ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 411/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 411/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București la data de 31 octombrie 2012, reclamanta SC M.G. SRL în

contradictoriu cu pârâtele D.R.A.O.V. București - S.A.F.V. și D.G.F.P. Ilfov a solicitat

anularea Deciziei nr. 54 din 11 august 2011 emisă de D.G.F.P. Ilfov și, pe cale

de consecință, admiterea contestației administrative și anularea procesului - verbal

de control înregistrat la D.R.A.O.V. București din 2 din 10 iunie 2008, precum

și a Deciziei nr. 71 din 10 iunie 2008 pentru regularizarea situației privind

obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal; cu obligarea pârâtelor

la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

instanței de fond

A. Prin sentința nr. 3074

din 15 octombrie 2013 a Curții de Apel București

a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanta SC M.G. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. A Municipiului

București, a fost anulată Decizia nr. 54 din 11 august 2011 emisă de D.G.F.P.

Ilfov, decizia pentru regularizarea situației din 10 iunie 2008 și procesul-verbal

de control din 10 iunie 2008 emise de D.R.A.O.V. București.

A

fost obligată pârâta D.G.R.F.P. București la plata cheltuielilor de judecată.

B. Motivele de fapt

și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că D.R.A.O.V. București - S.A.F.V. a emis

Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare

stabilite de controlul vamal din 10 iunie 2008, stabilind în sarcina

reclamantei un debit în valoare de 2.165.858 lei, reprezentand : T.V.A., în

cuantum de 1.026.436 lei; dobânzi și penalități de întârziere T.V.A., în

cuantum de 282.619 lei; majorări de întârziere T.V.A., în cuantum de 856.803

lei.

Decizia în discuție a

fost emisă în baza procesului-verbal de control din 10 iunie 2008 emis de

inspectori din cadrul D.R.A.O.V. București.

În fapt, a reținut

instanța de fond că în urma controlului efectuat la firma furnizoare

U.I.A.V.R.S., autoritatea vamală din Turcia a constatat că pentru marfa

expediată în România societății comerciale SC M.G. SRL au fost emise facturi

comerciale având valori diferite față de cele prezentate la momentul importului.

În anexa 1 la procesul-verbal

de control din 10 iunie 2008 sunt menționate valorile reale înscrise pe factura

emisă de furnizorul mărfurilor din Turcia, precum și valorile înscrise pe

facturile prezentate la biroul vamal de import. Astfel, s-a constatat că pentru

declarațiile vamale de import indicate la anexa 1 la procesul-verbal anterior

menționat, au fost prezentate facturi care conțin date eronate privind valoarea

mărfurilor, încălcându-se la momentul depunerii declarației vamale prevederile art.

77 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României.

Împotriva Deciziei nr.

71 din 10 iunie 2008, reclamanta SC M.G. SRL a formulat contestație

administrativă la data de 21 iulie 2008, iar prin Decizia nr. 285 din 02

septembrie 2008, organul de soluționare a contestației a dispus suspendarea

soluționării acesteia până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură

penală.

Procedura

administrativă a fost reluată la încetarea motivului care a determinat

suspendarea, în cauza penală nr. 500/P/2009 înregistrată pe rolul Parchetului

de pe lângă Judecătoria Cornetu fiind pronunțată soluția de neîncepere a urmăririi

penale în ceea ce privește reprezentatul SC M.G. SRL, sub aspectul comiterii

infracțiunii de folosire la autoritatea vamală de documente falsificate,

prevăzută de art. 273 din Legea nr. 86/2006 privind C. vam.

Prin Decizia nr. 54

din 11 august 2011 emisă de D.G.F.P. a Județului Ilfov a fost respinsă ca neîntemeiată

contestația reclamantei, reținându-se în esență faptul că motivarea

rezoluțiilor de scoatere de sub urmărire penală nu are implicații asupra

aspectelor fiscale stabilite de organele vamale, având numai incidență cu

privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției

acesteia.

