheiere este certificată cu polița RCA nr. x emisă de Societatea B. S.A.

Recurentul precizează că, în conformitate cu prevederile Normelor RCA privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare cu Ordinul nr. 14/2011 emis de președintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, ținând seama de prevederile Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și ale Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, având totodată în vedere înscrisurile aflate la dosarul de daună, inclusiv adresa din data de 19 ianuarie 2012 întocmită de emitentul poliței RCA nr. x - adică, Societatea B. S.A., precum și fotografiile efectuate la cele două autovehicule implicate în accidentul rutier din data de 12.12.2011, în cadrul instrumentării dosarului de daună s-a constatat că nu se justifică la plată suma de 7.330,39 RON solicitată de petentă prin cererea de plată nr. x din 28 martie 2016, deoarece avariile nu corespund dinamicii descrise de cei doi conducători auto.

Astfel, se reține că, autoturismul marca x având nr. de înmatriculare x prezintă avarii în partea frontală, în timp de autoutilitara marca x cu nr. de înmatriculare x nu prezintă avarii.

Mai mult, consideră că în mod greșit, prima instanță de judecată a reținut concluziile raportului de expertiză judiciară efectuat într-un proces în care recurentul nu este parte - Dosarul procesual nr. x/2014 a cărui judecată este în contradictoriu cu asigurătorul B. S.A., dosar aflat pendinte de Judecătoria Târgoviște, în condițiile în care raportul de expertiză nu a fost omologat de instanța care a dispus efectuarea acestuia, iar FGA nu a avut posibilitatea reală de a efectua obiecțiuni la concluziile expertului tehnic.

Apreciază că, raportul de expertiză tehnică în discuție nu poate să fie primit în prezenta cauză nici ca fiind un înscris care se coroborează cu celelalte probe, deoarece nu reprezintă un raport de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de un expert tehnic la solicitarea părții interesate, ci constituie o probă încuviințată de o altă instanță într-o cauză străină de prezenta și față de care instanța competentă nu a dispus omologarea.

Totodată susține că toate cererile de plată depuse în condițiile și cu respectarea termenelor stabilite de Legea nr. 213/2015 și Norma ASF nr. 16/2015 sunt analizate și instrumentate de FGA în baza legii, aceasta fiind o obligație legală. Precizează că, FGA nu plătește "pur și simplu" suma solicitată de creditorul de asigurare, deoarece FGA are obligația de a stabili cuantumul despăgubirilor dacă creanța este certă, lichidă și exigibilă, dacă petentul este creditor de asigurare, dacă suma solicitată este creanță de asigurare ș.a.m.d., toate aceste aspecte a căror verificare se realizează fiind consecințele faptului că Fondul plătește din surse proprii, iar nu din sursele asigurătorului în faliment.

De asemenea, arată că FGA nu poate să fie obligată la plata unor cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru de 395 RON și onorariu avocat de 1.000 RON pentru Dosarul procesual nr. x/2014 a cărui judecată nu este în contradictoriu cu recurenta, ci cu asigurătorul B. S.A., precum și taxa de timbru de 200 RON în procedura insolvenței. Mai mult, dosarul procesual în discuție nu este soluționat, nefiind pronunțată o hotărâre judecătorească (definitivă), cauza aflându-se în fața primei instanțe - Judecătoria Târgoviște, care a dispus suspendarea judecății conform art. 75 din Legea nr. 85/2014. În cazul în care cheltuielile de judecată pretinse în Dosarul procesual nr. x/2014 vor fi admise de instanța învestită, prin hotărâre judecătorească definitivă, acestea vor putea fi pretinse de parte îndreptățită din masa credală a debitorului falit, în cadrul procedurii de faliment.

Se menționează că simpla depunere a unei taxe de timbru de către un justițiabil și a unei chitanțe privind onorariu avocat/expert tehnic, într-un dosar procesual - care nici nu este în contradictoriu cu recurentul, nu este de natură să creeze un drept de a fi despăgubit din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților. Subliniază faptul că, aceste cheltuieli de judecată nu constituie creanțe de asigurare, în sensul definiției stabilită de legiuitor prin dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ci ele reprezintă o sancțiune în plan procesual, ce sunt datorate de partea care a căzut în pretenții. De asemenea, nu constituie creanță de asigurare dobânda penalizatoare pretinsă de reclamantă în cuantum de 1.156 RON.

Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicata, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. i) cât și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorului de asigurare rezultata dintr-un contract de asigurare.

Tot în recurs s-a mai susținut că soluția de obligare a FGA de către instanță la emiterea actului administrativ de aprobare reprezintă o gravă ingerință în atribuțiile legale ale Fondului, prin Comisia specială. Astfel, potrivit dispozițiilor exprese și imperative ale art. 13 alin. (4) din Legea specială nr. 213/2015: "Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare'".

În opinia recurentului instanța învestită cu o contestație împotriva unui act administrativ existent - decizia emisă de FGA în cadrul procedurii administrative necontencioase - poate să mențină decizia în tot sau în parte ori poate să o anuleze, dar nu poate să oblige Fondul de garantare să emită o decizie nouă prin care să aprobe cererea de plată a reclamantei, deoarece în acest caz suntem în fața unei ingerințe reale în atribuțiile Comisiei speciale.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În ceea ce privește susținerea pârâtului, potrivit căreia raportul de expertiză tehnică încuviințat și administrat în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Târgoviște nu a fost omologat de instanță, întrucât judecata s-a suspendat, urmare intrării asigurătorului în procedura de insolență, Curtea a subliniat că acest raport are în prezenta cauza valoarea probatorie a unui înscris, iar nu a unui raport de expertiza. Însă, contrar susținerilor paratului, Curtea va tine cont de concluziile raportului, întrucât acestea se coroborează cu celelalte înscrisuri administrate în cauză, respectiv cu declarațiile celor doi conducători auto și cu devizele de reparații.

Intimata mai susține că toate sumele solicitate și încuviințate de prima instanță sunt creanțe de asigurare pentru că acestea provin dintr-un contract de asigurare, potrivit art. 26 alin. (1) din Nomele privind asigurarea obligatorie de răspundere, civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

De asemenea a apreciat că nu este nimic străin sau contradictoriu în faptul că instanța de fond a valorificat concluziile raportului tehnic judiciar întocmit în Dosar nr. x/2014 al Judecătoriei Târgoviște. Dimpotrivă, în considerentele de la pct. 7 (pag. 5) instanța de fond arată că în ceea ce privește susținerea paratului, potrivit căreia raportul de expertiza tehnica încuviințat și administrat în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Târgoviște nu a fost omologat de instanța, întrucât judecata s-a suspendat, urmare intrării asigurătorului în procedura de insolvență, Curtea subliniază că acest raport are în prezenta cauză valoarea probatorie a unui înscris, iar nu a unui raport de expertiză.

În final s-a arătat că soluția instanței de fond se înscrie în limitele impuse de art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, care prevăd că persoana vătămată poate solicita nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și recunoașterea dreptului pretins. Or, dreptul pretins în litigiul de față este tocmai temeinicia cererii de plată, care a fost în mod nelegal respinsă de pârât prin Decizia nr. 3570/31.01.2017.

II. Soluția instanței de recurs

Motivele de nelegalitate invocate de recurentul pârât se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când instanța a aplicat sau interpretat greșit normele de drept material.

O primă critică invocată se referă la rolul Fondului de Garantare și la împrejurarea că această instituție nu preia riscul contractului și nu se substituie asigurătorului aflat în faliment.

Fără a nega aceste considerente expuse pe larg în cererea de recurs, Înalta Curte reamintește că instanțele de judecată sunt îndreptățite să verifice legalitatea deciziilor emise de autorități, conform prevederilor cu caracter general din Legea nr. 554/2004, iar în cazul de față ale prevederilor speciale prev. de 13 alin. (5) din Legea 213/2015.

Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, obiectul unei acțiuni în contencios administrativ constă în anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și reparații pentru daune morale.

Pe de altă parte, art. 18 din Legea nr. 554/2004 reglementează soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ, respectiv anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorității publice să emită un act administrativ, eliberarea unui alt înscris sau efectuarea unei anumite operațiuni administrative; acordarea de daune materiale/morale, după caz.

Este de principiu că prevederile art. 1 alin. (1), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, așa cum au fost redate mai sus, instituie un contencios de plină jurisdicție, în cadrul căruia controlul exercitat de instanța de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecății.

În cazul în care conduita nelegală a autorității produce o vătămare reclamantului, instanța poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat, și în acest scop, poate chiar să oblige autoritatea pârâtă să emită un act cu conținutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată. (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2581/18 mai 2007).

O atare măsură se încadrează în soluțiile pe care instanța de contencios administrativ este îndrituită să le pronunțe potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 și nu poate fi calificată drept o ingerință în atribuțiile administrației publice, interpretarea contrară propusă de recurentul pârât fiind de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Așadar, vor fi înlăturate și susținerile recurentului privind încălcarea atribuțiilor instanței de judecată și ingerința în atribuțiile Comisiei Speciale, acestea nefiind în concordanță cu doctrina și jurisprudența în materia contenciosului administrativ, așa cum a fost redată mai sus.

În ce privește motivul de casare referitor la efectul pe care prima instanță l-a atribuit expertizei tehnice încuviințate și administrate în Dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Târgoviște, Înalta Curte observă că și acesta este nefondat.

Dosarul menționat mai sus a avut ca obiect acțiunea reclamantei formulată împotriva asigurătorului B. S.A., a cărei judecată a fost suspendată la data intrării în insolvență a asigurătorului. În cadrul respectivului dosar intimata reclamantă a încercat să își dovedească pretențiile sale împotriva asigurătorului său și nu are nicio culpă că societatea de asigurare a fost supusă procedurii insolvenței, astfel că nu trebuie să suporte consecințele acestui fapt.

Pe de altă parte, faptul că expertiza tehnică judiciară nu a putut fi omologată printr-o hotărâre pronunțată de instanță în dosarul menționat, nu împiedică valorificarea acestui act procedural în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât se referă la dinamica accidentului pe care autoritatea recurentă o avea de analizat.

Așadar, în mod legal instanța de fond a apreciat că expertiza tehnică poate fi primită și valorificată sub forma unui înscris care se coroborează cu celelalte probatorii administrate, respectiv cu declarațiile celor doi conducători auto și cu devizele de reparații. Nici împrejurarea că expertiza a fost încuviințată în cadrul unui dosar în care recurentul nu a avut calitatea de parte și nu a putut efectua obiecțiuni, nu poate conduce la o altă concluzie, în condițiile în care prima instanță a statuat expres că a folosit mijlocul de probă cu elementele unui înscris, iar nu al unei expertize tehnice.

În concluzie, argumentele recurentului sub aspectul de mai sus nu pot fi primite, iar concluzia primei instanțe în legătură cu modalitatea de administrare și de interpretare a probatoriului, este împărtășită de instanța de control judiciar.

În legătură, însă, cu motivele de recurs referitoare la calitatea de creanță de asigurare a cheltuielilor de judecată și a dobânzii legale acordate de prima instanță, acestea sunt apte să formeze convingerea instanței în sensul antamat de titularul prezentei cereri de recurs.

Concret, prin dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a stabilit că noțiunea de creanță de asigurări reprezintă "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prin urmare, Fondul de Garantare nu suportă toate daunele ca urmare a producerii riscului asigurat și a culpei procesuale a asigurătorului, întrucât această instituție nu se subrogă în drepturile și obligațiile fostului asigurător. Obligația sa de plată este una legală și este consecința principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu consecința directă a preluării riscului asigurat.

În concluzie, în mod greșit au fost admise de către instanța de fond, cheltuielile de judecată efectuate de intimata reclamantă în cadrul Dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Târgoviște, dar și dobânda legală, astfel că pentru motivele de mai sus, hotărârea de fond va fi reformată în parte în privința acestor sume.

Raportat la toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului este parțial fondat și, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 544/2004 și disp. art. 497 C. proc. civ., se va dispune admiterea acestuia, cu consecința casării parțiale a sentinței recurate, conform celor de mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței nr. 3980 din 26 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și în rejudecare, respinge acțiunea cu privire la următoarele sume:

- 1.156 de RON dobânda legală

- 595 RON taxe de timbru

- 1.000 de RON onorariul de avocat

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 februarie 2020.

GGC - NN