ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4803/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, contestație împotriva Rezoluției de clasare nr. x/2018, emisă de pârâtă la data de 18 decembrie 2018, și împotriva Rezoluției inspectorului-șef nr. C19-197, emisă la 28 ianuarie 2019, în baza art. 41

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 349 din 3 iulie 2019, a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a susținut, în esență, că, în cauză, s-au încălcat prevederile art. 6 (caracterul echitabil al procedurilor judiciare) și art. 13 (dreptul la un remediu efectiv) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, a arătat că prima instanță a ignorat secțiunea III din răspunsul la întâmpinarea autorității pârâte, în cuprinsul căreia a analizat și argumentat pe larg de ce procurorul B. și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, atât sub aspectul laturii obiective, cât și sub aspectul laturii subiective, apreciind că au fost ignorate toate trimiterile la dispozițiile legale aplicabile în cauză și raționamentul său, bazat pe argumente logice și legale și pe probatorii, ce a fost prezentat trunchiat în hotărâre.

În acest sens, a susținut că, în cuprinsul contestației și al răspunsului la întâmpinare, a făcut referire la întregul cadru normativ în baza căruia a formulat sesizările, respectiv: art. 94 și art. 97 din Legea nr. 303/2004, art. 45 alin. (1) și art. 74 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 317/2004, precum și art. 6 din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție.

În continuare, a făcut trimitere la art. 98-101 din Capitolul II al Legii nr. 303/2004, în care sunt enumerate abaterile disciplinare și sancțiunile aferente acestora, apreciind că prima instanță în mod eronat a reținut că autoritatea pârâtă se raportează la faptele sesizate, nu la conținutul abaterilor disciplinare la care se face referire în sesizare, fără însă a argumenta de ce încadrarea dată de acesta faptelor disciplinare sesizate ar fi greșită.

Or, obligațiile de serviciu pe care le-au încălcat procurorii reclamați sunt prevăzute de norme imperative în cuprinsul C. proc. pen.. sau a Regulamentului de ordine interioară al parchetelor (e.g. obligația de a răspunde cererilor de administrare de probe formulate de persoana vătămată din proprie inițiativă).

Potrivit recurentului, dacă, cu titlu de exemplu, procurorul are potrivit C. proc. pen.., obligația pozitivă de a răspunde unei cereri de administrare de probe și nu o face, cauzând întârzieri nejustificate în derularea procesului penal cu consecința extrem de gravă a clasării dosarului pe motiv că a intervenit prescripția răspunderii penale a infractorilor, se consideră că procurorul a comis ori o faptă penală (abuz în serviciu/neglijență în serviciu), ori una disciplinară (refuzul nejustifîcat de a-și îndeplini îndatoririle de serviciu, exercitarea funcției cu rea-credință, nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor privind soluționarea cu celeritate a pricinilor judiciare).

În ceea ce privește cererea de administrare de probe din 5 aprilie 2019, a susținut că, deși a fost admisă la circa 8 luni distanță și după ce a apelat în prealabil la toate mijloacele legale posibile și imposibile pentru a constrânge procurorul de caz să îi răspundă cererii, nici la ora actuală nu s-au administrat acele mijloace de probă, iar dosarul va fi cel mai probabil clasat ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale.

În opinia părții, aspectele semnalate nu au fost analizate în întregime nici de intimată și nici de către instanța de judecată, judecătorul fondului s-a limitat în a expune niște texte de lege și a arătat că este de acord cu soluția autorității pârâte.

În concluzie, recurentul a arătat că hotărârea atacată este nemotivată și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor incidente, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare cu respectarea tuturor dispozițiilor legale aplicabile în materie, astfel încât să se răspundă tuturor problemelor ridicate.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că niciunul dintre posibilele motivele de casare nu se verifică în cauză, prima instanță motivând coerent soluția dispusă, raportat la obiectul pricinii, așa încât argumentele invocate de în susținerea căii de atac nu pot fi reținute ca motive de nelegalitate a sentinței pronunțate, dată fiind situația de fapt expusă, în extenso, în cuprinsul hotărârii atacate, precum și dispozițiile legale reținute de prima instanță ca fiind incidente.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva Rezoluției de clasare nr. x/2018 din data de 18 decembrie 2018, emisă de pârâtă, și împotriva Rezoluției inspectorului-șef nr. C19-197, emisă la data de 28 ianuarie 2019.

