ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2420/2008

Asupra recursurilor de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 36 din 23 noiembrie 2006 Curtea de Apel Suceava a hotărât condamnarea inculpatei A.C. la 5000 lei amendă penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 alin. (1) C. pen. S-a atras atenția asupra dispozițiilor art. 63

1

C. pen.

Inculpata a fost obligată să plătească părții civile C.E. suma de 20.000 lei daune morale și a respins pretențiile de despăgubiri materiale.

Inculpata a fost obligată să plătească statului cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că inculpata a fost trimisă în judecată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, prin rechizitoriul nr. 114/P/2004 din 17 aprilie 2006, pentru săvârșirea infracțiunii de neglijență în serviciu prev. de art. 249 alin. (1) C. pen., constând în aceea că în calitate de notar public, contrar obligațiilor ce-i reveneau potrivit legii de a solicita actele doveditoare ale proprietății, a autentificat contractul de schimb prin care C.T., C.E. și C.F.D. s-au obligat să pună la dispoziția copermutantei C.E. o cotă indiviză dintr-o suprafață de teren și să primească de la aceasta o garsonieră.

Ulterior s-a dovedit că terenul ce a făcut obiectul contractului de schimb aparținea statului, astfel că transferul proprietății în folosul lui C.E. nu s-a mai materializat, acesteia i s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor.

Instanța a reținut în fapt că la data de 17 septembrie 1986, soții C.T. și C.E. au cumpărat de la vânzătorii M.A., V.O., F.D. și F.M. o casă construită din paiantă cu anexe, situată în Botoșani, cu mențiunea că terenul aferent construcțiilor, în suprafață de 250 mp, a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974 .

Imobilul a fost apoi vândut de C.T. și C.E., copiilor lor C.A. și C.F.D. sub rezerva uzufructului viager, actul fiind redactat și autentificat de către inculpată, cu încheierea nr. 2176 din 27 aprilie 2000.

În cuprinsul contractului s-a consemnat că s-a vândut lui C.A., casa cu anexe

ș

i cota indiviză de ½ din suprafața de 912 mp, iar lui C.F.D., cota indiviză de ½ din teren, și s-a specificat că locuința a fost dobândită de vânzători prin cumpărare cu contractul nr. 5669/1986 iar terenul a fost redobândit în baza Legii nr. 18/1991, „neavând acte de proprietate".

La data de 30 mai 2002, inculpata la cererea părților, a redactat și autentificat contractul de schimb nr. 3189(f. 93 u.p.) prin care soții C.T. și C.E., uzufructari, și C.F.D. nud proprietar al cotei indivize de ½ din suprafața de 500 mp situat în Botoșani, au dat terenul în schimb lui C.E. de la care au primit în deplină proprietate camera nr. 50 și oficiu proprietatea acesteia situată în aceeași localitate, din clădirea căminului de nefamiliști al SC A. SA Botoșani.

Instanța fondului motivează că deși potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995, inculpata, notar public, avea obligația să ceară părților acte justificative pentru încheierea contractului prin care se viza transmisiunea reciprocă a dreptului de proprietate, așa cum rezultă și din art. 70 din Regulamentul de aplicare a legii și să pretindă prezentarea titlurilor de proprietate sau a extrasului de carte funciară. Or, inculpata a omis să se conformeze acestor reglementări, mulțumindu-se în ce privește terenul ce a făcut obiectul schimbului doar cu depunerea certificatului fiscal pe anul 2002 (f. 100), cu toate că actul respectiv nu este doveditor al proprietății și cu depunerea contractului autentificat anterior de inculpată sub nr. 2176/2000 prin care consfințise că acea cota indiviză de teren a fost dobândită de C.F.D. prin cumpărare de la soții C.T. și C.E.

Instanța fondului mai observă că din cuprinsul contractului 2176/2000 reieșea cu claritate că la data încheierii acestuia, vânzătorii C.T. și E.C. nu aveau acte de proprietate cu privire la suprafața de 962 mp pe care au înstrăinat-o.

Așa fiind conchide instanța, câtă vreme pentru terenul în discuție nu exista nici un act de proprietate, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 36/1995, inculpata avea obligația să atragă

atenția copermutantei C.E. asupra acestei situații și să facă mențiune expresă în act.

Pe de altă parte C.E. a semnat contractul de schimb fiind convinsă că notarul public a verificat actele de proprietate ale terenului pe care celelalte părți îl dădeau în schimbul camerei acesteia.

Instanța mai observă că prin ordinul prefectului nr. 5/1993 lui C.T., cel care vânduse prin contractul nr. 2176 din 27 aprilie 2000 fiilor lui C.A. și C.F.D. suprafața de 912 mp teren, i s-a atribuit doar 250 mp, motiv pentru care prin sentința civilă nr. 5294 din 15 octombrie 2003 s-a admis acțiunea civilă promovată de primarul municipiului Botoșani și s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractului autentificat sub nr. 2176 din 27 aprilie 2000, cu privire la suprafața de 712 mp, obiectul valabil al acelui contract mărginindu-se doar la suprafața de 250 mp atâta cât proprietarii aveau de transmis în mod real.

