Decizia nr. 6241/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 31.05.2017 sub numărul de dosar x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând: - obligarea pârâtului să emită ordine de salarizare cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015 și până încetarea raporturilor de serviciu ale fiecărui reclamant cu pârâtul; - obligarea pârâtului la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință de 405 RON și venitul efectiv plătit; - obligarea pârâtului la actualizarea diferenței rezultate cu indicele de inflație; - obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar recalculat până la data plății efective. În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului să emită ordine de salarizare cu luarea în considerare, în vederea egalizării cu data de 9 aprilie 2015, a nivelului maxim salarial existent în sistemul judiciar, respectiv la: Înalta Curte de Casație și Justiție - VRS de 405 RON; Ministerul Justiției - VRS de 381,823; Consiliul Superior al NN. de 405 RON inclus în indemnizația brută lunară începând cu data de 9 aprilie 2015 conform dispozitivului sentinței nr. 48 din 13.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - VRS de 381,823 RON/- VRS-ul de 405 RON.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 4599 din 27 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a constatat nulă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții I. și K. pentru nesemnarea acesteia, a fost respinsă excepția de inadmisibilitate invocată de pârât, ca nefondată, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de ceilalți reclamanți și, în consecință: - a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui ordin de încadrare salarială producător de efecte juridice începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare pentru fiecare parte reclamantă a unei valori de referință sectorială de 405 RON. - a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să plătească fiecărei părți reclamante, în raport de perioada efectiv lucrată la Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, diferențele salariale rezultate ulterior datei de 09.04.2015, precum și actualizarea acestora cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare aferente perioadei de la data scadenței fiecărui venit salarial lunar și până la data plății efective.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 4599 din 27 noiembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au formulat recursuri reclamanții I. și K. și pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și. 3.1. Recurenții - reclamanți I. și K. au formulat recurs prin care au solicitat casarea sentinței recurate în ceea ce privește anularea cererilor formulate de aceștia, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Au susținut reclamanții că, deși prima instanță a precizat că au fost citați cu mențiunea de a semna cererea, citațiile nu le-au fost predate personal, ci funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței, care însă avea obligația de a comunica citațiile de îndată și să predea agentului dovada cu semnăturile reclamanților certificate, sau, dacă înmânarea imediată nu era posibilă, la o dată ulterioară, caz în care dovada ar fi urmat să fie transmisă instanței direct. Raportat la dispozițiile art. 155 alin. (1) pct. 6, art. 161 alin. (1), art. 163 alin. (1), art. 162 alin. (2) din C. proc. civ., au considerat că, în modalitatea în care a fost efectuată, procedura de citare (cuprinzând mențiunea de a semna cererea) a fost viciată, iar cauza a fost judecată cu lipsă de procedură, situație care atrage nulitatea parțială a hotărârii atacate, în ceea ce privește cererile formulate de recurenții - reclamanți. 3.2. Prin motivele de recurs, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, potrivit cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. In susținerea recursului, recurentul a invocat actele normative care au stat la baza emiterii ordinelor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 2534 din data de 21 decembrie 2016, nr. 303 din data de 19 ianuarie 2017 și nr. 330 din data de 27 ianuarie 2017, respectiv, art. 36 din Legea nr. 284/2010, Capitolul VIII - art. 8 alin. (2), art. 9 alin. (4) și art. 10 alin. (1) din Anexa nr. VI a aceluiași act normativ, art. 31 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, raportat la considerentele Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale. A susținut recurentul - pârât că, în aplicarea dispozițiilor legale menționate și potrivit dezlegării date de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, prin acte administrative individuale legale și temeinice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis ordine de salarizare pentru procurori și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, prin care a acordat creșterile salariale de 5%, 2% și 11%, conform Ordonanței Guvernului nr. 10/2007, începând cu data de 1 august 2016, constatându-se că la acea dată exista în plată o indemnizație de încadrare brută prin care, în baza unei hotărâri judecătorești definitive/irevocabile, s-au acordat unui procuror aceste creșteri salariale, indemnizația acestuia reprezentând nivelul maxim în plată pentru funcția de procuror la acel moment. Ulterior emiterii Ordinului Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 283 din 25 octombrie 2016, a fost emis Ordinul nr. 332/2017 al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, privind salarizarea procurorilor din cadrul unităților de parchet, începând cu data de 1 octombrie 2016, avându-se în vedere noua valoare maximă de referință sectorială de 405 RON, majorată cu 10%. Prin urmare, recurentul - pârât a arătat că la data de 9 aprilie 2015, nu