Instanța de primă

jurisdicție a contestației formulate de reclamantă a reținut că un prim motiv

de nulitate a deciziei atacate l-a reprezentat împrejurarea că aceasta nu este

motivată, apreciind că întocmirea deciziei de soluționare a contestației contravine

în mod evident dispozițiilor legale anterior menționate, cât timp organul care

a emis-o nu a făcut o evaluare a motivelor de fapt și de drept care au stat la

baza emiterii actului contestat, în raport de elementele descrise de textul

legal, respectiv susținerea părții, documentele anexate de către contestatoare

în combaterea celor reținute în decizia contestată etc.

În egală

măsură, instanța de fond reține că nici emitentul deciziei pentru regularizarea

situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 10

iunie 2008 și al procesului - verbal de control din 10 iunie 2008, nu justifică

în mod concret care sunt argumentele care au fundamentat concluzia caracterului

eronat al datelor privind valoarea în vamă a mărfurilor importate de către

reclamantă, în baza căreia s-a procedat la luarea măsurii pentru regularizarea

situației, conform art. 100

alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al

României, potrivit cu care atunci când după reverificarea declarației sau după

controlul ulterior rezultă că dispozițiile care reglementează regimul vamal

respectiv au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete,

autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situației, ținând seama de

noile elemente de care dispune.

D.R.A.O.V. București

a reținut că facturile prezentate la momentul importului de către SC M.G. SRL

au valori diferite față de cele prezentate de furnizorul turc U.I.A.V.R.S., la

solicitarea autorităților vamale din Turcia, însa nu arată care este

raționamentul în baza căruia a înțeles să dea întâietate informațiilor cuprinse

în facturile de care se prevalează furnizorul mărfurilor din Turcia, în dauna

celor prezentate de reclamantă la biroul vamal de import.

În plus, a reținut

instanța de fond că emitentul actului administrativ fiscal nu a înțeles să facă

aplicarea dispozițiilor art. 9 C. proc. fisc. potrivit cu care

(1) Înaintea luării

deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea

de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările

relevante în luarea deciziei, apreciind că reclamantei ia fost încălcat în mod

real dreptul la apărare cât timp aceasta nu a avut cunoștință de demersul

autorității de reverificare a declarației sale.

A

constatat instanța de fond că vătămarea reclamantei prin emiterea actului în

maniera arătata nu poate fi contestată, mai ales în condițiile în care, astfel

cum s-a arătat, nici în cadrul procedurii administrative derulate anterior

promovării acțiunii, organul de soluționare a contestației nu a făcut vreo

analiză a susținerilor contestatoarei și a documentelor depuse de către aceasta

în combaterea nelegalității și netemeiniciei actelor emise de D.R.A.O.V.

București.

Dreptul contribuabilului

de a fi ascultat a fost consacrat de art. 9 din O.G. nr. 92/2003, tocmai pentru

a putea stabili situația de fapt fiscală în mod corect, în raport de toate

apărările pe care contribuabilul le-ar putea invoca în cauză.

A reținut

instanța de fond că

încălcarea

dreptului la apărare a reclamantei este aptă să atragă după sine anularea

actelor în discuție, cât timp și în absența acestei nereguli procedura putea

conduce la un rezultat diferit.

În acest

sens, Curtea constată că un prim argument în sensul celor aratate îl reprezintă

împrejurarea că dispozițiile legale aplicabile, anume O.G. nr. 92/2003 privind

C. proc. fisc., nu stabilesc forța probantă a înscrisurilor ce pot fi

administrate în dovedirea situației de fapt fiscale, art. 64 din actul normativ

anterior menționat prevăzând doar că:

Documentele justificative și evidențele

contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de

impunere. În cazul în care există și alte acte doveditoare, acestea vor fi

luate în considerare la stabilirea bazei de impunere.

Prin urmare, a

stabilit instanța de fond că revine organului fiscal obligația de a analiza

complet probele administrate în cauză, inclusiv cele furnizate de către

contribuabil, aprecierea acestora fiind una libera.