Prin urmare, rezumă instanța la data încheierii contractului de schimb din 30 mai 2002 autentificat sub nr. 3189 de inculpată pentru suprafața de ½ din 500 mp, oferită la schimb de C.F.D., nu exista nici un titlu de proprietate.

Așa fiind, copermutantei C.E., care a fost lipsită de posibilitatea de a se folosi de respectiva suprafață de teren, fiindu-i refuzată intabularea precum și autorizația de construire a unei case pe acest teren, i s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor sale legale, mai ales că între timp C.F.D. a înstrăinat camera și oficiul obținute la schimb de către acesta.

Instanța de fond în baza situației de fapt reținute a motivat că fapta inculpatei care și-a îndeplinit defectuos atribuțiile ce-i reveneau conform legii omițând să ceară actele de proprietate cu privire la imobilele ce făceau obiectul contractului de schimb și ca urmare a vătămat interesele legitime ale părții civile C.E., îndeplinește elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 249 alin. (1) C. pen.

S-a apreciat că vinovăția inculpatei este dovedită prin contractele de vânzare și de schimb amintite, prin declarațiile

martorilor C.F.D. (f.95) și C.E. coroborate cu cele ale părții vătămate C.E. și ale inculpatei A.C.

Instanța a respins apărările inculpatei potrivit cărora aceasta are statutul unei funcții autonome, conform art. 3 din Legea nr. 36/1995 și nu acela de funcționar public, prin urmare nu poate fî subiect al infracțiunii de serviciu prev. de art. 249 alin. (1) C. pen.

A motivat că potrivit art. 147 C. pen. prin funcționar public se înțelege orice persoană publică care exercită o însărcinare retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145 C. pen., între care se enumera și însărcinările referitoare la efectuarea serviciilor de interes public.

Or potrivit art. 3 din Legea nr. 36/1995 notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public, iar autonomia funcției se referă doar la modalitatea îndeplinirii acesteia, fără subordonare ierarhică și se supune doar față de lege, ceea ce nu exclude deci calitatea de funcționar public.

În stabilirea pedepsei instanța a făcut trimitere la criteriile de individualizare ale art. 72 C. pen.

În rezolvarea acțiunii civile instanța a apreciat în motivare că nu este cazul antrenării răspunderii civile a inculpatei pentru daune materiale și că eventualele despăgubiri din contractul de schimb ar putea face obiectul unui litigiu civil.

Pe de altă parte instanța a apreciat că fapta inculpatei i-a cauzat părții vătămate tracasări și traume psihice care astfel este îndreptățită să primească de la inculpată suma de 20.000 lei cu titlu de daune morale.

Împotriva sentinței au declarat recurs partea civilă și inculpata.

În recursul ei inculpata a criticat hotărârea atacată pentru următoarele motive:

1.

S-au încălcat normele legale privind competența după materie.

Recurenta susține că fondul cauzei trebuia judecat de judecătorie conform art. 25 C. proc. pen., întrucât după apariția Legii nr. 356/2006 Curțile de Apel au pierdut competența de a judeca în primă instanță notarii prin

modificarea art. 28

1

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., astfel că la data de 23 noiembrie 2006 Curtea de Apel Suceava nu mai era competentă să judece cauza.

2.

S-au încălcat drepturile inculpatei la un proces echitabil prin aceea că inculpata a fost singura trimisă în judecată, în timp ce coschimbașii care au dobândit imobilul părții civile nu au nici o răspundere astfel că există o discordanță majoră între tratamentul penal al inculpatei și cel al coschimbașilor din familia C. care s-au ales numai cu avantaje.

n mod greșit instanța a condamnat-o pe inculpată pentru o faptă care nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii sau nu este prevăzută de legea penală, motiv de achitare conform art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) sau b) C. proc. pen.

S-a susținut că notarul public nu este funcționar public iar pe de altă parte „ nu există o îndatorire de serviciu a cărei încălcare să atragă răspunderea penală în sensul reglementat de art. 249 C. pen.".

Se mai susține că nu există o vătămare efectivă a intereselor părții civile care își poate valorifica drepturile civile în instanță astfel că lipsește urmarea imediată ce face parte din latura obiectivă a infracțiunii prevăzută de art. 249 C. pen.

4.

Recurenta a mai criticat hotărârea atacată pentru obligarea ei la daune morale deși nu există legătură cauzală între fapta ei și eventualele prejudicii morale suferite.

Partea civilă a criticat hotărârea atacată pentru greșita încadrare juridică dată faptelor în cea de neglijență în serviciu în loc de înșelăciune. Partea civilă a mai criticat hotărârea pentru greșita rezolvare a laturii civile prin neobligarea inculpatei la despăgubiri materiale în solidar cu coschimbasii din familia C.

Recursurile inculpatei și părții civile care devoluează în limitele arătate în art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. și nu ale art. 385

9

cum motivează inculpata sunt fondate pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte observă că instanța Curții de Apel Suceava era competentă să judece în fond cauza, criticile inculpatei referitoare la chestiunea competenți nefiind fondate.

Astfel, instanța a fost sesizată prin rechizitoriu la 17 aprilie 2006 când potrivit art. 28

1

lit. b)

1

C. proc. pen. Curtea de Apel era competentă să judece în primă instanță infracțiunile săvârșite între alții de notari.

Este adevărat că pe parcursul judecății a fost adoptată Legea nr. 356/2006 din 7 septembrie 2006 care a luat din competența Curții de Apel judecata în prima instanță a notarilor pe are a atribuit-o judecătorului.

Ceea ce nu a observat recurenta este că potrivit art. III alin. (3) din Legea nr. 356/2006 „Cauzele în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii (Legea nr. 356/2006) vor continua să fie judecate de instanțele competente, potrivit dispozițiilor aplicabile anterior acestei date" .

Or instanța Curții de Apel Suceava n-a făcut altceva decât să se conformeze acestei dispoziții tranzitorii dar imperative a Legii nr. 356/2006.

Prin urmare primul motiv de recurs invocat nu este fondat. Înalta Curte mai observă că instanța Curții de Apel Suceava a reținut o situație de fapt corectă, a analizat probele administrate care în esență se referă la contractele de vânzare cumpărare a unor imobile, casă și teren și la contractul de schimb încheiat în defavoarea părții civile C.E., și ea recurentă în cauză.

Curtea apreciază însă că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale unei infracțiuni în cauză fiind aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Instanța de fond a motivat corect că notarul public este funcționar public.

Astfel din simpla lectură a art. 145 C. pen. rezultă că prin noțiunea „public" se înțelege între altele „ tot ce privește .... serviciile de interes public..."

Potrivit art. 3 din Legea notarilor publici și activității notariale nr. 36/1995 „ notarul public este investit să îndeplinească un serviciu de interes public și are statutul uni funcții autonome" .

Conform art. 4 actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul și semnătura acestuia este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege.

Pe de altă parte conform art. 147 C. pen. prin funcționar public se înțelege orice persoană care exercită permanent sau temporar cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unități dintre cele la care se referă art. 145.

Cum notarul public este investit de legea să îndeplinească un serviciu de interes public în sensul art. 145 C. pen., actul său având natura și greutatea uni act de autoritate publică este neîndoielnic că acesta face parte din categoria funcționarului public definit în art. 147 C. pen.

Nu doar interpretarea gramaticală și sistematică a textelor examinate, suficiente de altfel în lămurirea acestei chestiuni, dar și interpretarea teleologică conduc la aceeași concluzie.

Dacă activitatea notarială nu ar sta sub semnul autorității publice nu ar fi circumscrisă serviciului de interes public așa cum este consacrată în art. 3 și art. 4 din Legea nr. 36/1995, ceea ce atrage asupra notarului atributul prevăzut de art. 147 C. pen., afirmația că nu este funcționar public ar fi întemeiată. în această situație însă notarul ar trebui să accepte că orice altă persoană îndreptățită să îndeplinească acte juridice de specialitate, cum este avocatul, jurisconsultul pot îndeplini acte de natură notarială.

Or această ipoteză este inacceptabilă în lumina reglementărilor imperative ale capitolului

I

din Legea nr. 36/1995 din care rezultă neîndoielnic că spre deosebire de avocat și jurisconsult, notarul îndeplinește acte de autoritate publică cu forța probantă prevăzută de lege.

Prin urmare prin situarea notarului public în afara statutului de funcționar public, greutatea actului și serviciilor îndeplinite de acesta este golită de conținut ceea ce este contrar spiritului și literei legii nr. 36/1995.

În ceea ce privește referirea din finalul art. 3 din Legea nr. 36/1995 „statutul unei funcții autonome" aceasta nu poate fi interpretată decât în sensul gramatical și neechivoc potrivit cu care notarul public nu depinde de altcineva sau de altceva decât de lege, nefiind supus ierarhiilor.

Or, acest aspect nu schimbă cu nimic statutul de funcționar public al notarului, dimpotrivă.

Înalta Curte mai observă că potrivit art. 1 din Legea nr. 36/1995 activitatea notarială asigură persoanelor fizice și juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase precum și exercițiul drepturilor și ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea.