exista în plată, în cadrul familiei ocupaționale justiție, nicio indemnizație brută lunară pentru funcția de procuror/judecător stabilită cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON, astfel încât nu sunt întrunite condițiile legale pentru anularea actelor administrative atacate. Un alt motiv de recurs vizează greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, recurentul - pârât susținând că reclamanții nu au contestat Ordinul nr. 1702 din data de 30 iulie 2015 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cu care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizațiile majorate ale procurorilor și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, a fost criticată soluția primei instanțe, apreciindu-se că prin admiterea cererii reclamanților a fost încălcat principiul neretroactivității legii, astfel cum este acesta reglementat de art. 15 din Constituția României - "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penate sau contravenționale mai favorabile." S-a susținut că prin ordinele nr. 2534/2016, 303/2017 și 330/2017 au fost stabilite și plătite retroactiv drepturile începând cu data de 1 august 2016, astfel că acțiunea este fără obiect. Față de netemeinicia capătului principal de cerere, recurentul- pârât a considerat că instanța de fond, în mod greșit, a admis cererile accesorii privind actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflație și dobânda legală. Fondurile alocate Ministerului Public pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual prin legea bugetului de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. Cu privire la dobândă, s-a susținut că, din analiza textelor de lege incidente dobânzii, rezultă că aceasta este circumscrisă preexistentei unei convenții, astfel cum rezultă din prevederile art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, ceea ce nu poate fi cazul în speța dedusă judecății. Chiar dacă textul din noul C. civ., respectiv art. 1535 alin. (1) arată că cel prejudiciat poate pretinde daune moratorii fără să dovedească un prejudiciu, și în acest caz, condiția sine qua non o constituie existența unui contract. Pentru motivele prezentate, s-a solicitat admiterea recursului și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamanților.

Apărările formulate în cauză 4.1 Intimații - reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL. și MM. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca nefondat, arătând că valoarea sectorială solicitată prin cererea de chemare în judecată a fost inclusă de ordonatorii de credite din sistemul de justiție ca urmare a pronunțării unor hotărâri judecătorești, impunându-se recunoașterea efectelor retroactive a acestor titluri executorii de la nașterea dreptului. 4.2. Recurentul - pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanții I. și K., apreciind că instanța de fond a procedat în mod corect, potrivit dispozițiilor art. 200 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., la citarea celor doi reclamanți cu mențiunea de a semna cererea introductivă de instanță. Având în vedere că reclamanții au solicitat citarea la locul de muncă, s-a arătat că agentul procedural și-a îndeplinit obligația conform art. 161 alin. (1) din C. proc. civ., predând citația la locul citării potrivit art. 155 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că se impune casarea parțială a acesteia, în limitele și pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare: 5.1. Cu privire la recursul declarat de recurenții - reclamanți I. și K. se constată că s-a invocat nelegalitatea soluției pronunțate prin care s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii. Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o acțiune comună formulată de reclamanții, procurori și personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, menționați într-un tabel anexat cererii de chemare in judecată, cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul pârâtului, unde aceștia își desfășoară activitatea, fiind desemnat reclamantul A., ca persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură. La termenul din 12.10.2017, instanța de fond a dispus citarea celor doi reclamanți I. și K. cu mențiunea de a semna cererea de chemare în judecată după care, având în vedere că aceștia nu s-au conformat dispoziției până la termenul de judecată acordat în proces, respectiv 09.11.2017, a reținut că lipsește manifestarea de voință a reclamanților în sensul însușirii, sub semnătură, a conținutul cererii în care figurează și numele lor, constatând nulitatea acțiunii. Din înscrisurile dosarului, rezultă că la termenul din 12 octombrie 2017 se constatase lipsa de procedură cu toți reclamanții, fiind citată doar persoana desemnată pentru primirea actelor de procedură, și se dispusese citarea reclamanților J. și K. la sediul parchetului, prin persoana însărcinată, reclamantul A.. Potrivit art. 158 alin. (1) din C. proc. civ., în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art. 155 sau art. 156. Or, din dovezile de comunicare aflate la dosarul de fond, rezultă că înștiințarea a fost transmisă funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenței din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu destinatarului sau persoanei desemnate de acesta pentru primirea corespondenței. In acest caz, locul de muncă constituie un domiciliu procesual ales în înțelesul art. 158 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că, dacă părțile și-au ales domiciliul procesual la sediul locului de muncă, neindicând persoana juridică angajatoare ca persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură, ci pe unul dintre reclamanți, procedura de comunicare a citației nu este legal