Curtea de apel a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a susținut, în esență, că aspectele semnalate nu au fost analizate în întregime nici de intimată și nici de către instanța de judecată, care s-a limitat în a expune niște texte de lege și a arătat că este de acord cu soluția autorității pârâte.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispozițiilor incidente prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004 și art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Judecătorul fondului a demonstrat astfel analiza criticilor și apărărilor invocate, motivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme.

Faptul că recurentul nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Se reține că, prin sesizarea adresată autorității pârâte, reclamantul a solicitat cercetarea disciplinară a doamnei procuror B., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, și a prim-procurorului acestei unități de parchet, respectiv domnul procuror C., în raport cu modul de instrumentare a Dosarului penal nr. x/2015, în care acesta are calitatea de persoană vătămată, cu referire la trei cereri de administrare de probe din datele de 05.04.2018, 18.05.2018, și 03.07.2018 la care nu a primit răspuns până la data formulării sesizării.

Astfel, a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 5 alin. (1), art. 100 alin. (3) și art. 81 alin. (1) lit. b) și d) din C. pen. și ca atare se impune sancționarea magistraților procurori pentru refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu și exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Prin Rezoluția nr. x/2018 din data de 6 decembrie 2018, contestată, autoritatea pârâtă a dispus clasarea sesizării reclamantului, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, reținând că, în urma verificărilor prealabile efectuate, nu au fost identificate date ori indicii din care să rezulte că procurorii vizați de sesizare ar fi comis fapte ce ar putea constitui vreo abatere disciplinară.

Împotriva rezoluției de clasare reclamantul s-a adresat cu plângere Inspectorului - șef, iar prin Rezoluția din data de 25 ianuarie 2019, emisă în Dosarul nr. C19-197, s-a dispus respingerea plângerii și menținerea soluției de clasare dispuse inițial.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esență, sunt centrate pe încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în raport cu împrejurarea că, în opinia părții, prin modul de instrumentare a Dosarului penal nr. x/2015, s-au încălcat mai multe prevederi legale, ceea ce constituie abateri disciplinare, în sensul reținerii refuzului nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu și exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, prevăzute și sancționate de Legea nr. 303/2004.

Din această perspectivă sunt relevante dispozițiile art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004, în care se prevede că reprezintă abatere disciplinară, "refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu ".

Potrivit dispozițiilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reprezintă abatere disciplinară, " exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență (...) " .

Art. 99

1

din același act normativ prevede că,

"(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Referitor la abaterea prevăzută de art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004, se reține că recurentul a invocat faptul că nu a primit răspuns, până la data formulării sesizării, la cele trei cereri de probatorii formulate în datele de 05.04.2018, 18.05.2018, și 03.07.2018, probe necesare a fi administrate în cauza respectivă.

Instanța de control judiciar reține însă că analiza și aprecierea asupra probatoriului și, totodată, raționamentul și interpretarea normelor legale, precum și argumentele de fapt și de drept ce motivează soluțiile pronunțate în dosarele aflate în curs de instrumentare, constituie aspecte ce țin de judecata propriu-zisă a cauzelor, susceptibile de a fi analizate în cadrul controlului de legalitate și temeinicie, realizat cu ocazia căilor de atac exercitate în condițiile legii.

Altfel spus, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, întrucât principiul independenței procurorului presupune excluderea oricăror influențe exercitate asupra acestuia cu privire la instrumentarea și soluționarea cauzelor penale cu care este învestit, principiu ce este corelat cu obligația procurorului de a se supune legii. În aceste condiții, independența procurorului nu poate fi privită ca un privilegiu care să permită nesocotirea responsabilităților specifice funcției, limitele independenței fiind raportate la cerința imperioasă privind respectarea legii.

Cu privire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, se reține, așa cum s-a arătat, că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție sau gravă neglijență a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, în măsura în care procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În cauză, în mod corect a reținut prima instanță că erau incidente prevederile art. 339-340 din C. proc. pen.., în conformitate cu care reclamantul avea posibilitatea de a formula plângere împotriva actelor procurorului, plângere ce se soluționează de către procurorul ierarhic superior, respectiv avea posibilitatea de a face plângere la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în fond.