Conform art. 49 din lege îndeplinirea actelor notariale în afară de redactarea înscrisurilor și consultațiile juridice, se constată prin încheieri.

Ceea ce este de esență activității notariale este procedura necontencioasă. Această procedură necontencioasă nu aparține însă în exclusivitate activității notariale și este reglementată în art. 331-338 C. proc. civ., (cartea III - Dispoziții generale privitoare la procedurile necontencioase) care reprezintă dreptul comun în situația în care procedura se desfășoară în fața instanței.

Din examinarea textelor invocate rezultă că instanțele în procedura necontencioasă soluționează cererile în general prin încheieri.

Ceea ce se relevă prin aspectele mai sus invocate este că nu doar notarii desfășoară activități în cadrul procedurii necontencioase ci și judecătorii.

Or în cadrul activități judecătorești încheierile sunt supuse controlului judecătoresc civil și nu penal conform dispozițiilor din procedura civilă.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 36/1995 și actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc în condițiile art. 100 care fac trimitere la codul de procedură civilă care se completează dispozițiile art. 100 din lege. Din examinarea textului, rezultă că plângerea împotriva actului notarial care se îndreaptă la instanța de judecată prin biroul notarului public [art. 100 alin. (3)] este actul procesual (calea de atac) care demarează procedura de control al actului notarial întocmai cum se întâmplă cu apelul sau recursul în cazul soluțiilor pronunțate de instanță.

Toate aceste aspecte relevă că procedura specială necontencioasă este efectuată deopotrivă de judecători și notari publici după procedee sensibil asemănătoare.

Soluțiile adoptate în această materie în instanță și în fața notarului public sunt încheieri.

Controlul acestor soluții aparține deopotrivă instanței civile, în cazul actelor notariale desfășurându-se conform art. 100 din Legea nr. 36/1995 care se completează cu dreptul comun.

Or din modul cum a fost conceput acest control, exclude incidența penalului, afară de cazurile în care actul a fost întocmit cu rea credință, cu intenția de a prejudicia interesele unei părți sau ca urmare a unei infracțiuni de corupție.

Prin urmare ca și în cazul soluțiilor pronunțate de judecător în procedura necontencioasă greșeala comisă din culpă de autorul actului notarial sau o anumită practică stabilită, nu echivalează cu infracțiunea, legea precizând că greșeala, neatenția sau chiar practica notarială în întocmirea actului va fi îndreptată sau corectată în justiție în procedura civilă.

Revenind la situația de fapt reținută este evident că inculpata A.C. autentificând actul de vânzare-cumpărare cu nr. 2176 din 27 aprilie 2000 între C.T., C.E. și copii lor C.A. și C.F.D. cu privire la casă și suprafața de teren de 912 mp a încălcat dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 potrivit căruia trebuia să ceară părților „documentele justificative"      și dispozițiile art. 70 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995 potrivit căruia „ notarul public va pretinde prezentarea titlurilor de proprietate ale înstrăinătorului".

Or, din examinarea documentelor care au stat la baza întocmirii actului autentificat cu nr. 2176/2000 rezultă că inculpata a încheiat contractul doar în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 5669/1986 al Notariatului de Stat Botoșani prin care C.T. și C.E. dobândiseră casa și doar 250 mp din terenul total în suprafață de 962 mp care aparținea vânzătorilor de atunci, restul terenului trecând în proprietatea statului potrivit legii în vigoare în anul 1986. Pentru acest rest de teren în contractul de vânzare nr. 2176/2000 între părinți și copii, inculpata a luat act de declarația vânzătorului că restul de teren de la 250 mp la 962 mp a fost redobândit în baza Legii nr. 18/1991.

Or acest fapt s-a dovedit neadevărat întrucât și în prezent se fac demersuri pentru ca această diferență să fie redobândită de cumpărătorul imobilului.

Dacă inculpata ar fi cerut actul de proprietate al terenului, respectiv cu prilejul autentificării actului nr. 2176 din 27 aprilie 2000 astfel cum prevede legea ar fi constatat că vânzători nu posedau titlu de proprietate pentru vânzarea și a suprafeței de teren de 962 mp ci cel mult a 250 mp.

În ce privește atitudinea subiectivă a inculpatei, notar, nici organul de urmărire penală nici instanța nu au identificat elemente din care să rezulte că acesta ar fi urmărit sau acceptat inducerea în eroare a vreunei persoane cu consecințe păgubitoare pentru a se reține în sarcina ei infracțiunea de înșelăciune care se comite cu intenție .

Autentificarea actului cu nr. 2176/2000 de către inculpată apare mai degrabă ca rezultatul nepriceperii ei în întocmirea actelor notariale sau a superficialității și neglijenței legat și de împrejurarea că actul de înstrăinare a imobilelor se făcea în familie a căror membrii era de presupus că au cunoscut situația terenului. Inculpata s-a apărat în sensul că certificatul fiscal nr. 15958 din 26 aprilie 2000 a Consiliului Local Botoșani atestă că vânzătorii plăteau anual impozitul pentru suprafața de teren de 962 mp și nu doar pentru 250 mp ceea ce este adevărat ( f.90 u.p.)