îndeplinită prin semnarea dovezii de înmânare de către funcționarul instituției. In plus, instituția angajatoare are calitatea de pârât în raportul juridic dedus judecății, astfel că nu s-ar putea interpreta că ar exista un mandat tacit dat persoanei juridice la care și-au ales domiciliul pentru primirea actelor de procedură. Sancțiunea care intervine în această ipoteză este nulitatea procedurii de citare, raportat la dispozițiile art. 164 alin. (3) cu trimitere la alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 163 alin. (1) și alin. (8) din C. proc. civ. Caracterul expres al nulității determină prezumția vătămării, potrivit art. 175 alin. (2) din C. proc. civ. ceea ce atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în ceea ce privește constatarea nulității cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții I. și K., iar soluția casării cu trimitere este impusă de respectarea dreptului părților la cele două grade de jurisdicție. 5.2. Cu privire la recursul declarat de recurentul - pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia. Recurentul a criticat soluția primei instanțe față de greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, în raport de necontestarea Ordinului nr. 1702 din data de 30 iulie 2015 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit cu care s-au stabilit, începând cu data de 9 aprilie 2015, indemnizațiile procurorilor. Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care vizează exercitarea acțiunii civile prohibite, în mod expres sau implicit, de o normă legală imperativă ori care presupune nerespectarea unei condiții de validitate a căii procedurale alese de parte, implicând contestarea dreptului părții interesate de a sesiza instanța, însă recurentul - pârât nu a invocat niciun temei de drept care să atragă incidența acestei sancțiuni și nici instanța nu poate identifica un asemenea temei. Astfel cum a arătat și prima instanță, obiectul acțiunii îl reprezintă cererea adresată pârâtului de reîncadrare a părților reclamante sub aspectul drepturilor salariale cuvenite prin emiterea unui act administrativ (ordin), raportat la dispozițiile art. 7 din Cap. VIII, Anexa VI din Legea cadru nr. 284/2010 coroborate cu art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2010. Chiar prin motivele de recurs pârâtul recunoaște această obligație în raport cu considerentele Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 a Curții Constituționale, emițând Ordinul nr. 332/2017, însă doar cu data de 1 octombrie 2016, susținând că la data de 9 aprilie 2015 nu exista în plată, în cadrul familiei ocupaționale justiție, nicio indemnizație brută lunară pentru funcția de procuror/judecător stabilită cu luarea în considerare a valorii de referință sectorială de 405 RON. Pentru aceste motive motivul de recurs va fi respins ca nefondat. Pe fondul cererii de recurs, se constată că intimații - reclamanți au calitatea de procurori și personal asimilat, activând în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar salarizarea acestora se stabilește prin ordin al ordonatorului principal de credite Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Reclamanților li s-au recalculat drepturile salariale prin două ordine de salarizare, respectiv Ordinul nr. 2536/21.12.2016 și Ordinul nr. 332/27.01.2017, ultimul cu o valoare de referință sectorială de 405 RON, însă începând cu data de 01 octombrie 2016. Prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea dispozițiilor de salarizare în aplicarea Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, prin raportare la o valoare de referință de 405 RON, începând cu data de 09 aprilie 2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, precum și pentru viitor, până la data încetării pentru fiecare reclamant a raporturilor de serviciu și obligarea pârâtului la plata către reclamanți a diferențelor salariale, actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare. Înalta Curte constată că prin art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea 71/2015, și care a intrat în vigoare la 09 aprilie 2015, s-a prevăzut că "prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului și din celelalte instituții și autorități publice, salarizat la același nivel, precum și personalul din cadrul Consiliului Concurenței și al Curții de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituții, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă și gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții." Textul de mai sus nu a fost aplicat personalului din justiție, la nivelul ordonatorului principal de credite Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât s-a considerat că se aplică doar în cazul instituțiilor expres menționate în cuprinsul dispoziției legale. Ulterior, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/26.09.2016 privind dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, sintagma "salarizat la același nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenței, al Curții de Conturi, precum și din cadrul celorlalte autorități și instituții publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea și aplicarea aceleiași norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul aceleiași autorități sau instituții publice". Prin urmare, prevederile art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea 71/2015, trebuiau aplicate, începând cu 09 aprilie 2015, și la nivelul ordonatorului principal de credite Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, implicit în cazul reclamanților, iar salarizarea personalului din justiție trebuia făcută la nivelul maxim aferent fiecărei funcții/grad/treaptă și gradație. Anterior pronunțării Deciziei nr. 23/2016 