ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 411/2015

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 31 octombrie 2012, reclamanta SC M.G. SRL în contradictoriu cu pârâtele D.R.A.O.V. București - S.A.F.V. și D.G.F.P. Ilfov a solicitat anularea Deciziei nr. 54 din 11 august 2011 emisă de D.G.F.P. Ilfov și, pe cale de consecință, admiterea contestației administrative și anularea procesului - verbal de control înregistrat la D.R.A.O.V. București din 2 din 10 iunie 2008, precum și a Deciziei nr. 71 din 10 iunie 2008 pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Hotărârea instanței de fond A. Prin sentința nr. 3074 din 15 octombrie 2013 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta SC M.G. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. A Municipiului București, a fost anulată Decizia nr. 54 din 11 august 2011 emisă de D.G.F.P. Ilfov, decizia pentru regularizarea situației din 10 iunie 2008 și procesul-verbal de control din 10 iunie 2008 emise de D.R.A.O.V. București. A fost obligată pârâta D.G.R.F.P. București la plata cheltuielilor de judecată. B. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că D.R.A.O.V. București - S.A.F.V.

a emis Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 10 iunie 2008, stabilind în sarcina reclamantei un debit în valoare de 2.165.858 lei, reprezentand : T.V.A., în cuantum de 1.026.436 lei; dobânzi și penalități de întârziere T.V.A., în cuantum de 282.619 lei; majorări de întârziere T.V.A., în cuantum de 856.803 lei. Decizia în discuție a fost emisă în baza procesului-verbal de control din 10 iunie 2008 emis de inspectori din cadrul D.R.A.O.V. București. În fapt, a reținut instanța de fond că în urma controlului efectuat la firma furnizoare U.I.A.V.R.S., autoritatea vamală din Turcia a constatat că pentru marfa expediată în România societății comerciale SC M.G.

SRL au fost emise facturi comerciale având valori diferite față de cele prezentate la momentul importului. În anexa 1 la procesul-verbal de control din 10 iunie 2008 sunt menționate valorile reale înscrise pe factura emisă de furnizorul mărfurilor din Turcia, precum și valorile înscrise pe facturile prezentate la biroul vamal de import. Astfel, s-a constatat că pentru declarațiile vamale de import indicate la anexa 1 la procesul-verbal anterior menționat, au fost prezentate facturi care conțin date eronate privind valoarea mărfurilor, încălcându-se la momentul depunerii declarației vamale prevederile art. 77 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României. Împotriva Deciziei nr. 71 din 10 iunie 2008, reclamanta SC M.G.

SRL a formulat contestație administrativă la data de 21 iulie 2008, iar prin Decizia nr. 285 din 02 septembrie 2008, organul de soluționare a contestației a dispus suspendarea soluționării acesteia până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală. Procedura administrativă a fost reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, în cauza penală nr. 500/P/2009 înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu fiind pronunțată soluția de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce privește reprezentatul SC M.G. SRL, sub aspectul comiterii infracțiunii de folosire la autoritatea vamală de documente falsificate, prevăzută de art. 273 din Legea nr. 86/2006 privind C. vam.

Prin Decizia nr. 54 din 11 august 2011 emisă de D.G.F.P. a Județului Ilfov a fost respinsă ca neîntemeiată contestația reclamantei, reținându-se în esență faptul că motivarea rezoluțiilor de scoatere de sub urmărire penală nu are implicații asupra aspectelor fiscale stabilite de organele vamale, având numai incidență cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Instanța de primă jurisdicție a contestației formulate de reclamantă a reținut că un prim motiv de nulitate a deciziei atacate l-a reprezentat împrejurarea că aceasta nu este motivată, apreciind că întocmirea deciziei de soluționare a contestației contravine în mod evident dispozițiilor legale anterior menționate, cât timp organul care a emis-o nu a făcut o evaluare a motivelor de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului contestat, în raport de elementele descrise de textul legal, respectiv susținerea părții, documentele anexate de către contestatoare în combaterea celor reținute în decizia contestată etc. În egală măsură, instanța de fond reține că nici emitentul deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 10 iunie 2008 și al procesului - verbal de control din 10 iunie 2008, nu justifică în mod concret care sunt argumentele care au fundamentat concluzia caracterului eronat al datelor privind valoarea în vamă a mărfurilor importate de către reclamantă, în baza căreia s-a procedat la luarea măsurii pentru regularizarea situației, conform art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam.

al României, potrivit cu care atunci când după reverificarea declarației sau după controlul ulterior rezultă că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situației, ținând seama de noile elemente de care dispune. D.R.A.O.V. București a reținut că facturile prezentate la momentul importului de către SC M.G. SRL au valori diferite față de cele prezentate de furnizorul turc U.I.A.V.R.S., la solicitarea autorităților vamale din Turcia, însa nu arată care este raționamentul în baza căruia a înțeles să dea întâietate informațiilor cuprinse în facturile de care se prevalează furnizorul mărfurilor din Turcia, în dauna celor prezentate de reclamantă la biroul vamal de import.

În plus, a reținut instanța de fond că emitentul actului administrativ fiscal nu a înțeles să facă aplicarea dispozițiilor art. 9 C. proc. fisc. potrivit cu care (1) Înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei, apreciind că reclamantei ia fost încălcat în mod real dreptul la apărare cât timp aceasta nu a avut cunoștință de demersul autorității de reverificare a declarației sale.

A constatat instanța de fond că vătămarea reclamantei prin emiterea actului în maniera arătata nu poate fi contestată, mai ales în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, nici în cadrul procedurii administrative derulate anterior promovării acțiunii, organul de soluționare a contestației nu a făcut vreo analiză a susținerilor contestatoarei și a documentelor depuse de către aceasta în combaterea nelegalității și netemeiniciei actelor emise de D.R.A.O.V. București. Dreptul contribuabilului de a fi ascultat a fost consacrat de art. 9 din O.G. nr. 92/2003, tocmai pentru a putea stabili situația de fapt fiscală în mod corect, în raport de toate apărările pe care contribuabilul le-ar putea invoca în cauză.

A reținut instanța de fond că încălcarea dreptului la apărare a reclamantei este aptă să atragă după sine anularea actelor în discuție, cât timp și în absența acestei nereguli procedura putea conduce la un rezultat diferit. În acest sens, Curtea constată că un prim argument în sensul celor aratate îl reprezintă împrejurarea că dispozițiile legale aplicabile, anume O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., nu stabilesc forța probantă a înscrisurilor ce pot fi administrate în dovedirea situației de fapt fiscale, art. 64 din actul normativ anterior menționat prevăzând doar că: Documentele justificative și evidențele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere.

În cazul în care există și alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere. Prin urmare, a stabilit instanța de fond că revine organului fiscal obligația de a analiza complet probele administrate în cauză, inclusiv cele furnizate de către contribuabil, aprecierea acestora fiind una libera. Tot astfel, dispozițiile art. 65 din O.G. nr. 92/2003, intitulate Sarcina probei în dovedirea situației de fapt fiscale, prevăd la alin. (2) că Organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii. În cauză, a reținut instanța, astfel cum rezultă din procesul-verbal de control din 10 iunie 2008, faptul că acest control a fost efectuat în baza documentelor primite cu adresa din 23 martie 2007 de la C.C.P.I.

(…),documente constând în facturile fiscale emise de firma furnizoare U.I.A.V.R.S. Valorificarea în cauza a înscrisurilor anterior menționate s-a făcut în conformitate cu dispozițiile art. 60 din Anexa la Ordinul nr. 7521/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind realizarea supravegherii și controlului vamal ulterior, potrivit cu care, Documentele obținute în baza acordurilor sau convențiilor internaționale trimise de administrațiile vamale ale altor state sau cele obținute în baza recomandării C.C.V. din cadrul O.M.V. pot constitui mijloace de probă pentru determinarea stării de fapt. Textul de lege menționat, a reținut instanța de fond că reglementează exclusiv posibilitatea administrării probei cu înscrisurile obținute în baza acordurilor sau convențiilor internaționale trimise de administrațiile vamale ale altor state, fără a prestabili forța probantă a acestor înscrisuri în raport cu altele.

Prin urmare, simpla constatare a autorității vamale în sensul că există neconcordanțe între mențiunile privind valoarea mărfurilor din facturilor prezentate de către reclamantă și cele furnizate de către partenerul comercial din Turcia, nu poate justifica, prin ea însăși, concluzia caracterului nereal al celor înscrise în facturile reclamantei. În baza rolului activ, organul fiscal, în temeiul art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, avea nu doar dreptul, dar și obligația să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului. Potrivit aceluiași text de lege, a reținut instanța de fond că se statuează că în analiza efectuată organul fiscal va identifica și va avea în vedere toate circumstanțele edificatoare ale fiecărui caz.

Instanța de primă jurisdicție analizând actele cauzei a constatat că organul fiscal a ignorat cu desăvârșire dispozițiile legale arătate. Curtea reține că autoritatea vamală a sesizat organele de urmărire penala competente (I.P.J. Ilfov) sub aspectul comiterii infracțiunii de folosire la autoritatea vamala de documente falsificate, infracțiune prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României și de art. 273 din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României, potrivit cu care „Folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate constituie infracțiunea de folosire de acte falsificate și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi”.