La întocmirea contractului de schimb între partea civilă și C.E. pe de o parte și C.T., C.E. și C.F.D. pe de alta, autentificat sub nr. 3189 din 30 mai 2002 (f.93 u.p.) inculpata a cerut părților titlurile de proprietate, respectiv actele cu care au dobândit proprietatea imobilelor ce se schimbau.

Astfel partea civilă C.E. a prezentat contractul de vânzare-cumpărare a camerei și oficiului ce i-a fost vândut de SC A. SA cu contractul autentificat sub nr. 1984/2002 iar coschimbasii au prezentat inculpatei contractul de vânzare-cumpărare nr. 2172/2000 autentificat de ea în care la obiectul vânzării trecuse cum s-a arătat suprafața de teren de 962 mp.

Nici de această dată inculpata nu și-a respectat obligația din art. 45 din Legea nr. 36/1995 și art. 70 din Regulamentul de aplicare și nu a cerut extrasul de carte funciară sau certificatul de sarcini cu privire la situația terenului, mulțumindu-se cu certificatul fiscal de la fila 100 care atestă că numitul C.F.D. figurează în documentele Serviciului Taxe și Impozite Locale cu 962 mp teren din care 125 mp construită pentru care a plătit impozite la zi.

Urmărirea penală și instanța de fond nu au identificat elemente din care să rezulte că inculpata a întocmit actul cu intenția de a induce în eroare partea civilă în scopul de a obține pentru ea sau pentru altul un folos material injust astfel că în cauză nu s-a reținut comiterea infracțiunii prevăzută de art. 215 C. pen.

De altfel, este greu de acceptat că o persoană cu discernământ cu statutul de notar public ar fi putu concepe cu rea credință prin înșelarea unei persoane un act care apare nul la prima vedere.

Este neîndoielnic însă că tot din nepricepere, neatenție, superficialitate nu a studiat actele și nu s-a conformat prevederilor legale potrivit cărora era datare să pretindă părților certificat de carte funciară sau cel puțin certificat de sarcini din care ar fi rezultat că familia C. nu avea titlu de proprietate asupra terenului pe care îl ofereau la schimb.

Această încălcare din culpă de către inculpată a îndatoririlor de serviciu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 249 C. pen. întrucât nu a cauzat o pagubă efectivă și certă părții civile izvorâtă din încheierea propriu zisă a actului de schimb atâta vreme cât încheierea de autentificare nr. 3189 din 30 mai 2002 nu este definitiv controlată de instanță.

În lipsa constatării efective și certe a pagubei în cauză nu este realizată urmarea imediată ce face parte din latura obiectivă a infracțiunii prevăzută de art. 249 C. pen.

Așa fiind în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. d) C. proc. pen. și art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. inculpata urmând a fi achitată.

Separat de aceste considerente în susținerea concluziei că întocmirea greșită din culpă a lucrărilor de către notar nu constituie faptă penală, Curtea observă că potrivit art. 39 lit. a) din Legea nr. 36/1995, neglijența în efectuarea lucrărilor este reglementată ca abatere disciplinară sancționată conform art. 41 cu măsuri până la excluderea din profesie și că răspunderea se stabilește în condițiile art. 40 din lege și art. 3 și urm. din Regulamentul de aplicare a acesteia.

Curtea nu absolutizează, în sensul că notarul public nu poate fi niciodată subiectul infracțiunii de neglijență în serviciu.

Astfel în situația în care spre exemplu prin neglijența lui provoacă pierderea sau distrugerea unor acte a unor titluri de valoare pe care în virtutea funcției le manipulează cauzând unei părți o pagubă notarul poate fi tras la răspundere pentru neglijență în serviciu întrucât în acest caz nu sunt în mod evident incidente dispozițiile art. 99 și art. 100 din Legea nr. 36/1995 ce se completează cu dispozițiile generale referitoare la controlul judecătoresc al actelor întocmite de notar.

În condițiile în care inculpata urmează a fi achitată va fi cercetat în continuare doar motivul de recurs referitor la acordarea daunelor morale în favoarea părții civile care nu este fondat .

Potrivit art. 346 alin. (2) C. proc. pen., când achitarea s-a pronunțat pentru cazul prevăzut de art. 10 alin. (1) lit. b)

1

ori pentru că instanța a constatat existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipsește vreunul din elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la repararea pagubei materiale și a daunelor morale potrivit legii civile.

În cauză, partea vătămată C.E. s-a constituit parte civilă în cauză. În termen legal și în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) C. proc. pen.

Față de prevederile art. 346 C. proc. pen. Curtea observă că instanța penală este investită legal cu rezolvarea laturii civile a cauzei întrucât chiar dacă inculpata urmează a fi achitată, temeiul achitării va fi art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază că rezolvarea laturii civile urmează a fi efectuată în prezentul proces întrucât dată fiind situația de incertitudine a părții civile, timpul scurs de când se află în echivoc cu privire la situația bunurilor a căror posesie a pierdut-o ar face ca tergiversarea soluționării laturii civile și eventuale cheltuieli necesitate de soluționarea separată să

devină inechitabilă pentru partea civilă ceea ce nu poate fi admis.

Potrivit art. 14 alin. (3) C. proc. pen. „repararea pagubei se face potrivit legii civile:

a)

în natură prin restituirea lucrului prin restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii, pin desființarea totală sau parțială a unui înscris și prin orice alt mijloc de reparare.

b) prin plata unei despăgubiri băbești în măsura în care repararea în natură nu este cu putință.

Conform alin. (5) al articolului acțiunea civilă poare avea ca obiect și tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile.

În ce privește rezolvarea laturii civile de care inculpata este nemulțumită, Înalta Curte văzând și prevederile art. 346 alin. (2) C. proc. pen. care au fost citate, apreciază că în mod temeinic instanța fondului a obligat-o pe inculpată la 20.000 lei daune morale către partea civilă.

Este mai presus de orice îndoială că inculpata prin fapta sa a cauzat părții civile pierderea posesiei imobilului, fiind nevoită să se mute din locuința anterioară. A făcut numeroase demersuri, acțiuni civile, a plătit chirii, a fost nevoită să facă drumuri pentru a-și recupera drepturile ceea ce i-a provocat pe lângă daune materiale, traume psihice, un serios prejudiciu moral pe care instanța l-a apreciat în mod just, acordarea despăgubirilor morale fiind în acord și cu dispozițiile art. 346 alin. (2) raportat la art. 14 alin. (5) C. proc. pen. și art. 998 C. civ.

Așa fiind acest motiv de recurs al inculpatei este nefondat.

Referitor la recursul părții civile care în latură penală critică hotărârea atacată pentru greșita încadrare juridică dată faptei în infracțiunea de neglijență în serviciu în loc de înșelăciune, Curtea a motivat care sunt temeiurile pentru care în cauză nu se poate reține în sarcina inculpatei infracțiunea prevăzută de art. 215 C. pen.

În latură civilă recursul părții civile este întemeiat pentru următoarele motive:

Cu atât mai mult cu cât instanța fondului a reținut o culpă penală în sarcina inculpatei, avea obligația să se conformeze principiului rolului activ și să rezolve în întregime în

acest proces latura civilă în integralitate după regulile arătate în art. 14 alin. (3) C. proc. pen.

Nesoluționarea laturii civile cu care a fost investită sub rezerva că eventuale despăgubiri din contractul de schimb pot face obiectul unui litigiu civile este nelegală.

Înalta Curte apreciază că situația contractului de schimb autentificat nelegal sub nr. 3189 din 30 mai 2002 de inculpată trebuie să facă obiectul rezolvării acțiunii civile alăturate de partea civilă acțiunii penale. în acest sens instanța fondului a făcut considerații legate de nulitatea actului respectiv. Aceeași instanță a motivat că actul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 2176/2000 care a stat la baza actului de schimb a fost anulat prin sentința civilă nr. 5294 din 15 octombrie 2003 a Judecătoriei Botoșani.

Lăsând nesoluționată latura civilă instanța fondului o pune pe partea civilă la cheltuieli suplimentare sugerându-i să intenteze noi acțiuni la instanțele civile.

Or, așa cum s-a arătat, în rezolvarea laturii civile, partea civilă a ales să alăture acțiunea civilă acțiunii penale.

Pe de altă parte, din examinarea hotărârii fondului, rezultă că între motivarea instanței care îndrumă partea civilă C.E. la o acțiune civilă separată pentru daune materiale decurgând din autentificarea greșită a contractelor de către inculpată și dispoziția din hotărâre prin care a respins cererea de despăgubire materială există o contradicție ireconciliabilă , întrucât practic a rezolvat astfel acțiunea părții civile (prin respingerea pretențiilor de dezdăunare ) paralizându-i posibilitatea de a-și valorifica drepturile ceea ce este nelegal.

Din acest punct de vedere recursul părții civile este admisibil având în vedere și dispozițiile art. 385

6

alin. (3) din care rezultă că recursul împotriva unei hotărâri care, potrivit legii nu poate fi atacată cu apel ca în cauza de față, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 385

9

iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurentă să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.

Așa fiind, Înalta Curte în baza art. 385

15

pct. 2 lit. b) C. proc. pen. și art. 385

15

pct. 1 lit. c) C. proc. pen. va casa sentința atacată.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. va achita pe inculpată.

