ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 780/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 780/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând asupra

recursurilor de față,

Din actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 36 din 16 aprilie

2013, Tribunalul Neamț a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul

S.M. în contradictoriu cu pârâții M.I.I., SC C.A. SA Sibiu și SC C.A. SA

Suceava.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Prin Cererea nr.

4004/103/2012 înregistrată la această instanță, reclamantul S.M. a chemat în

judecată pârâții M.I.I., SC C.A. SA și Sucursala Suceava a acestei societăți

precum și SC A. SA, pentru a fi obligați la plata sumei de 10.000 RON daune

materiale și 500.000 euro daune morale.

În cadrul cercetării

judecătorești s-a dispus atașarea Dosarului penal 160/P/2011, iar la cererea

reclamantului a fost administrată proba cu martori pentru dovedirea cuantumului

despăgubirilor.

În fapt s-a reținut

că la data de 11 februarie 2011, pe DN 15 în localitatea Grințieș județul

Neamț, s-a produs un accident rutier constând în impact între un autoturism

marca V. și un biciclist, accident soldat cu moartea acestuia din urmă.

Accidentul s-a produs în condițiile în care autoturismul se deplasa în

localitate dinspre Poiana Largului spre Tulgheș, iar la un moment dat victima a

ieșit din curtea unui imobil situat în stânga sensului de deplasare al

autoturismului, a urcat pe bicicletă și a traversat carosabilul deplasându-se

spre Tulgheș, deci în același sens cu cel al autoturismului, dar având o

traiectorie oblică pe carosabil, finalizată cu pătrunderea intempestivă pe

sensul de deplasare al autoturismului. Urmare acestui fapt, bicicleta a fost

lovită de autoturism din spate, iar victima a fost proiectată în șanțul din

dreapta.

Raportul de

constatare medico-legală a stabilit cauza decesului ca fiind un politraumatism

însoțit de hemoragie și s-a constatat o concentrația alcoolică în sânge de 2,8

gr/l.

Expertiza tehnică

auto efectuată a stabilit că viteza de deplasare a autoturismului în momentul

impactului a fost de 66 km/h. Motivul esențial al acțiunii reclamantului se

fondează pe existența unei culpe comune, atât a victimei cât și a

conducătorului auto.

Tribunalul a apreciat

că o asemenea teză este inadmisibilă și nu poate fi acceptată pentru

următoarele considerente:

S-a reținut, în

esență, că față de dispozițiile legale în materie raportat la evenimentul

rutier produs - pentru stabilirea culpei în producerea accidentului - că viteza

de deplasare era de 66 km/h pe un sector de drum limitat la 50 km/h, victima a

circulat noaptea, în condiții de vizibilitate redusă, încălcând dispozițiile

legale incidente cauzei referitoare la modul în care trebuia echipată bicicleta,

de semnalizare, noaptea, fiind perfect camuflat oricărui alt participant la

trafic, pătrunde pe carosabil pe care-l traversează oblic de la stânga la

dreapta, fără a schița nici un gest de a acorda prioritate de trecere

autoturismului condus de pârât.

Cum fundamentul

răspunderii civile delictuale îl constituie printre altele vinovăția săvârșirii

faptei ilicite fie sub forma intenției fie sub forma culpei, cum prejudiciul

cauzat prin moartea victimei este rezultatul acțiunilor exclusive ale acesteia,

judecătorul a considerat că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea civilă

delictuală nici a autorului și nici a asigurătorului. Din acest motiv este de

prisos a fi analizate probele administrate în vederea dovedirii prejudiciului.

Împotriva hotărârii

pronunțate de Tribunalul Neamț a declarat apel reclamantul S.M., considerând-o

nelegală, motivat de faptul că, în primul rând, instanța în mod eronat a

respins cererea de efectuare a unei expertize de specialitate. Cererea a fost

motivată de faptul că, încă din faza de urmărire penală, a fost contestat

raportul de expertiză tehnică judiciară sub aspectul vitezei de deplasare a

autoturismului implicat în accident, aspect care ar fi putut duce la stabilirea

unei culpe concurente evidente a făptuitorului.