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin O.U.G. nr. 20/2016, publicată în Monitorul Oficial la 08 iunie 2016, care a modificat și completat O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, a fost introdus art. 3 1 , care la alin. (1) a prevăzut următoarele: "Prin excepție de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții". De asemenea, O.U.G. nr. 57/2015 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 43/2016, fiind introduse, printre alte reglementări, și prevederea cuprinsă în alin. (1) 2 al art. 3 1 potrivit căreia, "în aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești". Prin Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederii redate mai sus și s-a constatat că dispozițiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, sunt neconstituționale. În considerentele acestei decizii, Curtea Constituțională a statuat următoarele: "în consecință, ca efect al neconstituționalității art. 3 1 alin. (1) 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016), "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică". Pentru a pune în aplicare prevederile art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014 introduse prin Legea 71/2015, astfel cum au fost interpretate prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/26.09.2016, precum și prevederile art. 3 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, introduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2016, în acord cu Decizia Curții Constituționale nr. 794/15.12.2016, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a emis două ordine de salarizare, respectiv Ordinul nr. 2536/21.12.2016 și Ordinul nr. 332/27.01.2017, prin care reclamanților li s-au recalculat drepturile salariale, prin ultimul ordin la o valoare de referință sectorială de 405 RON, cu mențiunea că va începe cu data de 01 octombrie 2016. Înalta Curte, în acord cu soluția primei instanțe, apreciază că stabilirea drepturilor salariale aferente perioadei 09 aprilie 2015 - 01 octombrie 2016, și pentru viitor, fără luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 405 RON, este nelegală, întrucât aceasta este valoarea sectorială maximă la nivelul familiei ocupaționale "justiție" la care se ajunge prin luarea în considerare a drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, astfel cum trebuia să procedeze pârâtul, luând în considerare considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 794/15.12.2016. Valoarea de referință sectorială de 405 RON, a fost recunoscută ca fiind aplicabilă începând cu 09 aprilie 2015, la nivelul ordonatorului principal de credite Consiliul Superior al Magistraturii, prin sentința nr. 48/13.01.2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2369/22.06.2017, astfel că susținerea recurentului - pârât în sensul că nu există hotărâri în plată este nefondată. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluția instanței de fond privind obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui ordin de încadrare salarială producător de efecte juridice începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare pentru fiecare parte reclamantă a unei valori de referință sectorială de 405 RON, este dată cu corecta aplicare a legii, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În raport cu cele expuse, instanța constată caracterul nefondat al criticii privind încălcarea principiului neretroactivității legii, valoarea sectorială solicitată fiind acordată de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, iar nu anterior, pentru a se putea vorbi despre o aplicare retroactivă a vreunei norme juridice. În egală măsură, argumentele cuprinse în motivele de recurs privind lipsa de obiect a acțiunii nu pot fi primite, pentru reclamanți fiind recunoscută valoarea sectorială de 405 RON de la data de 1 octombrie 2016, în timp ce prin acțiune se solicită emiterea unui ordin de salarizare prin care să se acorde această valoare începând cu data de 9 aprilie 2015 și plata sumelor de bani aferente. De asemenea, Înalta Curte reține că prin nerecunoașterea de către pârât a drepturilor salariale conform Legii 71/2015 s-a produs reclamanților un prejudiciu reprezentat de diferența dintre drepturile salariale pe care le-ar fi încasat în perioada 09 aprilie 2015 - 01 octombrie 2016, dacă salariile le-ar fi fost stabilite prin raportare la o valoare de referință sectorială de 405 RON și drepturile salariale efectiv plătite reclamanților în această perioadă, astfel că în mod corect a fost obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să repare acest prejudiciu prin plata sumelor respective. Înalta Curte constată că repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației și plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale. În această privință, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reținut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflație acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naționale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ. Împrejurarea că sumele nu sunt cuprinse în buget nu prezintă nicio relevanță în ceea ce privește însăși existența dreptului. De altfel, deși judecătorul fondului a făcut trimitere în considerentele sentinței la soluția pronunțată în recursul în interesul legii, recurentul -pârât s-a limitat la a relua susținerile din întâmpinare fără a formula critici concrete care să poată fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenții-reclamanți I. și K., va casa în parte sentința atacată în ceea ce privește constatarea nulității cererii de chemare în judecată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în limitele casării, urmând a respinge recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondat.