ÎCCJ, Decizia nr. 76/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2017, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 pârâților A. și B., judecători în cadrul Curții Militare de Apel București, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) și ș) din aceeași lege, constând în nerespectarea în mod grav sau repetat a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, respectiv în nesocotirea Deciziei Curții Constituționale nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 69/27.01.2015 și a Deciziei nr. 6 din 16 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 492/30.06.2016.

În motivarea acțiunii disciplinare, s-a arătat că, în activitatea de judecată, judecătorii A. și B. au nesocotit deciziile instanței de contencios constituțional și instanței supreme sus-menționate, pronunțând soluții de achitare, cu justificarea că, urmare pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 732/2014 și nepunerii în acord de către legislativ a dispozițiilor declarate neconstituționale cu această decizie, infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 336 alin. (1) din C. pen. ar fi fost dezincriminată.

De asemenea, s-a susținut că intimații au procedat la constituirea completului de divergență, prin includerea judecătorului din planificarea de permanență, fără a exista un act decizional în acest sens și fără stabilirea în concret a datei din planificarea de permanență ce trebuie luată în considerare la constituirea completului, ceea ce a generat o aplicare neunitară a dispozițiilor art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești; s-a mai arătat că intimații - judecător A., în calitate de vicepreședinte al instanței, care a exercitat atribuțiile președintelui și, apoi, ale președintelui delegat al instanței, și judecător B., în calitate de judecător delegat cu supravegherea activității de repartizare aleatorie a cauzelor - prin neîndeplinirea atribuțiilor ce le reveneau, au determinat schimbarea practicii existente cu privire la modul de constituire a completelor de divergență și aplicarea diferită a dispozițiilor regulamentare în situații similare, fără niciun fel de justificare, iar prin aceasta au încălcat dispozițiile legale și regulamentare referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor.

II. Hotărârea instanței disciplinare

Prin Hotărârea nr. 12 J din 9 mai 2018, secția pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii a respins acțiunea disciplinară, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța disciplinară a reținut că, prin materialul probator administrat, nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare menționate.

Astfel, s-a apreciat că, raportat la situația de fapt reținută, nu se poate considera că pârâții judecători au nesocotit dispozițiile legale ce reglementează repartizarea aleatorie a cauzelor spre soluționare, modalitatea în care aceștia au acționat fiind determinată de interpretarea neunitară a dispozițiilor art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, iar probele administrate nu au confirmat că magistrații au prevăzut sau au urmărit încălcarea regulilor de repartizare aleatorie, ori au acceptat această posibilitate.

De asemenea, instanța disciplinară a reținut că, pentru a fi în prezența abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, nu este suficient să se constate existența unei decizii a Curții Constituționale, prin care să fi fost declarate neconstituționale dispoziții legale cu aplicabilitate în speța dedusă judecății, sau a unei hotărâri a instanței supreme, date în soluționarea unui recurs în interesul legii, ci este necesar să se constate un refuz, o ignorare a judecătorului de a lua în considerare dispozițiile acestor decizii, situație ce nu se regăsește în cauză.

S-a considerat că aprecierea intimaților judecători cu privire la aplicabilitatea Deciziei Curții Constituționale nr. 732/2014 și a Deciziei nr. 6/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la situațiile de fapt deduse judecății reprezintă o chestiune de judecată, fiind rezultatul unui raționament logico-juridic și al unui proces de interpretare a dispozițiilor legale incidente, atribut esențial al activității de judecată propriu-zisă.

III. Calea de atac formulată

Împotriva hotărârii instanței disciplinare, considerând-o nelegală, a declarat recurs Inspecția Judiciară, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii disciplinare, astfel cu a fost formulată.

În motivarea recursului se arată, în esență, că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. o) și ș) din Legea nr. 303/2004, întrucât instanța disciplinară a reținut în mod greșit, raportat la probele administrate în cauză, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de aceste dispoziții legale.

Astfel, în ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, recurenta apreciază că sunt întrunite atât elementele laturii obiective, cât și elementele laturii subiective.

Secția pentru judecători în materie disciplinară a considerat în mod greșit că încălcarea Deciziei Curții Constituționale nr. 732/2014 presupunea numai ca cei doi judecători să considere în continuare că sintagma "la momentul prelevării probelor biologice", declarată neconstituțională prin această decizie, este o normă de drept activă, constituțională; instanța disciplinară nu a înlăturat în niciun fel argumentele din acțiunea disciplinară referitoare la existența elementului material al abaterii și în ipoteza nesocotirii considerentelor deciziei Curții Constituționale.