Obiecțiunile

formulate de către reclamant în faza de urmărire penală au fost respinse fără

nicio motivare, precum și cererea de efectuare a unei contraexpertize.

Împotriva soluției procurorului a formulat plângere prin care a solicitat

trimiterea cauzei la Parchet pentru efectuarea unei contraexpertize. Cererea

i-a fost respinsă și în acea fază procesuală nu avea posibilitatea de a dovedi

aspecte care puteau fi clarificate doar printr-o altă expertiză.

În al doilea rând,

apelantul a susținut că instanța de fond a reținut în mod greșit culpa

exclusivă a victimei la producerea accidentului, hotărârea fiind motivată

strict sub acest aspect. Arată că la viteza reținută în expertiza auto,

făptuitorul ar fi avut timp de frânare și de evitare a accidentului, însă, consideră

că acesta avea o viteză mult mai mare, iar dacă s-ar fi făcut o altă expertiză

s-ar fi constatat acest lucru.

Apreciază că

motivarea instanței de fond, cum că victima a fost vinovată exclusiv și că

impactul tot ar fi avut loc chiar dacă șoferul ar fi condus cu 20 Km/h, este

fără susținere legală, pentru că în asemenea condiții, consecințele ar fi fost

cu totul altele, cel mult vătămarea victimei, or la viteza avută chiar și de 66

Km/h consecința a fost decesul victimei, ceea ce duce clar la o culpă comună și

nu exclusivă a victimei.

Prin Decizia nr. 64

din 24 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal s-a admis apelul declarat de

apelantul-reclamant S.M. împotriva Sentinței civile nr. 36/COM din 16 aprilie

2013 pronunțată de Tribunalul Neamț în Dosarul nr. 4004/103/2012, în

contradictoriu cu intimații M.I.I., SC C.A. SA Sibiu, C.A. Sibiu, SC C.A. SA.

Sucursala Suceava și SCAR A. SA București, și, în consecință:

A fost schimbată în

parte Sentința civilă nr. 36/2013 pronunțată de Tribunalul Neamț în sensul că a

fost admisă, în parte acțiunea reclamantului S.M. și au fost obligați pârâții

M.I.I. și SC C.A. SA, în solidar, la plata sumei de 3.000 RON daune morale

către reclamantul S.M.

Prin aceeași decizie

a fost respins ca nefondat capătul de cerere privind daunele materiale.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Au fost obligați

intimații M.I.I. și SC C.A. S.A. să plătească către stat suma de 376,5 RON,

taxa de timbru calculată la suma admisă ca daune morale și de care a fost

scutit reclamantul-apelant, la instanța de fond și apel, precum și la suma de

2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut:

Prin Rezoluția din 3

noiembrie 2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz, a dispus scoaterea de

sub urmărirea penală a învinuitului M.I.I. pentru infracțiunea de ucidere din

culpă, motivat de faptul că victimei îi revine culpa exclusivă în producerea

accidentului; prin Sentința penală nr. 104 din 4 mai 2012, Judecătoria Bicaz a

respins plângerea formulată de S.M. împotriva Rezoluției 395/II-2/2011 din 7

decembrie 2011, reținându-se aceeași situație de fapt.

La pronunțarea

sentinței civile apelate, Tribunalul Neamț a avut în vedere, în esență,

probatoriul administrat de organul de cercetare penală, în ceea ce privește

dinamica producerii accidentului și stabilirea culpei; această situație a

constituit și motivul pentru care s-a respins cererea reclamantului-apelant de

efectuare a unei expertize, precizându-se în considerente faptul că, expertul

din dosarul de cercetare penală a răspuns și la obiecțiunile formulate de

reclamant.