Tot

astfel, dispozițiile art.

65 din

O.G. nr. 92/2003, intitulate

Sarcina probei în

dovedirea situației de fapt fiscale, prevăd la alin. (2) că Organul fiscal are

sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări

proprii.

În cauză, a reținut

instanța, astfel cum rezultă din procesul-verbal de control din 10 iunie 2008,

faptul că acest control a fost efectuat în baza documentelor primite cu adresa

din 23 martie 2007 de la C.C.P.I. (…),documente constând în facturile fiscale

emise de firma furnizoare U.I.A.V.R.S.

Valorificarea

în cauza a înscrisurilor anterior menționate s-a făcut în conformitate cu

dispozițiile art. 60 din Anexa la Ordinul nr. 7521/2006 pentru aprobarea

Normelor metodologice privind realizarea supravegherii și controlului vamal

ulterior, potrivit cu care,

Documentele obținute în baza acordurilor sau convențiilor

internaționale trimise de administrațiile vamale ale altor state sau cele

obținute în baza recomandării C.C.V. din cadrul O.M.V. pot constitui mijloace

de probă pentru determinarea stării de fapt.

Textul de lege menționat,

a reținut instanța de fond că reglementează exclusiv posibilitatea administrării

probei cu înscrisurile

obținute

în baza acordurilor sau convențiilor internaționale trimise de administrațiile

vamale ale altor state, fără a prestabili forța probantă a acestor înscrisuri în

raport cu altele.

Prin urmare, simpla

constatare a autorității vamale în sensul că există neconcordanțe între

mențiunile privind valoarea mărfurilor din facturilor prezentate de către

reclamantă și cele furnizate de către partenerul comercial din Turcia, nu poate

justifica, prin ea însăși, concluzia caracterului nereal al celor înscrise în

facturile reclamantei.

În baza

rolului activ, organul fiscal, în temeiul art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003,

avea nu doar dreptul, dar și obligația să examineze, din oficiu, starea de

fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare

pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului. Potrivit

aceluiași text de lege, a reținut instanța de fond că se statuează că în

analiza efectuată organul fiscal va identifica și va avea în vedere toate

circumstanțele edificatoare ale fiecărui caz.

Instanța

de primă jurisdicție analizând actele cauzei a constatat că organul fiscal a

ignorat cu desăvârșire dispozițiile legale arătate.

Curtea

reține că autoritatea vamală a sesizat organele de urmărire penala competente

(I.P.J. Ilfov) sub aspectul comiterii infracțiunii de folosire la autoritatea

vamala de documente falsificate, infracțiune prevăzută de art. 178 din Legea nr.

141/1997 privind C. vam. al României și de art. 273 din Legea nr. 86/2006

privind C. vam. al României, potrivit cu care „Folosirea, la autoritatea

vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate

constituie infracțiunea de folosire de acte falsificate și se pedepsește cu

închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi”.

A reținut

instanța că deși organul de soluționare a contestației a dispus suspendarea

procedurii de soluționare a acesteia, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din

O.G. nr. 92/2003, în considerarea faptului că între constatarea infracțiunii

anterior menționate și soluția ce urmează a fi dată în procedura administrativă

exista o legătură de strânsă interdependență, ulterior, după rămânerea

definitivă a soluției de neîncepere a urmăririi penale față de reprezentantul SC

M.G. SRL, prin Decizia nr. 54 din 11 august 2011 de soluționare a contestației

formulată de reclamantă, s-a apreciat ca irelevantă această soluție, cu

motivarea că rezoluția nu clarifică situația fiscală a cauzei supuse soluționării.