Se arată că, în adoptarea soluției, secția pentru judecători în materie disciplinară, nu a ținut seama de obligativitatea și lipsa de echivoc a considerentelor deciziei Curții Constituționale în discuție cu privire la subzistența în continuare a infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din C. pen., la efectele acestei decizii, la modul în care ea a fost interpretată prin Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile referitoare la "conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen..", publicată în Monitorul Oficial nr. 869/20.11.2015.

Totodată, se susține că secția pentru judecători în materie disciplinară, nu a ținut seama de Decizia Curții Constituționale nr. 735 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 128/17.02.2017, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 336 alin. (1) din C. pen., decizie în care se face trimitere, în motivarea soluției de respingere, la Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

Recurenta consideră că secția pentru judecători în materie disciplinară, a apreciat în mod greșit că nu are relevanță faptul că cei doi judecători au pronunțat, inițial, soluții prin care au apreciat că infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen. nu este dezincriminată ca efect al publicării deciziei Curții Constituționale și, ulterior, au pronunțat hotărâri în care au reținut contrariul; instanța disciplinară nu a ținut seama de modalitatea concretă, descrisă pe larg în acțiunea disciplinară, în care s-a produs această modificare a raționamentului celor doi judecători cu privire la aceeași chestiune de drept.

Astfel, arată recurenta, secția pentru judecători nu a avut în vedere circumstanțele personale referitoare la gradul profesional și experiența profesională a celor doi judecători, fiind de neconceput ca doi judecători cu experiența profesională a intimaților să nu-și poată cristaliza opinia referitoare la o chestiune de drept decât după o durată de 6 luni, iar, pe de altă parte, nu a avut în vedere că o opinie separată, prin care se susținea o soluție de achitare pe motivul dezincriminării faptei, a fost pronunțată, spre exemplu de judecătorul colonel A., la numai două zile după pronunțarea unei soluții contrare, prin care s-a menținut sentința instanței de fond de renunțare la aplicarea pedepsei, fără să se considere fapta dezincriminată (Decizia nr. 67/9.07.2015 - Dosar nr. x/2015 și Decizia nr. 66/7.07.2015 - Dosar nr. x/2014).

De asemenea, arată recurenta, secția pentru judecători în materie disciplinară, a reținut că, prin Decizia nr. 6/2016 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dat o dezlegare problemei de drept supuse analizei, care să fie obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 474 alin. (4) din C. proc. pen., întrucât recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții Militare de Apel cu privire la stabilirea întinderii efectelor Deciziei nr. 732/2014 a Curții Constituționale a fost respins, ca inadmisibil.

În considerentele hotărârii recurate, însă, nu au fost înlăturate în niciun fel argumentele contrare acestei opinii, pe larg prezentate în acțiunea disciplinară cu privire la efectele deciziilor pronunțate în recurs în interesul legii de instanța supremă și obligativitatea considerentelor acestor hotărâri, indiferent de soluția dată.

În ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, recurenta consideră, de asemenea, că sunt întrunite elementele laturilor obiectivă și subiectivă, făcând trimitere, în acest sens, la argumentele prezentate la pct. VII.1.2. din rezoluția prin care s-a exercitat acțiunea disciplinară.

Referindu-se la argumentul reținut de secția pentru judecători în materie disciplinară, potrivit căruia nu sunt întrunite elementele laturii subiective cu privire la această abatere disciplinară, mai exact nu s-a făcut dovada că cei doi judecători au acționat cu intenție, recurenta arată că instanța disciplinară nu a înlăturat în niciun mod argumentele prezentate în acțiunea disciplinară în sens contrar (paginile 35-36), argumente pe care le reiterează și pentru care consideră că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune sancționarea disciplinară a intimaților.

IV. Apărările intimaților

A) Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală; de asemenea, a formulat recurs incident și a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 65 alin. (4), art. 46 alin. (7) și art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, și art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, cu privire la care a declarat, în ședința de judecată din data de 25 martie 2019, că renunță.

B) Prin întâmpinarea formulată, intimatul B. a invocat excepția nulității parțiale a recursului, pentru nemotivare, în ce privește critica hotărârii atacate referitor la abaterea disciplinară constând în pretinsa nerespectare în mod grav sau repetat a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, și a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului în ce privește criticile aduse hotărârii sub aspectul celeilalte abateri:

a) cu privire la abaterea disciplinară constând în pretinsa nerespectare a deciziilor Curții Constituționale și a deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii:

- Prin Decizia Curții Constituționale nr. 732/2014, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituțională sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din norma de incriminare a faptei de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului.