Așadar, verificarea aspectelor care țin de modalitatea de instrumentare și de soluționare a dosarelor aflate pe rolul parchetelor, inclusiv de legalitatea tacticii/strategiei folosite de procuror în instrumentarea dosarului, de limitele colaborării cu alte instituții, de momentul oportun pentru declanșarea urmăririi penale in personam, respectiv de încălcarea normelor de drept material sau procesual, a drepturilor reclamantului poate fi obiect al cenzurii procurorului ierarhic superior, judecătorului de drepturi și libertăți și judecătorului de cameră preliminară, așa cum este prevăzut de Capitolul VII al C. proc. pen.., Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală (art. 336 -341 din C. proc. pen..).

De altfel, din verificările prealabile efectuate, a rezultat că prin încheierea nr. 81/29.01.2018 a Judecătoriei Constanța, instanța de judecată a admis plângerea petentului, a desființat soluția de clasare și a trimis cauza la parchet, unde, prin Ordonanța din data de 2.03.2018 s-a dispus redeschiderea urmăririi penale în vederea completării cercetărilor în conformitate cu dispozițiile judecătorului de cameră preliminară.

Prin urmare, verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care prevăd că, în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege; procurorul poate contesta la Consiliul Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei judecătorilor și procurorilor, intervenția procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluției.

Aceleași dispoziții se regăsesc și în art. 3 alin. (1

1

) din Legea nr. 303/2004, "Procurorii sunt independenți în dispunerea soluțiilor, în condițiile prevăzute de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Instanța de control judiciar observă, totodată, că judecătorul fondului a reținut în mod corect, contrar susținerilor recurentului, că, în raport cu reglementările prevăzute de art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza efectuată de Inspecția Judiciară se raportează la faptele sesizate, și nu la conținutul abaterilor disciplinare la care se face referire in sesizare.

În același sens sunt și prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, potrivit cărora, "Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate."

Așa fiind, examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o depășire a limitelor marjei sale de apreciere conferite de lege.

Așadar, în ceea ce privește soluțiile și măsurile adoptate de Parchet, în mod corect judecătorul fondului a reținut că autoritatea publică intimată nu are competența de a verifica nici măsurile luate și nici soluțiile adoptate de procuror, întrucât s-ar încălca principiul independenței magistratului, consacrat în art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată, cu excepția situației în care procurorii își exercită funcția cu rea credință sau gravă neglijență, ceea ce nu s-a identificat în cauză, ca urmare a verificărilor efectuate potrivit competențelor și atribuțiilor Inspecției Judiciare.

În fine, nu poate fi reținută nici critica referitoare la încălcarea art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva dreptului la un proces echitabil și a unui recurs efectiv.

Se observă că prima instanță a judecat cauza în acord cu principiul unui proces echitabil, reclamantul beneficiind de toate garanțiile procesuale oferite de lege.

Totodată, art. 13 sub titulatura "Dreptul la un recurs efectiv" prevede că orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv instanței naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor oficiale.

Dreptul de recurs instituit în art. 13 din Convenție, din punct de vedere al naturii sale juridice, este un drept subiectiv de natură procesuală, el garantează în privința drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție un "drept de acces" în fața judecătorului intern sau în fața oricărei alte autorități competente ce poate dispune "redresarea" situației litigioase, adică înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat.

În cauză, reclamantul a avut la dispoziție căile procesuale de atac și de care a uzat în termenul legal (inclusiv de procedura prevăzută de 45

1

din Legea nr. 317/20040), având astfel dreptul la un "recurs efectiv" exercitat împotriva rezoluției autorității pârâte, legalitatea și temeinicia acesteia fiind cercetată pe cale judecătorească în dublu grad de jurisdicție.

În consecință, în cauză nu ne aflăm în prezența unui drept protejat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care să fi fost încălcat, ci se observă că nemulțumirea părții în raport cu soluția dată cererii sale este transferată în dimensiunea nerespectării drepturilor menționate.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul, formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 349 din 3 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 octombrie 2020.