Pentru stabilirea

corectă a situației de fapt, instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize

de specialitate și prin care s-a concluzionat că: conducătorul autoturismului

HR XXXX nu a respectat viteza maximă admisă în localitate și nu a adaptat

viteza la condițiile de circulație pe timp de noapte cu lumina farurilor de

întâlnire; - victima, circulând cu bicicleta, nu a respectat interdicția de a

conduce bicicleta sub influența băuturilor alcoolice și nu a purtat, la

circulația pe timp de noapte, îmbrăcăminte cu elemente fluorescente -

reflectorizante; privitor la dotarea bicicletei, planșa fotografică indică

echiparea cu elemente reflectorizante montate pe spițele roților, dar

p.v.c.f.l. nu specifică referiri la celelalte dotări ale bicicletei conform

cerințelor de la art. 14 - Regulament de aplicare Cod rutier.

S-a constatat că

instanța de fond nu a analizat concluziile expertului prin care a stabilit că -

aspect cuprins în expertiza efectuată în dosarul penal - intimatul circula pe

timp de noapte în localitate cu o viteză de 66 km/h.

Prin urmare, instanța

de apel a concluzionat că nu poate fi exclusă în mod absolut culpa

conducătorului auto, situație în raport cu care s-a stabilit o culpă comună,

reclamantului revenindu-i un procent de 30%, în vederea stabilirii cuantumului

despăgubirilor și, evident, în măsura în care sunt dovedite.

Astfel, apelantul-reclamant

a solicitat suma de 10.000 RON, daune materiale (cheltuieli de înmormântare și

pomeniri) și 500.000 euro daune morale.

Instanța de apel a

avut în vedere că instanța anterioară a dispus audierea a doi martori. în

considerarea probelor administrate în cauză, instanța de apel a statuat că:

Martorul A.I. a

declarat că s-a strâns ca ajutor de la colegi 30% din suma de 10.000 RON

cheltuită, iar cei 70% i-a dat el apelantului, precizând că acesta îi va

restitui „dacă va avea vreodată posibil".

Martora I.M. a

declarat că pentru pomenirile de 3 și 8 zile a făcut cumpărături cu banii săi,

dar nu în sensul că l-a împrumutat pe reclamantul-apelant, ci „a vrut să-l

ajute"; de asemenea, apelantul nu a depus nici un înscris din care să

rezulte cheltuielile făcute (Ordinul nr. 5/2010 de asigurare).

Referitor la capătul

de cerere privind daunele morale, la stabilirea prejudiciului nepatrimonial,

instanța a avut în vedere durata și intensitatea suferințelor provocate de

decesul fratelui apelantului, relația strânsă între cei doi frați,

respectându-se totodată criteriul echității, respectiv netransformarea daunelor

morale într-o compensare strict economică.

În concluzie,

instanța de apel în raport de culpa victimei stabilită de la 30% s-a dispus

acordarea unor daune morale în cuantum de 3.000 RON.

Pe cale de

consecință, sentința tribunalului a fost schimbată, în sensul a fost admisă, în

parte acțiunea reclamantului, respectiv daunele morale au fost stabilite la

suma de 3.000 RON și au fost obligați pârâții în solidar la plata acestei sume

și a fost respins capătul de cerere privind daunele materiale; s-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței tribunalului.

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată reclamantul S.M. a formulat cerere de scutire plată

taxă de timbru la instanța de fond, cerere ce a fost admisă prin Încheierea din

11 decembrie 2012, fiind scutit reclamantul de plata sumei de 711 RON pentru

capătul de cerere - daune materiale și 26.350 RON - daune morale.

De asemenea, prin

Încheierea din 8 octombrie 2013, reclamantul-apelant a fost scutit de plata

taxei de timbru aferentă căii de atac formulate.

Față de cele

menționate, instanța, în temeiul O.U.G. nr. 51/2008 au fost obligați pârâții să

plătească statului taxa de timbru aferentă sumei admise ca daune morale, în

cuantum de 376,5 RON. De asemenea, au fost obligați pârâții să plătească

reclamantului cheltuielile de judecată justificate de acesta, respectiv

onorariu avocat.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel, reclamantul S.M. și recurentul M.I.I. au declarat recurs.

de reclamantul S.M.

Prin recursul

declarat reclamantul critică soluția din apel sub aspectul greșitei acordări a

despăgubirilor în asemenea situații, precum și a reținerii nejustificate a unei

culpe comune de 30% în sarcina conducătorului auto.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant prezintă situația de fapt, modul

desfășurării cercetărilor penale în Dosarul nr. 160/P/2011 al Parchetului de pe

lângă Judecătoria Bicaz, precum și concluziile raportului de expertiză auto

efectuată în cauză, pe care le indică și enumera punctual, susținând că nu se

poate reține o culpă de 70% a victimei, în opinia sa făptuitorul a avut o culpă

determinantă în producerea accidentului (și sub acest aspect recurentul-reclamant

invocă raportul de expertiză auto efectuată).

Sub acest aspect,

recurentul-reclamant învederează că făptuitorul a avut o culpă determinantă în

producerea accidentului, prin viteza excesivă de deplasare a autoturismului

condus și neadaptarea vitezei la condițiile de deplasare pe timp de noapte, pe

un drum fără iluminat public, având doar lumina fazei de întâlnire, iar victima

a avut o culpă favorizanta, prin circulația pe timp de noapte pe bicicletă în

stare de ebrietate și fără elemente reflectorizante pe îmbrăcăminte.

Prin urmare, din

analiza raportului de expertiză rezultă clar că se poate reține, cel mult, o

culpă comună și nu defalcată, așa cum a reținut instanța de apel, fiind

aplicabile condițiile răspunderii civile delictuale, potrivit căreia se are în

vedere atitudinea subiectivă a făptuitorului, de neluare în considerare, de

încălcare a normelor legale, atitudine ce se exprimă în forme variate, de la

intenție până la simpla neglijență.

Cu privire la

pretențiile formulate privind daunele materiale, recurentul susține că în mod

greșit instanța de apel Ie-a respins, neținând cont de faptul că în asemenea

situații este de notorietate că este greu să păstrezi chitanțele sau bonurile

fiscale. Însă, în opinia sa, recurentul-reclamant arată că daunele materiale au

fost dovedite.

Referitor la daunele

morale, acest recurent reproșează instanței de apel, că acestea au fost

acordate derizoriu.

Or, prin cererea unei

asemenea cereri, nu se urmărește o îmbogățire fără justă cauză, ci acoperirea

unui prejudiciu, iar instanța anterioară nu a avut în vedere probele

administrate în cauză și nici jurisprudența română în materie; în acest

context, susține, în esență, că nu a avut în vedere criterii de acordare a

acestor despăgubiri, depozițiile martorilor audiați în cauză și mai ales starea

psiho-afectivă ca urmare a pierderii unui membru al familiei, sens în care

enumera și indică etapele unei asemenea pierderi.

Prin ultimul motiv de

recurs, recurentul-reclamant critică soluția și în ceea ce privește acordarea

cheltuielilor de judecată, în sensul că în mod greșit s-a stabilit obligarea sa

la plata cheltuielilor de judecată în apel justificate, reprezentând onorariu

de avocat, întrucât nu există nici un onorariu de avocat în dosar în apel cât

și în fond, iar asistența juridică a fost gratuită.

În schimb, arată

recurentul, în finalul concluziilor scrise depuse la dosar rezultă ce

cheltuieli a făcut fiind dovedite cu înscrisurile aflate la dosar. Astfel,

cheltuielile făcute de recurent sunt în sumă de 3.095 RON, pe care instanța de

apel nu Ie-a luat în calcul. Invocă ca temei de drept motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

de pârâtul M.I.I.

Prin recursul

declarat pârâtul critică soluția pronunțată în apel este lipsită de temei legal

și a fost dată cu aplicarea greșită a legii, neținând cont de întâmpinarea

depusă la fond și în apel și face referire la Decizia ICCJ nr. 1/2005.

În motivarea

recursului, recurentul M.I.I. susține că, în cauză are calitatea procesuală de

intervenient forțat - aspect pe care l-a învederat și în apel așa cum rezultă

din înscrisul aflat la dosar fond și confirmat de însuși reclamantul - în

temeiul art. 54 din Legea nr. 136/1995, republicată. Potrivit acestor

dispoziții legale, despăgubirea se stabilește și se efectuează conform art. 43

și art. 49 din lege, respectiv drepturile persoanelor păgubite prin accidente

produse de vehicule aflate proprietatea persoanelor asigurate în România se

exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației

acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea părților obligatorie a

persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de

intervenienți forțați.

În concluzie,

recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în

sensul respingerii apelului declarat de reclamant și menținerea ca temeinică și

legală a sentinței tribunalului. Invocă ca temei de drept art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ.

Înalta Curte, a rămas

în pronunțare pe excepția nulității recursului declarat de reclamant, invocată

din oficiu de instanță, în considerarea dispozițiile art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ.

Înalta Curte

examinând cererea de recurs formulată de reclamant, din perspectiva criticilor

invocate și reține nemotivarea în drept a acesteia în raport de reglementarea

cuprinsă în art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. pentru

următoarele considerente:

Cu titlu prealabil

prima chestiune ce se impune a fi precizată este aceea că în actuala

reglementare, recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, care se

exercită numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9

C. proc. civ., iar dispozițiile art. 302

1

C. proc. civ. impun sub

sancțiunea nulității, respectarea unor exigențe pentru promovarea acestei căi

de atac, respectiv indicarea motivelor de nelegalitate și dezvoltarea lor.

declarat de reclamant, după cum lesne se poate observa, acesta deși invocă

motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea

recursului critică decizia atacată sub aspectul greșitei acordări a

despăgubirilor date - se referă atât la daunele materiale cât și la daunele

morale -, precum și a reținerii nejustificate a unei culpe comune de 30% în

sarcina conducătorului auto, ceea ce denotă aspecte de netemeinicie și nu de

nelegalitate.

De reținut că, toate

criticile formulate de reclamant nu sunt motive de nelegalitate în sensul

dispozițiilor restrictive și limitative prevăzute de pct. 1 - 9 ale art. 304 C.

proc. civ. , ci vizează aspecte de netemeinicie, criticile acestuia tinzând la

o reapreciere a probelor administrate în cauză, împrejurări care nu pot face

obiectul cenzurii în calea de atac a recursului.

Referitor la

criticile recurentei vizând cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată, de

asemenea, că recurentul nu argumentează în ce constă nelegalitatea deciziei

atacate și nu contraargumentează în ce constă nelegalitate. Astfel, sub acest

din urmă aspect, Înalta Curte constată că modul în care sunt expuse, nu rezultă

în ce mod au fost ignorate cheltuielile de judecată.

Pe de altă parte, din

lecturarea motivelor cuprinse în cererea de recurs, Înalta Curte constată că

recurenta-pârâtă nu motivează în drept în ce constă nelegalitatea hotărârii

atacate și nu conține argumentele de drept aduse în sprijinul ei, deși invocă

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cum criticile

formulate de acest recurent nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de

nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.,

în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situație în

care se va aplica sancțiunea nulității recursului. Contestarea cuantumului

despăgubirilor sub forma daunelor materiale și morale sunt aspecte de

netemeinicie și nu de nelegalitate.

În considerarea celor

ce preced, constatând că recurentul-reclamant nu s-a conformat obligației

reglementate de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și

inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererilor de recurs, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

recurentului M.I.I.

Prealabil examinării

acestui recurs, Înalta Curte notează că recurentul susține că sunt incidente

motivele de nelegalitate art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. , însă, din

lecturarea cererii de recurs, se constată că acestea au fost invocate pur

formal, fără a fi dezvoltate critici ce permit încadrarea acestora în motivele

de nelegalitate invocate, motiv pentru care recursul declarat de recurentul

M.I.I. va fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte,

examinând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de

criticile formulate, constată că este fondat pentru considerentele ce se vor

expune în continuare:

De asemenea, trebuie

lămurită problema obligării în solidar la plata daunelor morale a recurentului

M.I.I.