Intimatul nu a nesocotit această decizie a Curții Constituționale, nici sub forma că ar fi ignorat-o din neștiință, nici sub forma că, în mod intenționat, ar fi nesocotit-o; intimatul, prin actele materiale reținute în sarcina sa (hotărâri judecătorești sau opinii separate), nu a făcut decât să analizeze și să decidă cu privire la aplicarea deciziei Curții Constituționale, și anume cu privire la efectele acestei decizii de neconstituționalitate, printr-un raționament logico-juridic, atribut esențial al activității de judecată, fiind lipsită de relevanță chestiunea caracterului corect sau eronat al acestui raționament logico-juridic, cât timp hotărârile judecătorești nu pot fi cenzurate decât prin căile de atac, iar nu în procedura disciplinară, pentru că s-ar aduce o gravă atingere principiului constituțional al independenței judecătorului.

Invocarea de către recurentă a nerespectării de către instanța disciplinară a Deciziei Curții Constituționale nr. 735/2016, publicată la 17.02.2017, cu referire la problema de drept a infracțiunii de conducere a unui vehicul sub influența băuturilor alcoolice, este greșită, atât ca urmare a faptului că instanța disciplinară nu a fost învestită, prin rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare, cu pretinsa încălcare a Deciziei Curții Constituționale respective, invocată de Inspecția Judiciară pentru prima dată în recurs, cât și având în vedere faptul că hotărârile sau opiniile separate care se rețin în sarcina intimatului prin rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare, ca acte materiale, sunt din perioada 15.10.2015 - 19.05.2016, deci anterioare deciziei Curții Constituționale sus-menționate.

Buna-credință a intimatului este dovedită de votul dat de acesta, în calitate de membru al Colegiului de conducere al Curții Militare de Apel București, în favoarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu un recurs în interesul legii în vederea unificării practicii judiciare în materia chestiunii de drept generate de interpretarea normei de incriminare în urma deciziei de neconstituționalitate parțială.

- Prin rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare, se impută intimatului nerespectarea deciziei Curții Constituționale sus-menționate și a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6/2016, pronunțată într-un recurs în interesul legii; nu se impută intimatului și nerespectarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 24/2015, ci aceasta din urmă este folosită în rezoluție exclusiv în sprijinul interpretării Deciziei nr. 6/2016. Prin urmare, chestiunea eventualei nerespectări, de către intimat, a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 24/2015 nu formează obiectul procedurii disciplinare; de asemenea, această decizie nu poate fi avută în vedere sub aspectul unei pretinse abateri disciplinare, deoarece art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 are în vedere numai deciziile instanței supreme pronunțate în soluționarea recursurilor în interesul legii, nu și a celor pronunțate în dezlegarea unor probleme de drept.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 6/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 30.06.2016, iar hotărârile judecătorești sau opiniile separate ale intimatului, reținute de recurenta Inspecția Judiciară, prin rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare, ca acte materiale, sunt din perioada 15.10.2015 - 19.05.2016, adică anterioare publicării oficiale a respectivei decizii; or, conform art. 474 alin. (4) C. proc. pen., dezlegarea chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanțe numai pentru viitor, adică de la data publicării oficiale a deciziei.

Nu se poate reține abaterea disciplinară, în cazul în care decizia instanței supreme este de respingere a recursului în interesul legii ca inadmisibil. Dacă este adevărat că, în cazul deciziilor Curții Constituționale, toate (de admitere sau de respingere a excepțiilor de neconstituționalitate) sunt obligatorii și în integralitatea lor (nu doar dispozitivul, ci și considerentele), nu aceeași este situația deciziilor instanței supreme în materia recursurilor în interesul legii. Normele juridice aplicabile sunt diferite, iar un principiu elementar de interpretare este că acolo unde legiuitorul face distincții și interpretul trebuie să le facă. Or, dacă în cazul Curții Constituționale art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că sunt obligatorii "deciziile", în cazul soluționării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a recursurilor în interesul legii, art. 474 alin. (4) C. proc. pen. prevede că este obligatorie nu decizia, ci "dezlegarea dată problemelor de drept judecată". Se observă imediat, cum legal a făcut-o prima instanță, că Decizia nr. 6/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost o decizie prin care recursul în interesul legii a fost respins ca inadmisibil, așa încât nu s-a ajuns nici la o "judecată" a problemelor de drept și nici la o "dezlegare" a problemelor de drept (situația fiind similară, în cazul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 24/2015, prin care cererea de pronunțare a unei hotărâri prealabile a fost respinsă ca inadmisibilă).

Deciziile nr. 6/2016 și nr. 24/2015 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu constată decât existența unei soluții jurisprudențiale majoritare; or, aderarea la o soluție jurisprudențială minoritară nu este abatere disciplinară, ci numai nerespectarea unei decizii a instanței supreme prin care se tranșează pe fond un recurs în interesul legii, dându-se pentru viitor o dezlegare general obligatorie, ceea ce nu a fost cazul în situația intimatului.

b) Cu privire la abaterea disciplinară constând în pretinsa nerespectare în mod grav sau repetat a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor:

- în principal, se invocă excepția nulității parțiale a recursului, pentru nemotivare, recurenta mulțumindu-se să afirme că hotărârea recurată nu a înlăturat motivele din rezoluția de exercitarea a acțiunii disciplinare;

- în subsidiar, se solicită respingerea, ca nefondat, a recursului, arătându-se că faptele imputate disciplinar intimatului nu se regăsesc în elementul material al abaterii disciplinare analizate, întrucât repartizarea aleatorie a cauzelor și, respectiv, compunerea completului de judecată în cazul divergenței sunt două instituții juridice distincte. Ceea ce i se impută disciplinar intimatului este faptul că nu a luat măsuri pentru unificarea practicii administrative privind modul de compunere a completelor de divergență.

Se arată, de asemenea, că nu este îndeplinită condiția prevăzută de lege pentru ca fapta să capete conotație disciplinară, în sensul atingerii unui prag minim de gravitate.

Din perspectiva laturii subiective, această abatere disciplinară nu poate fi săvârșită decât cu intenție, iar nu din culpă, iar în cauză nu se poate reține intenția intimatului.

Normele regulamentare nu prevăd instituția judecătorului delegat cu supravegherea activității de repartizare aleatorie a cauzelor ori a judecătorului responsabil cu procesele-verbale de schimbare a completelor, cu atât mai puțin nu există nicio normă privind atribuțiile acestor judecători delegați; este, așadar, imposibil ca intimatul să fie vinovat de săvârșirea vreunei abateri disciplinare pentru că nu și-ar fi îndeplinit în mod corespunzător atribuții care nu erau stabilite prin niciun act juridic.

V. Considerentele Înaltei Curți

Înalta Curte ia act de declarația de renunțare la recursul incident și la excepția de neconstituționalitate, dată de intimatul-pârât A. în ședință publică, incidente care, pe cale de consecință, nu vor mai fi analizate.

A. Analizând excepția nulității parțiale a recursului, invocată de intimatul B., Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, în raport cu Deciziile Curții Constituționale nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244/7.04.2011, și nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634/20.07.2018.

Potrivit acestor decizii, "recursul" la Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, nu este calea extraordinară de atac reglementată de C. proc. civ., ci reprezintă o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârilor organului disciplinar, instanța de judecată învestită cu soluționarea acesteia putând să examineze cauza sub toate aspectele vizate de "recurent".

Așa fiind, este neîntemeiată excepția nulității parțiale a recursului, invocată de intimat, prin care se solicită anularea căii de atac în ceea ce privește abaterea disciplinară constând în nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, pentru nemotivare, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 489 din C. proc. civ.

B. Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele dosarului, cu motivele și criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Prin Hotărârea nr. 12 J din 9 mai 2018, pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii, în Dosarul nr. x/2017, s-a respins acțiunea disciplinară, reținându-se că, prin probele administrate în cauză, nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare invocate, prevăzute de art. 99 lit. o) și ș) din Legea nr. 303/2004.

a) S-a reținut, cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, că sunt aplicabile dispozițiile art. 11 și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, art. 17 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Referitor la situația de fapt, s-a reținut că, la nivelul Curții Militare de Apel, aceste dispoziții legale și regulamentare au fost aplicate diferit, în diverse perioade de timp, cuprinse între anii 2009 și 2016, conturându-se o practică administrativă neunitară cu privire la modalitatea de constituire a completului de divergență; această practică a fost generată de modul diferit de interpretare a dispozițiilor art. 99 alin. (7) din vechiul Regulament de ordine interioară al instanțelor judecătorești și, respectiv, a art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești în vigoare în prezent, asupra căreia, la solicitarea intimatului judecător A., formulată la 16 martie 2016, Consiliul Superior al Magistraturii și-a exprimat punctul de vedere (adresa din 9 mai 2016), în sensul că dispozițiile regulamentare sus menționate nu instituie o ordine de prioritate.

S-a reținut, de asemenea, că împrejurarea că intimații, care exercitau atribuțiile președintelui instanței, respectiv atribuțiile de judecător delegat cu supravegherea activității de repartizare aleatorie a cauzelor, nu au întreprins demersuri pentru unificarea practicii administrative la nivelul instanței cu privire la constituirea completelor de divergență nu se circumscrie elementului material al laturii obiective al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004.

Pe de altă parte, a arătat instanța disciplinară, răspunderea disciplinară pentru această abatere intervine atunci când faptele săvârșite prezintă un element de gravitate de natură a impune sancționarea judecătorului, gravitate care nu se regăsește în prezenta cauză, raportat la elementele de fapt reținute și la urmările produse.

S-a concluzionat că, raportat la situația de fapt reținută, nu se poate considera că pârâții judecători au nesocotit dispozițiile legale ce reglementează repartizarea aleatorie a cauzelor spre soluționare, modalitatea în care aceștia au acționat fiind determinată de interpretarea neunitară a dispozițiilor art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, iar sub aspectul laturii subiective nu se regăsește forma de vinovăție cerută de lege pentru a se constata existența acestei abateri disciplinare, anume intenția.

b) În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, s-a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (4) și art. 126 alin. (3) din Constituția României și art. 474 alin. (4) din C. proc. pen.

S-a apreciat că, pentru a fi reținută această abatere disciplinară, este necesar a fi îndeplinită condiția ca magistratul să ignore, să nu respecte, cu vinovăție, o decizie a instanței de contencios constituțional, respectiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.

S-a reținut că, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 69/27.01.2015, Curtea Constituțională a stabilit că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituțională, iar prin Decizia nr. 6 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 492/30.06.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții Militare de Apel privind stabilirea întinderii efectelor Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curții Constituționale.

Instanța disciplinară a apreciat că, pentru a fi reținută abaterea disciplinară în discuție, trebuie probat că, la pronunțarea soluției, pârâții judecători au ignorat sau încălcat, cu vinovăție, dispozițiile deciziilor invocate; or, din considerentele hotărârilor pronunțate de pârâții magistrați, rezultă că aceștia au interpretat decizia Curții Constituționale, apreciind, inițial, că fapta nu a fost dezincriminată, pentru ca, ulterior, să rețină că decizia menționată a dezincriminat fapta prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen.

S-a reținut că soluțiile pronunțate de cei doi pârâți au fost rezultatul propriului raționament juridic, format în urma analizării probatoriului și a dispozițiilor legale aplicabile; în plus, nerespectarea deciziei Curții Constituționale, în acest caz, presupunea să se considere, în continuare, că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" este o normă de drept activă, deci constituțională.

În ceea ce privește Decizia nr. 6/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut că, prin aceasta, nu s-a dat o dezlegare problemei de drept supuse analizei, care să fie obligatorie pentru instanțe, în condițiile art. 474 alin. (4) din C. proc. pen., ci s-a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii, motivându-se că jurisprudența neunitară existentă la nivelul unei singure curți de apel poate fi unificată prin discutarea problemei de drept în cadrul adunării generale, în condițiile art. 51 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 304/2004.

Or, doar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, nerespectarea unei decizii pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii presupunând pronunțarea unor hotărâri pe baza unor raționamente juridice contrare celor statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ceea ce nu este cazul în speța de față; raționamentul propriu-zis, opinia juridică exprimată de judecătorii pârâți materializează exercițiul normal al funcției de judecător, iar soluția dispusă este susceptibilă de cenzurare numai în modalitățile prevăzute de lege, respectiv prin exercitarea căilor de atac, în caz contrar aducându-se atingere principiului independenței judecătorului, consacrat de dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituția României.

De asemenea, s-a reținut că, pentru a fi în prezența abaterii disciplinare analizate, nu este suficient să se constate existența unei decizii a Curții Constituționale, prin care să fi fost declarate neconstituționale dispoziții legale cu aplicabilitate în speța dedusă judecății sau a unei hotărâri a Înaltei Curți de Casație și Justiție date în soluționarea unui recurs în interesul legii, ci trebuie să se constate un refuz al judecătorului de a lua în considerare dispozițiile acestor decizii, situație ce nu se regăsește în cauza de față.

Criticile formulate de recurentă împotriva hotărârii instanței disciplinare nu sunt întemeiate, pentru motivele care vor fi arătate în continuare:

a) În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004.

Recurenta consideră că instanța disciplinară a apreciat în mod greșit că nu sunt întrunite elementele laturilor obiectivă și subiectivă ale acestei abateri disciplinare, făcând trimitere, în acest sens, la argumentele prezentate la pct. VII.1.2. din rezoluția prin care s-a exercitat acțiunea disciplinară.

Referindu-se la argumentul reținut de secția pentru judecători în materie disciplinară, potrivit căruia nu sunt întrunite elementele laturii subiective cu privire la această abatere disciplinară, mai exact că nu s-a făcut dovada că intimații au acționat cu intenție, recurenta arată că instanța disciplinară nu a înlăturat în niciun mod argumentele prezentate în acțiunea disciplinară în sens contrar (pag. 35 - 36), argumente pe care le reiterează și pentru care consideră că sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune sancționarea disciplinară a intimaților.

Critica este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară nerespectarea în mod grav sau repetat a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor.

Din definiția legală sus menționată, rezultă că, pentru a fi în prezența acestei abateri disciplinare, este necesar, sub aspectul elementului material al laturii obiective, ca dispoziții legale sau normative privind distribuirea aleatorie a cauzelor să fie nerespectate în mod grav sau repetat de către magistrat.

Obiectul juridic al acestei abateri este constituit dintr-o multitudine de dispoziții legale și regulamentare referitoare la distribuirea aleatorie a cauzelor, începând cu cele cuprinse în Constituție [art. 124 alin. (1)] și în Legile nr. 303/2004 [art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1)], nr. 304/2004 (art. 11 și 53) și nr. 317/2004 [art. 73 alin. (1) și (2)], continuând cu dispozițiile din C. proc. civ. [art. 199 alin. (2) și art. 475 alin. (1)] și C. proc. pen. [art. 361 alin. (2) și (3)] și încheind cu cele cuprinse în Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Având în vedere numărul mare de norme aplicabile în această materie, referitoare la distribuirea aleatorie a cauzelor, dată fiind varietatea de situații ce pot apărea în practică, dispozițiile art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 sunt de strictă interpretare.

Așadar, în cazul abaterii disciplinare analizate, trebuie luate în considerare numai încălcările evidente, de netăgăduit în privința repartizării aleatorii a cauzelor, și în niciun caz acele situații care sunt susceptibile de mai multe interpretări sau care au determinat existența unor practici diferite în cadrul instanței cu privire la acest aspect; prin urmare, încălcarea trebuie să fie rezultatul unei atitudini discreționare a magistratului.

Or, așa cum rezultă din însăși acțiunea disciplinară și cum în mod corect, raportat la probele administrate în cauză, a reținut și instanța disciplinară, prin hotărârea atacată, la nivelul Curții Militare de Apel București, în cadrul căreia și-au desfășurat activitatea intimații, s-a conturat o practică administrativă neunitară cu privire la modalitatea de constituire a completului de divergență, practică generată de modul diferit de interpretare a dispozițiilor art. 99 alin. (7) din vechiul Regulament de ordine interioară al instanțelor judecătorești și, respectiv, a dispozițiilor art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești în vigoare în prezent.

Mai mult decât atât, ca urmare a acestui fapt, la data de 16 martie 2016, intimatul A. a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii exprimarea unui punct de vedere cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, răspunsul acestei autorități, comunicat cu adresa din 9 mai 2016, fiind în sensul că dispozițiile regulamentare menționate, potrivit cărora "completul de divergență se constituie prin includerea în completul de judecată a președintelui sau a vicepreședintelui instanței, a președintelui de secție ori a judecătorului din planificarea de permanență", nu instituie o ordine de prioritate.

De asemenea, existența unei practici neunitare în ce privește "operațiunile de repartizare aleatorie a dosarelor" a fost constatată și prin Hotărârea secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 622 din 3 septembrie 2015, prin care, la pct. 15 din dispozitiv, s-a dispus "stabilirea de către conducerile instanțelor a procedurilor unitare de lucru privind operațiunile de repartizare aleatorie a dosarelor, la nivelul Curții Militare de Apel".

Totodată, din dispozițiile art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, sub același aspect - al laturii obiective - rezultă că nerespectarea dispozițiilor legale trebuie să fie gravă sau repetată, ceea ce presupune refuzul judecătorului de a îndeplini o îndatorire de serviciu prevăzută de respectivele dispoziții legale, care trebuie să fie accesibile și previzibile.

Sub aspectul laturii subiective, în evidentă corelație cu cerința ca nerespectarea să fie gravă/repetată, această abatere nu poate fi săvârșită decât cu intenție, formă de vinovăție care nu se regăsește în ceea ce îi privește pe intimați, având în vedere cele arătate mai sus cu privire la elementul material.

În aceste condiții, este evident că nu suntem în prezența unei încălcări a dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, ca rezultat al unei atitudini discreționare a magistratului.

Argumentele din actul de sesizare a instanței disciplinare, la care recurenta face trimitere și despre care susține că nu au fost analizate prin hotărârea atacată, vizează succesiunea perioadelor în care dispozițiile regulamentare în discuție au fost interpretate și aplicate diferit, în funcție de conducerea instanței, aspect reținut, de altfel, și de către instanța disciplinară, însă conțin și o serie de afirmații pur speculative, neîntemeiate, cu privire la atitudinea subiectivă a intimaților față de respectiva modalitate de interpretare și aplicare a acestor dispoziții regulamentare, prin care se tinde la dovedirea intenției acestora.

Înalta Curte reține că nu era necesar ca instanța disciplinară să analizeze distinct fiecare dintre argumentele invocate în actul de sesizare, de vreme ce, prin raționamentul juridic ce se regăsește în hotărârea pronunțată, confirmat și de instanța supremă prin considerentele expuse în cele ce preced, a demonstrat neîndeplinirea, în cauză, a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare analizate.

b) În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004.

Recurenta critică hotărârea instanței disciplinare, arătând că aceasta nu a înlăturat, în niciun fel, argumentele invocate în acțiunea disciplinară, prin care se susține existența elementului material al abaterii disciplinare analizate și în ipoteza nesocotirii de către magistrat a considerentelor deciziei Curții Constituționale, nu doar a dispozitivului, precum și argumentele privind efectele deciziilor pronunțate de instanța supremă în recursul în interesul legii și obligativitatea considerentelor acestora, indiferent de soluția dată.

Critica este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii.

S-a imputat intimaților că nu au respectat Decizia Curții Constituționale nr. 732 din 16 decembrie 2014 și Decizia nr. 6 din 16 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 732 din 16 decembrie 2014, s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituțională.

Potrivit acestor dispoziții legale, care incriminează fapta de conducere a unui vehicul sub influența alcoolului, "(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deținerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă".

De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituțională a statuat următoarele:

"24. Curtea constată că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituțională, întrucât aduce atingere prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor și ale art. 20 referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 parag. 1 referitor la legalitatea incriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Sintagma menționată lipsește de previzibilitate norma de incriminare, în condițiile în care principiul respectării legilor și cel al legalității incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale.

(...)

Așa cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curții Constituționale, precum și din considerentele acesteia, ceea ce instanța de contencios constituțional statuează prin respectiva decizie este neconstituționalitatea sintagmei "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) din C. pen.

Curtea Constituțională reține, în considerentele deciziei, în esență, că modalitatea de incriminare, prin acordarea de relevanță penală valorii alcoolemiei din momentul prelevării mostrelor biologice, nu permite destinatarilor normei penale de incriminare să aibă o reprezentare clară a elementelor constitutive, de natură obiectivă și subiectivă, ale infracțiunii, astfel încât să poată să prevadă consecințele ce decurg din nerespectarea normei și să își adapteze conduita potrivit acesteia.

În consecință, pentru a constitui abatere disciplinară, în forma prevăzută art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, în legătură cu Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curții Constituționale, fapta intimaților ar fi trebuit să constea în pronunțarea unor hotărâri referitoare la infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen. care, în continuare, contrar deciziei Curții Constituționale sus menționate, să țină seama de alcoolemia la momentul prelevării mostrelor biologice.

Or, în cauză, așa cum corect a reținut și instanța disciplinară, nu suntem în prezența unei astfel de situații.

Nici raportarea la Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, și la Decizia Curții Constituționale nr. 735 din 6 decembrie 2016, despre care recurenta afirmă că secția pentru judecători în materie disciplinară, nu a ținut seama, nu poate conduce la altă concluzie.

Astfel, prin ambele decizii invocate de recurentă, sesizările - privind dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv privind neconstituționalitatea art. 336 alin. (1) din C. pen. - au fost respinse, ca inadmisibile, instanțele constatând că interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale este atributul exclusiv al magistratului.

