ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 4/2016

Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a de contencios administrativ și fiscal, prin Încheierea din 26 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 9.692/117/2013*, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la chestiunea de drept sus-menționată.

Instanța de sesizare se pronunță în ultimă instanță asupra recursului formulat împotriva Sentinței nr. 6.612 din 18 decembrie 2014 a Tribunalului Cluj - Secția de contencios administrativ și fiscal, într-o cerere având ca obiect anularea unor acte administrativ-fiscale.

Art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Prin acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Cluj, reclamantul Chira Octavian-Dumitru a solicitat anularea Deciziei nr. 228/2012 emise de pârâtă, prin care s-a soluționat contestația administrativă formulată împotriva deciziilor de impunere din oficiu nr. 371.670/1 și nr. 371.670/2 din data de 13 decembrie 2012 privind stabilirea contribuției la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, precum și anularea acestor din urmă decizii.

Prin deciziile de impunere contestate s-a stabilit în sarcina reclamantului contribuția la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și accesoriile acesteia pe perioada 2006-2011.

Prin contestația administrativă a fost invocată încălcarea art. 9, 23, 43, 46 și 87 din Codul de procedură fiscală, iar prin acțiune motivele de nelegalitate vizează încălcarea art. 9, art. 83 alin. (4), art. 43, 46 și 87 din același cod, în niciuna din aceste proceduri nefiind invocat motivul de nelegalitate privind necompetența Casei de Asigurări de Sănătate de a emite decizii de impunere.

Prin Sentința nr. 6.612 din 18 decembrie 2014, Tribunalul Cluj - Secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, reținând că toate motivele de nelegalitate sunt nefondate.

Împotriva sentinței sus-menționate a declarat recurs reclamantul, invocând greșita interpretare a prevederilor art. 9, art. 83 alin. (4), art. 43, 46 și 87 din Codul de procedură fiscală.

Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 554/2004) :

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reținând următoarele:

Soluționarea litigiului depinde de modul de interpretare a prevederilor legale ce constituie obiectul sesizării, întrucât în cauză recurentul-reclamant a solicitat oral, în fața instanței de recurs, aplicarea Deciziei nr. 10 din 11 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și, în temeiul acesteia, a Sentinței nr. 835/2015 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă, prin care au fost anulate, în parte, dispozițiile art. 35 alin. (1) din Normele metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, aprobate prin Ordinul președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 617/2007, cu modificările și completările ulterioare (denumite în continuare Norme metodologice), în ce privește posibilitatea organului competent al Casei de Asigurări de Sănătate de a emite decizii de impunere.

Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data de 26 octombrie 2015.

Instanța de trimitere apreciază că hotărârea judecătorească de anulare a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Normele metodologice produce efecte doar în cazul actelor administrative individuale contestate, în litigiile pendinte în care s-a invocat motivul de nelegalitate reținut în hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ normativ, în speță motivul fiind necompetența Casei Naționale de Asigurări de Sănătate de a emite titluri de creanță.

Aceste efecte nu se produc în litigiile în care un asemenea motiv nu a fost invocat în cadrul contestației reglementate de art. 205 și următoarele din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aprobată prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare (denumită în continuare Codul de procedură fiscală), reiterat în cererea de chemare în judecată și, apoi, în cererea de recurs, ci a fost invocat oral sau prin note de ședință, în cursul judecării recursului.

Astfel, în cazul deciziilor de impunere, conform dispozițiilor art. 206 și 207 din Codul de procedură fiscală, contestatorul are un termen imperativ de formulare a contestației în care trebuie să indice motivele de fapt și de drept ale acesteia. Prin decizia de soluționare a contestației se analizează motivele de fapt și de drept invocate în contestație în termenul legal. În fața instanței de judecată se atacă decizia de soluționare a contestației, instanța analizând legalitatea actului contestat, prin raportare la motivele de nelegalitate invocate în termen în contestația administrativă, fără a primi motive de nelegalitate invocate pentru prima dată în cererea de chemare în judecată. Or, conform prevederilor art. 478 și 494 din Codul de procedură civilă, în calea de atac nu se pot schimba calitatea părților, obiectul și cauza.