Astfel, Înalta Curte

notează, că solidaritatea pasivă poate fi dispusă numai în anumite cazuri

prevăzute de lege, precum și în cazul acoperii integrale a prejudiciului pentru

dauna suferită. în cazul de față, nu se poate dispune obligarea la plată în

solidar a acestui recurent, pentru următoarele considerente:

În primul rând,

pârâtul M.I.I. nu are calitatea de pârât, ci de intervenient forțat, nu cum în

mod eronat au stabilit cele două instanțe. Cadrul procesual stabilit de instanțele

anterioare s-a făcut cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 54 din Legea nr.

136/1995, în vigoare la data producerii accidentului.

Societatea de

asigurare răspunde pentru prejudiciile cauzate de asigurat în calitate de

asigurător al acestuia care este limitată la suma prevăzută în contractul de

asigurare, pentru diferența ce excede acesteia, fiind angajată răspunderea

inculpatului. Doar în această ipoteză se poate vorbi de o solidaritate a

răspunderii între asigurat și asigurător.

Dispozițiile art. 54

din legea asigurărilor impun ca în situația ivirii unui litigiu, cadrul

procesual să cuprindă atât pe asigurător și persoana prejudiciată, cât și pe

asigurat persoana culpabilă de producerea riscului, chiar dacă acesta din urmă

nu va răspunde de prejudiciul provocat în calitate de intervenient forțat.

În cauză, în mod

greșit au fost aplicate dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995,

republicată.

De reținut că,

legiuitorul a înțeles să înlăture dreptul de opțiune al persoanelor păgubite

între a chema în judecată direct pe cel răspunzător de producerea accidentului,

ori pe succesorii lui în drepturi, sau a se îndrepta împotriva asigurătorului

de răspundere civilă, apreciind în mod întemeiat că este mai indicat ca cererea

să fie îndreptată în toate cazurile împotriva asigurătorului, care prezintă

garanții de solvabilitate, fiind realizat astfel interesul public constând în

despăgubirea promptă și efectivă a celor păgubiți prin accidente rutiere.

Persoana

răspunzătoare este citată în calitate de intervenient forțat pentru a putea

formula apărări cu privire la întrunirea elementelor răspunderii delictuale,

însă precizarea expresă a calității procesuale, care nu este aceea de pârât,

relevă intenția fără echivoc a legii de a nu mai permite obligarea sa directă,

conjunct sau în solidar cu asigurătorul.

În consecință,

potrivit Legii nr. 136/1995, republicată, calitatea procesuală pasivă în

acțiunea de față, aparține exclusiv asigurătorului, iar intervenientul forțat -

recurentul din prezenta cauză - nu poate fi obligat direct prin hotărâre

judecătorească să îl despăgubească pe reclamant, în condițiile existenței unei

asigurări valabile.

Concluzionând, în mod

greșit instanțele au obligat recurentul, în calitate de intervenient forțat în

solidar cu pârâta, așa încât, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în sensul că au aplicat greșit dispozițiile legale ale

art. 54 din Legea nr. 136/1995.

Așa fiind, Înalta

Curte urmează să admită recursul declarat de recurentul M.I.I. împotriva Deciziei

nr. 64 din 24 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică, în parte, în

sensul că înlătură obligarea în solidar a recurentului M.I.I. la plata sumei de

3.000 RON daune morale.

Având în vedere cele

arătate mai sus, în considerarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta

Curte urmează să înlăture și obligarea recurentului la plata sumei de 376,5 RON

taxă judiciară de timbru. Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

cererii de recurs formulată de reclamantul S.M. împotriva Deciziei nr. 64 din

24 iunie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă de

contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ.

Admite recursul

declarat de recurentul M.I.I. împotriva Deciziei nr. 64 din 24 iunie 2014,

pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, pe care o modifică, în parte, în sensul că înlătură

obligarea în solidar a recurentului M.I.I. la plata sumei de 3.000 RON daune

morale și a sumei de 376,5 RON taxă judiciară de timbru.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 martie 2015.

Procesat de GGC - LM