A reținut instanța că deși organul de soluționare a contestației a dispus suspendarea procedurii de soluționare a acesteia, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, în considerarea faptului că între constatarea infracțiunii anterior menționate și soluția ce urmează a fi dată în procedura administrativă exista o legătură de strânsă interdependență, ulterior, după rămânerea definitivă a soluției de neîncepere a urmăririi penale față de reprezentantul SC M.G. SRL, prin Decizia nr. 54 din 11 august 2011 de soluționare a contestației formulată de reclamantă, s-a apreciat ca irelevantă această soluție, cu motivarea că rezoluția nu clarifică situația fiscală a cauzei supuse soluționării.

Instanța a arătat că un asemenea punct de vedere nu poate fi primit, din conținutul rezoluției în discuție rezultând cu evidență contrariul. Instanța de primă jurisdicție a reținut că soluția dată în dosarul penal conturează în mod neechivoc netemeinicia situației de fapt reținute de organul fiscal referitoare la mențiunile nereale înscrise de reclamantă în declarațiile vamale de import și, implicit, nelegalitatea măsurii privind stabilirea obligațiilor suplimentare stabilite de controlul vamal. 3. Recursul formulat de D.G.R.F.P. București Prin cererea de recurs formulată de D.G.R.F.P. București a fost criticată hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, arătând că decizia atacată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile.

Recurenta a arătat că la autoritatea vamală din România, în momentul efectuării operațiunilor de import, nu au fost prezentate facturile emise de furnizorul din Turcia pe care erau menționate valorile reale ale mărfurilor, ci au fost prezentate alte facturi care conțineau valori mult mai mici ale acestora, drepturile de import cuvenite bugetului de stat fiind mult diminuate, motiv pentru care s-a apreciat că în mod corect organul vamal a stabilit obligațiile fiscale, fără a ține cont de soluția organului penal, aceasta neavând relevanță din prisma regimului fiscal aplicabil. Recurenta a susținut că instanța de fond a reținut numai susținerile reclamantei, arătând că în mod greșit a reținut instanța de fond că soluția organului fiscal a fost dată cu aplicarea eronată a rezoluției organului penal.

II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează: 1. Argumentele de fapt și de drept relevante Criticile formulate de recurentă nu pot fi primite de instanța de control judiciar, care a constatat, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, că instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale, motiv pentru care hotărârea instanței de fond va fi menținută ca legală și temeinică. Înalta Curte a constatat că, în fapt, D.R.A.O.V.

București a reținut că facturile prezentate la momentul importului de către SC M.G. SRL au valori diferite față de cele prezentate de furnizorul turc U.I.A.V.R.S., la solicitarea autorităților vamale din Turcia, fără a fi prezentat care este raționamentul în baza căruia a înțeles să dea întâietate informațiilor cuprinse în facturile de care se prevalează furnizorul mărfurilor din Turcia, în dauna celor prezentate de intimata-reclamantă la biroul vamal de import.

Or, fiind reținute neconcordanțe arătate de către organul fiscal, a fost emisă decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 10 iunie 2008, ceea ce nu justifică în mod concret care sunt argumentele care au fundamentat concluzia caracterului eronat al datelor privind valoarea în vamă a mărfurilor importate de către reclamantă, în baza căreia s-a procedat la luarea măsurii pentru regularizarea situației, conform art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României.

În aceste condiții, Înalta Curte a constatat că în mod întemeiat a reținut instanța de fond că simpla constatare a existenței unor neconcordanțe între datele cu privire la valoarea mărfurilor relevate de facturile înfățișate de reclamantă și datele furnizate de autoritățile vamale turce cu privire la valoarea acelorași mărfuri înscrise în documentele furnizorului este lipsită de concludență, nefiind suficientă pentru a se concluziona încălcarea de către reclamantă a dispozițiilor legale. În lipsa altor probe sau constatări proprii ale organelor de control vamal din care să rezulte că valoarea de tranzacție, respectiv prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfurile tranzacționate era cea înscrisă în documentele prezentate autorităților turce și nu cea menționată în documentele înfățișate de reclamantă autorităților române, nu se poate concluziona că reclamanta a declarat în vamă o valoare inferioară celei reale a produselor importate.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile formulate de pârâtă, iar sentința instanței de fond va fi menținută în totalitate. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 7, 8 și 9 sau art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de D.G.R.F.P. București împotriva sentinței civile nr. 3074 din 15 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2015.