Așa fiind, în mod corect a apreciat instanța disciplinară că pronunțarea de către intimați a unor hotărâri prin care au considerat că infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen. nu este dezincriminată ca efect al publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 732 din 16 decembrie 2014, urmată de pronunțarea altor hotărâri, prin care au reținut contrariul, nu constituie abaterea disciplinară prevăzută art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, ci este rezultatul propriului raționament juridic al acestora, format în urma analizării probatoriului și a dispozițiilor legale aplicabile, activitate ce reprezintă exercițiul normal al funcției de judecător, concretizat în soluția dispusă în cauză, care este susceptibilă de cenzurare numai în modalitățile prevăzute de lege, respectiv prin exercitarea căilor de atac; altfel, s-ar aduce atingere principiului independenței judecătorului, consacrat de dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituția României.

Nici prin raportare la Decizia nr. 6 din 16 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu se poate reține că a fost săvârșită abaterea disciplinară prevăzută art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004.

Așa cum s-a arătat și de către secția pentru judecători în materie disciplinară, prin decizia respectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții Militare de Apel cu privire la stabilirea întinderii efectelor Deciziei nr. 732/2014 a Curții Constituționale; s-a reținut că prin această decizie nu s-a dat o anumită dezlegare problemei de drept supuse analizei, care să fie obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 474 alin. (4) din C. proc. pen.

Recurenta critică hotărârea instanței disciplinare, susținând că în considerentele acesteia nu au fost înlăturate în niciun fel argumentele contrare acestei opinii, pe larg prezentate în acțiunea disciplinară cu privire la efectele deciziilor pronunțate în recurs în interesul legii de instanța supremă și obligativitatea considerentelor acestor hotărâri, indiferent de soluția dată.

Este adevărat că, uneori, prin considerentele unei decizii pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii, la fel ca și în cazul celor pronunțate de Curtea Constituțională, chiar dacă sesizarea este respinsă ca inadmisibilă, sunt dezlegate anumite probleme de drept, în strânsă legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, iar această dezlegare este obligatorie pentru instanțele de judecată.

Este, de altfel, și ceea ce a reținut instanța disciplinară, prin hotărârea recurată.

În cauză, însă, este evident că prin Decizia nr. 6 din 16 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu s-a dat nicio dezlegare vreunei probleme de drept.

Astfel, instanța supremă a constatat că sesizarea privind recursul în interesul legii nu îndeplinește condiția legală privind existența unei jurisprudențe neunitare la nivel național în legătură cu problema de drept supusă dezlegării, reținând în considerentele deciziei următoarele: "Din cele menționate rezultă că problema de drept supusă atenției completului competent să judece recursul în interesul legii nu a primit interpretări diferite în practica judiciară a instanțelor judecătorești la nivel național, așa cum impun dispozițiile art. 471 alin. (1) și (3) din C. proc. pen. și ale art. 472 din C. proc. pen., ci a fost soluționată diferit de către complete din cadrul aceleași instanțe, iar opinia că infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen. a fost dezincriminată prin declararea ca neconstituțională a sintagmei "la momentul prelevării mostrelor biologice" a fost îmbrățișată doar de un singur complet de apel. "

Totodată, instanța supremă a făcut trimitere la jurisprudența sa anterioară (Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, nr. 6 din 20 septembrie 2010), în care a reținut că "(...) Jurisprudența neunitară existând la nivelul unei singure curți de apel, rezolvarea divergențelor de opinii în sensul unificării practicii judiciare se poate face prin discutarea problemei de drept în cadrul adunării generale, în condițiile prevăzute de art. 51 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu completările și modificările ulterioare, nefiind necesară punerea în mișcare a mecanismului reprezentat de promovarea recursului în interesul legii."

Așa fiind, în lipsa dezlegării unei probleme de drept, la a cărei respectare să fie obligați intimații, conform dispozițiilor art. 474 alin. (4) din C. proc. pen., nu se poate susține că aceștia ar fi săvârșit abaterea disciplinară prevăzută art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la dispozitivul și considerentele Deciziei nr. 6 din 16 mai 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele și criticile formulate de recurentă, hotărârea atacată fiind temeinică și legală, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității parțiale a recursului, invocată de intimatul B., ca neîntemeiată.

Ia act de retragerea recursului incident, formulat de A..

Respinge recursul declarat de Inspecția Judiciară împotriva Hotărârii nr. 12J din 9 mai 2018, pronunțată de secția pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 martie 2019.

GGC - GV