Din coroborarea acestor prevederi legale rezultă că judecata în primă instanță, precum și în calea de atac vizează doar motivele de nelegalitate a actului administrativ invocate inițial în contestația administrativă și, apoi, reiterate în cererea de chemare în judecată și cererea de recurs, restul motivelor apărând ca inadmisibile.

În considerentele Deciziei nr. 10 din 11 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se reține ca argument, pentru aplicarea hotărârii judecătorești de anulare a actului administrativ și în cazul actelor administrative individuale contestate în litigiile pendinte, puterea de lucru judecat; or, această putere de lucru judecat operează doar dacă există identitate de obiect și cauză.

Un alt argument, reținut în aceeași decizie, este că "nu (se) va putea solicita pe cale principală în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 anularea actului administrativ normativ deja anulat, pentru că i se va opune excepția lipsei de interes, și nici nu (se) va putea invoca excepția de nelegalitate, câtă vreme art. 4 alin. (4) teza întâi din aceeași lege exclude actele normative de la acest control de legalitate incidental".

Pentru litigiile în care nu s-a invocat un asemenea motiv de nelegalitate, asemenea demersuri procedurale ar fi lipsite de relevanță, nefiind de natură a influența soluția în cauză, deci nici acest argument nu poate fi reținut în acest litigiu.

Soluția contrară ar duce la concluzia că anularea actului administrativ se poate obține pentru alte motive de nelegalitate decât cele invocate în contestația administrativă și reluate în cererea de chemare în judecată și, apoi, în recurs, ceea ce ar contraveni prevederilor legale cuprinse în Codul de procedură civilă și Codul de procedură fiscală, menționate mai sus.

Părțile nu au formulat puncte de vedere.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunțat Decizia nr. 10 din 11 mai 2015, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal, stabilindu-se că dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești.

Prin decizia sus-menționată, invocată și de către instanța de trimitere în cererea de sesizare, s-a reținut că "Sintagma «sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor», utilizată atât de Constituție, cât și de Legea nr. 554/2004, nu poate primi decât o interpretare unitară, în sensul că excepția de neconstituționalitate admisă, respectiv actul administrativ normativ anulat nu produc niciun efect în privința cauzelor irevocabil/definitiv soluționate, însă produc efecte în cauzele aflate în curs de soluționare la data publicării deciziei Curții Constituționale sau a hotărârii judecătorești de anulare".

Totodată, se reține în considerentele aceleiași decizii, "Înalta Curte are în vedere că soluția contrară ar constitui o veritabilă încălcare a dreptului de acces la o instanță, în sensul art. 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, pentru că aceasta ar fi golită de conținut, nemaiavând un caracter efectiv din perspectiva persoanei vătămate de un act administrativ individual emis în temeiul unui act administrativ cu caracter normativ, anulat într-o altă cauză"; "Imperativul asigurării unei jurisprudențe unitare care să răspundă așteptărilor legitime ale justițiabililor angrenați în proceduri judiciare legate de aplicarea aceluiași act administrativ cu caracter normativ este, de asemenea, un argument de luat în seamă".

De asemenea, într-o cauză

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, majoritatea curților de apel au comunicat că nu au identificat jurisprudență referitoare la problema de drept în discuție și nici cauze, aflate pe rol, în care să se pună această problemă de drept; singurele instanțe care au transmis jurisprudență în legătură cu chestiunea de drept în discuție sunt curțile de apel București, Craiova și Suceava și Tribunalul Dolj. Majoritatea instanțelor de judecată au transmis punctele de vedere ale judecătorilor.

Din examinarea jurisprudenței și a punctelor de vedere transmise de către instanțele de judecată, se desprind următoarele opinii:

Mai mult, s-a arătat că hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ normativ produce efecte în privința actelor administrative individuale, întemeiate pe dispozițiile normative anulate, chiar fără a mai fi necesar a se invoca motivul/excepția de nelegalitate respectiv(ă)

S-a argumentat, în acest sens, că judecata în primă instanță, precum și cea în calea de atac vizează doar motivele de nelegalitate a actului administrativ invocate inițial în contestația administrativă și, apoi, reiterate în cererea de chemare în judecată și cererea de recurs, restul motivelor fiind inadmisibile.