Instanța

a arătat că un asemenea punct de vedere nu poate fi primit, din conținutul

rezoluției în discuție rezultând cu evidență contrariul.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că soluția dată în dosarul penal conturează în mod

neechivoc netemeinicia situației de fapt reținute de organul fiscal referitoare

la mențiunile nereale înscrise de reclamantă în declarațiile vamale de import

și, implicit, nelegalitatea măsurii privind stabilirea obligațiilor

suplimentare stabilite de controlul vamal.

de D.G.R.F.P. București

Prin cererea de

recurs formulată de D.G.R.F.P. București a fost criticată hotărârea instanței

de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că decizia atacată a fost emisă cu

respectarea dispozițiilor legale aplicabile.

Recurenta a arătat că

la autoritatea vamală din România, în momentul efectuării operațiunilor de

import, nu au fost prezentate facturile emise de furnizorul din Turcia pe care

erau menționate valorile reale ale mărfurilor, ci au fost prezentate alte

facturi care conțineau valori mult mai mici ale acestora, drepturile de import

cuvenite bugetului de stat fiind mult diminuate, motiv pentru care s-a apreciat

că în mod corect organul vamal a stabilit obligațiile fiscale, fără a ține cont

de soluția organului penal, aceasta neavând relevanță din prisma regimului

fiscal aplicabil.

Recurenta a susținut

că instanța de fond a reținut numai susținerile reclamantei, arătând că în mod

greșit a reținut instanța de fond că soluția organului fiscal a fost dată cu

aplicarea eronată a rezoluției organului penal.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul

probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca

nefondat pentru considerentele ce urmează:

fapt și de drept relevante

Criticile formulate

de recurentă nu pot fi primite de instanța de control judiciar, care a

constatat, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, că instanța de fond a

interpretat și aplicat corect dispozițiile legale, motiv pentru care hotărârea

instanței de fond va fi menținută ca legală și temeinică.

Înalta Curte a

constatat că, în fapt, D.R.A.O.V. București a reținut că facturile prezentate

la momentul importului de către SC M.G. SRL au valori diferite față de cele

prezentate de furnizorul turc U.I.A.V.R.S., la solicitarea autorităților vamale

din Turcia, fără a fi prezentat care este raționamentul în baza căruia a

înțeles să dea întâietate informațiilor cuprinse în facturile de care se

prevalează furnizorul mărfurilor din Turcia, în dauna celor prezentate de

intimata-reclamantă la biroul vamal de import.

Or, fiind reținute

neconcordanțe arătate de către organul fiscal, a fost emisă decizia pentru

regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul

vamal din 10 iunie 2008, ceea ce nu justifică în mod concret care sunt

argumentele care au fundamentat concluzia caracterului eronat al datelor

privind valoarea în vamă a mărfurilor importate de către reclamantă, în baza

căreia s-a procedat la luarea măsurii pentru regularizarea situației, conform art.

100

alin.

(3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României.

În aceste condiții, Înalta

Curte a constatat că în mod întemeiat a reținut instanța de fond că simpla

constatare a existenței unor neconcordanțe între datele cu privire la valoarea

mărfurilor relevate de facturile înfățișate de reclamantă și datele furnizate

de autoritățile vamale turce cu privire la valoarea acelorași mărfuri înscrise

în documentele furnizorului este lipsită de concludență, nefiind suficientă

pentru a se concluziona încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor legale.

În lipsa altor probe

sau constatări proprii ale organelor de control vamal din care să rezulte că

valoarea de tranzacție, respectiv prețul efectiv plătit sau de plătit pentru

mărfurile tranzacționate era cea înscrisă în documentele prezentate

autorităților turce și nu cea menționată în documentele înfățișate de

reclamantă autorităților române, nu se poate concluziona că reclamanta a

declarat în vamă o valoare inferioară celei reale a produselor importate.

Pentru toate aceste

motive, Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile formulate de pârâtă,

iar sentința instanței de fond va fi menținută în totalitate.

soluției adoptate în recurs

Pentru

considerentele expuse,

în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu

există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr.

554/2004, art. 304 pct. 7, 8 și 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

formulat de D.G.R.F.P. București împotriva sentinței civile nr. 3074 din 15

octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 februarie 2015.