ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1830/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. x/2017 reclamanta A. S.R.L.-D în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscalâ - Direcția Regionalâ Antufraudă Fiscală 7 Sibiu a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. AFSB 6391/18.05.2017.

Prin sentința civilă nr. 162 din data de 31 octombrie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a dispus ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse prin Decizia nr. x emisă de ANAF - Direcția Regională Antifraudă 7 Sibiu.

Împotriva sentinței civile nr. 162 din data de 31 octombrie 2017 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscalâ - Direcția Regionalâ Antufraudă Fiscală 7 Sibiu, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, recurenta a arătat că din analiza dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 și a Ordinului OMFP nr. 2546/2016 rezultă că, pentru a justifica instituirea acestei măsuri, organul de control trebuie să aprecieze că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.

Este adevărată că pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci el trebuie să rezulte din anumite elemente menționate expres de organul de control, elemente care, în cauza de față au fost prezentate detaliat, atât în decizia contestată, cât și în referatul justificativ, respectiv identificarea unor operațiuni care nu au un conținut real și care au făcut posibilă sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor legale.

Recurenta a considerat că nu este corectă reținerea primei instanțe in ceea ce privește lipsa unor elemente care indică pericolul ca debitoarea să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în condițiile în care chiar în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se precizează faptul că necesitatea dispunerii acestor măsuri a fost stabilită având în vedere identificare unor tranzacții care nu au conținut real și care pot genera pericolul ca societatea să se sustragă, să își ascundă, ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fiind prezentat detalitat circuitul comercial nereal menit a crea aparența realității și legalității tranzacțiilor.

Dispozițiile Codului de procedură fiscală nu impun organului fiscal obligația de a constata, în prealabil emiterii deciziei de măsuri asiguratorii, existența unor operațiuni concrete de sustragere sau ascundere a bunurilor de urmărire, ci numai existența unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor asiguratorii are un scop preventiv.

În concluzie, recurenta a susținut că ampla conduită a contestatoarei conduce la concluzia că ar putea să se sustragă de la o eventuală obligație fiscală, conduită care se reflectă în relațiile contractuale desfășurate cu partenerii comerciali.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 213 alin. (2) și (3) din Codul de procedură fiscală,

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.".

Din analiza textului legal anterior menționat, rezultă că pentru a se institui măsurile asigurătorii trebuie îndeplinite anumite condiții, respectiv existența unor cazuri excepționale, existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, iar prin aceste acțiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea.

Prima instanță a reținut că pârâta a indicat în mod clar în cuprinsul deciziei atacate, acele elemente și indicii care i-au format convingerea asupra faptului că reclamanta intenționează să se sustragă de la urmărirea obligațiilor fiscale, cu consecința punerii autorității fiscale în imposibilitatea de a colecta obligațiile fiscale, prin ieșirea de disponibilități financiare din patrimoniul A. SRL-D ca urmare a circuitului fictiv creat artificial, masa patrimonială a fost diminuată în mod nejustificat fără ca societatea comercială să beneficieze în fapt de bunurile sau serviciile înscrise în facturile de achiziție.

Înalta Curte reține ca principiu împrejurarea că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, pericol care, ca regulă, trebuie să fie distinct de imputarea anumitor fapte din cadrul operațiunilor ce au făcut obiectul controlului fiscal.

În motivarea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se relevă că documentele privind procurarea bunurilor sau serviciilor provin dintr-un circuit de tranzacționare nereal, că operațiunile înscrise în aceste documente sunt operațiuni nereale, în sensul că facturile au fost emise de societăți, cu scopul de a disimula realitatea și de a crea o aparență licită a tranzacțiilor, fără a avea loc în realitate tranzacțiile înscrise în acestea, creând astfel un avantaj fiscal pentru intimata - reclamantă.

Față de cele prezentate anterior, instanța de control judiciar constată că, dincolo de situația de fapt sau operațiunile ce au dus la constatarea sumelor ce urmează a fi impuse la finalizarea cercetărilor fiscale, organul fiscal trebuie să justifice pericolul de sustragere/ascundere sau risipire a patrimoniului pe împrejurări concrete, deduse din alte comportamente ale debitorului, iar nu exclusiv din operațiunile imputate din punct de vedere fiscal.

Din lecturarea deciziei atacate, nu se pot desprinde rațiunile concrete care să sublinieze acest pericol; dimpotrivă, decizia s-a bazat exclusiv pe prezentarea operațiunilor fiscale considerate nelegale. Ca urmare, instanța de recurs apreciază că recurenta-pârâtă nu a relevat acte, fapte și operațiuni concrete din care rezultă pericolul și intenția ca recurenta-reclamantă să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, iar prin aceste acțiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea.

De altfel, potrivit alin. (7) al art. 213 Codul de procedură fiscală, se instituie o limitare în timp a efectelor măsurilor asigurătorii în cazul în care acestea au fost instituite înainte de emiterea titlului de creanță, iar acesta din urmă nu este emis în termen de 6 luni de la data dispunerii măsurilor asigurătorii. Această prevedere confirmă faptul că pericolul care justifică luarea măsurilor asigurătorii trebuie să fie extrinsec faptelor controlate.

În cauză, din înscrisurile depuse la acest termen de către intimata - reclamantă, rezultă că Raportul de inspecție fiscală a fost încheiat la data de 25.01.2019, organele fiscale reținând în sarcina reclamantei ca obligație fiscală principală - impozit pe profit pentru perioada 01.012017 - 31.12.2017, în condițiile în care sumele avute în vedere la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii au vizat TVA deductibilă fiscal pentru operațiuni financiare efectuate de societatea reclamantă în perioada 2015-2016.

Pentru considerentele arătate anterior, Înalta Curte constată că motivul de casare invocat în cauză de către recurenta-pârâtă, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este nefondat, astfel că recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu împotriva sentintei nr. 162 din 31 octombrie 2017 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2020.