Va face aplicarea art. 346 alin. (2) C. proc. pen. și menținând obligarea inculpatei la daune morale va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță în vederea soluționării laturii civile cu privire la repararea prejudiciului material.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate :

Admite recursurile declarate de inculpata A.C. și de partea civilă C.E. împotriva sentinței penale nr. 36 din 23 noiembrie 2006 a Curții de Apel Suceava, secția penală.

Casează sentința penală atacată.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. achită pe inculpata A.C. pentru infracțiunea prevăzută de art. 249 C. proc. pen.

Face aplicarea art. 346 alin. (2) C. proc. pen. și menține obligarea inculpatei la plata daunelor morale acordate de către instanța de fond.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea soluționării acțiunii civile numai cu privire la cererea de despăgubiri materiale formulată de recurenta parte civilă C.E.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3 iulie 2008.

Cu opinia separată a d-nei judecător

În sensul respingerii ca nefondate a ambelor recursuri, declarate de

inculpata A.C. și partea civilă C.E.

OPINIE SEPARATĂ

I Referitor la recursul inculpatei A.C.

Apreciez că instanța de fond a făcut o corectă interpretare a materialului probator existent la dosarul cauzei, pe baza căruia a stabilit situația de fapt și vinovăția inculpatei A.C. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 alin. (1) C. pen.

1.

Motivele 1 și 2 din recursul inculpatei, vizând necompetența după

calitatea persoanei a instanței de fond și încălcarea dreptului la un proces echitabil în raport cu coschimbașii din familia C., sunt nefondate pentru considerentele arătate în redactarea opiniei majoritare, opinia separată fiind convergentă sub aceste aspecte.

Pe de o parte, notarul public este subiect activ calificat al infracțiunii de neglijență în serviciu, pentru considerentele arătate de instanța de fond, precum și în opinia majoritară a prezentei decizii, considerente pe care mi le însușesc și, ca atare, nu le mai reiau.

În ceea ce privește răspunderea notarilor publici, nu se poate spune

că, prin reglementarea controlului activității notariale, potrivit art. 99 și urm.

din Legea nr. 36/1995, precum și a răspunderii disciplinare, art. 39 - 41 din aceeași lege, este exclusă răspunderea penală a notarilor publici pentru îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, săvârșită din culpă. Este adevărat că o anumită încălcare a normelor ce reglementează atribuțiile de serviciu ale notarului public poate atrage răspunderea disciplinară sau penală, după caz, însă ceea ce diferențiază cele două tipuri de răspundere este gradul de pericol social al faptei. Or, în cauză, inculpata a încălcat flagrant, în mod repetat, norme elementare ale procedurii notariale, mai exact a întocmit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2176/2000 fără ca vânzătorii să prezinte actul de proprietate al terenului și, mai mult, doar în baza acestui contract, în care exista mențiunea expresă a lipsei actelor de proprietate pentru teren, a întocmit contractul de schimb autentificat prin încheierea nr. 3189 din 30 mai 2002, prin care coschimbașa C.E. primea cota parte

indiviză de ½ din suprafața de 500 mp situată în Botoșani,

fără a exista certificat de sarcini sau extras de carte funciară și fără a

aduce la cunoștința acestei coschimbașe

consecințele cumpărării unei cote

părți indivize dintr-un teren care avea situația juridică expusă mai sus.

Urmarea imediată

a contractului de schimb a constat într-o vătămare importantă a intereselor legale ale părții vătămate C.E., care, pe de o parte, a rămas fără posesia imobilului pe care îl oferise la schimb (vândut de familia C. la scurt timp, prin intermediul aceluiași notar public) și care, pe de altă parte, nu a putut edifica un imobil, în

condiții legale, pe terenul pentru care făcuse schimb,

constatând cu ocazia

îndeplinirii formalităților legate de autorizarea construcției că acesta nu fusese niciodată în proprietatea coschimbașilor. Mai mult, Primăria orașului Botoșani s-a sesizat în acest fel și, la data de 28 februarie 2003, a declanșat o acțiune de anulare a contractului inițial, finalizată prin sentința civilă nr. 5294 din 15 noiembrie 2003 a Judecătoriei Botoșani, definitivă prin respingerea recursului, care a constatat nulitatea absolută parțială a contractului autentificat în anul 2000, pe care l-a menținut doar în limitele suprafeței de 250 mp.

Totodată, partea vătămată, în condițiile în care nu a putut edifica imobilul de locuit în condiții legale, executarea lucrărilor fiind oprită urmare dispoziției din 14 august 2006 a Inspectoratului de Stat în Construcții, Inspectoratului Județean în Construcții Botoșani, a fost nevoită să-și stabilească reședința în B., plătind chirie și suportând disconfortul legat de separarea de familie.

În raport de aceste considerente, apreciez că latura obiectivă a infracțiunii de neglijență în serviciu este pe deplin întrunită, neputând fi vorba de lipsa acestui element constitutiv al infracțiunii întrucât nu s-a

cauzat „o pagubă efectivă și certă părții civile", așa cum se susține în opinia

majoritară, fiind suficientă realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii într-una dintre modalitățile normative, respectiv vătămarea importantă a intereselor legale ale unei persoane, singura incidență, de altfel, pentru persoanele fizice.

În altă ordine de idei, în împrejurările arătate, nu se poate vorbi de nepricepere, neatenție sau superficialitate a notarului public, întrucât prezentarea actelor de proprietate sau celelalte verificări legate de proprietate sunt chestiuni elementare pe care orice angajat într-un birou notarial le indică persoanelor interesate să se prezinte în fața notarului public pentru un transfer de proprietate. Dacă ar fi fost vorba de un act notarial complex, însumând o multitudine de operațiuni juridice, cu clauze

complicate, în condițiile unei practici notariale neunitare, am fi fost de acord

că nu poate fi antrenată răspunderea penală a notarului public pentru neglijență în serviciu, întrucât omiterea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu nu ar fi fost consecința necunoașterii normelor ce reglementează exercitarea îndatoririlor de serviciu, necunoaștere de care oricum notarul public nu se poate prevala pentru că ar fi rezultatul însuși al culpei sale, el fiind obligat să-și cunoască îndatoririle care alcătuiesc conținutul funcției pe care o îndeplinește.

Așadar, încheind contractele în împrejurările arătate, apreciez că a fost dovedită culpa inculpatei, notar public, fiind întrunită și latura subiectivă a infracțiunii de neglijență în serviciu.

Demonstrându-se astfel vinovăția inculpatei în comiterea infracțiunii de

neglijență în serviciu, apreciez că individualizarea judiciară a pedepsei aplicate acesteia de instanța de fond corespunde criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. și scopului cerut de art. 52 din același cod, nefiind justificată solicitarea subsidiară de a se aplica o sancțiune cu caracter administrativ, deoarece notarii publici sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public, întocmind acte ce au forța celor de autoritate publică și, tocmai de aceea, trebuie să acționeze responsabil și să nu cauzeze perturbări nejustificate ale circuitului civil sau ale intereselor legale ale persoanelor care apelează la serviciile lor.

recursul inculpatei este nefondat și sub acest ultim aspect.

II.

Referitor la recursul părții civile C.E.

n ceea ce privește încadrarea juridică dată faptei comise de inculpată, pentru considerentele expuse la pct. I.2., precum și cele din opinia majoritară referitoare la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 215 C. pen., pe care mi le însușesc, apreciez ca nefondat recursul părții civile cu privire la latura penală a cauzei.

pot face obiectul unui litigiu civil, în condițiile în care partea civilă a construit

totuși un imobil pe terenul în cauză, chiar și fără autorizație, în care locuiește efectiv din anul 2006, iar răspunderea civilă a inculpatei nu poate fi angajată în lipsa legăturii de cauzalitate între fapta acesteia și paguba pretinsă.

Apreciez că prin acest mod de rezolvare, partea civilă nu a fost expusă unor cheltuieli suplimentare, prin sugerarea intentării unor noi

acțiuni la instanțele civile și nici nu i s-a paralizat dreptul la noi acțiuni civile, printr-o motivare ce ar fi contradictorie dispozitivului, întrucât, pe de o parte,

instanța de fond se referă la eventuale alte despăgubiri care decurg din contractul de schimb [ce pot fi întemeiate pe dispozițiile art. 20 alin. (3) C. proc. pen.] iar modalitatea indicată este întâlnită în practica judiciară în situația rezolvării doar unor capete de cerere de către instanța penală, pentru restul putând fi exercitată ulterior acțiunea civilă, în fața instanței civile, care va avea ca obiect decât pretențiile nerezolvate de către instanța penală; pe de altă parte, hotărârea instanței de fond nu conține o motivare de natură să paralizeze dreptul la noi acțiuni în fața instanțelor civile, astfel cum se susține în considerentele opiniei majoritare,

din cele expuse anterior reieșind doar că a motivat respingerea pretențiilor

formulate de partea civilă în raport de lipsa dovezilor ce cădeau în sarcina acesteia. Nu în ultimul rând, trebuie analizată și incidența dispozițiilor art. 19 alin. (4), teza finală C. proc. pen., în raport cu data pronunțării sentinței civile nr. 382 din 20 ianuarie 2005 a Judecătoriei Botoșani (prin care s-a soluționat acțiunea civilă în constatarea nulității contractului de schimb, formulată de reclamanta C.E.) și data punerii în mișcare a acțiunii penale, 17 aprilie 2006.