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, statuând următoarele:

"Curtea observă că prevederile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 consacră, la nivelul legii organice, efectele erga omnes ale hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat, în tot sau în parte, un act administrativ cu caracter normativ. Opozabilitatea acestui tip de hotărâri față de toți subiecții de drept este asigurată, în mod concret, prin publicarea în Monitorul Oficial al României a hotărârilor judecătorești referitoare la actele administrative normative emise de Guvern și de celelalte organe centrale ale administrației publice, respectiv în monitoarele oficiale ale județelor a acelor hotărâri privitoare la anularea unor acte ale organelor administrației publice locale, corespunzătoare județelor, municipiilor, orașelor și comunelor. Utilitatea acestei publicări este incontestabilă, ținând cont de faptul că, prin natura lor, actele administrative cu caracter normativ se adresează unui număr nedeterminat de subiecte de drept." (Decizia nr. 914 din 23 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 5 august 2009)

De asemenea, "Curtea reține că, pentru persoanele care au avut calitatea de parte în litigiul în care instanța a dispus anularea în tot sau în parte a unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, în măsura în care acestea solicită și recunoașterea dreptului pretins, împreună cu reparații, efectele anulării actului se produc în virtutea principiului efectului relativ al hotărârilor judecătorești, producându-se și pentru trecut, în sensul că, pentru părțile din litigiu, anularea actului administrativ unilateral cu caracter normativ produce efecte juridice și pentru trecut. Așadar, anularea unui act administrativ unilateral cu caracter normativ, în considerarea dispozițiilor art. 23, produce efecte erga omnes și numai pentru viitor pentru terțele persoane care nu au avut calitatea de parte în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea de anulare, după publicarea acestei hotărâri. Totodată, Curtea observă că pierderea prezumției de legalitate a actelor administrative normative implică, pe de o parte, obligația de conformare a autorităților administrative, care nu mai pot aplica pe viitor textul respectiv și, pe de altă parte, obligarea acestora de a reanaliza, prin prisma noului cadru normativ, plângerile prealabile introduse după această dată pentru recunoașterea dreptului pretins, cu efect pentru viitor." (Decizia nr. 126 din 10 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 346 din 20 mai 2015)

În jurisprudența instanțelor europene nu au fost identificate decizii relevante în privința chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin Adresa nr. 3.050/C/5.339/III-5/2015 din 28 decembrie 2015, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii, cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, în raport cu dispozițiile art. 519 din același cod, că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, sesizarea fiind inadmisibilă, pentru lipsa condiției noutății.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Chestiunea preliminară a admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție este apreciată în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, din care rezultă următoarele condiții de admisibilitate:

Din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă rezultă că, pentru declanșarea mecanismului procedural, condiția privind caracterul de noutate a chestiunii de drept este diferită de cea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept sau de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii în curs de soluționare cu privire la această chestiune de drept.

Verificând condițiile de admisibilitate a sesizării formulate în cauză de Curtea de Apel Cluj, se constată că acestea nu sunt întrunite cumulativ, nefiind îndeplinită, în primul rând, condiția referitoare la caracterul de noutate a chestiunii de drept.

Așa cum s-a arătat în jurisprudența anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Cerința noutății este, așadar, îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementările recent intrate în vigoare, instanțele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

În egală măsură, noutatea, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, se referă și la o reglementare mai veche, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, devenind astfel actuală cerința interpretării și aplicării normei de drept respective.

Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor în urma unei interpretări adecvate, iar opiniile jurisprudențiale diferite nu pot constitui temei declanșator al mecanismului pronunțării unei hotărâri prealabile. Așadar, în situația în care ar exista un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

În cazul de față, condiția noutății chestiunii de drept nu este îndeplinită, față de împrejurarea că, din studierea răspunsurilor formulate de curțile de apel cu privire la chestiunea de drept supusă analizei, se constată că practica judiciară și punctele de vedere ale instanțelor sunt unitare, în sensul că, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, hotărârea judecătorească prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în litigiile în care un asemenea motiv nu a fost invocat în contestația reglementată de art. 205 și următoarele din Codul de procedură fiscală, în cererea de chemare în judecată și/sau în cererea de recurs, ci doar oral sau prin note de ședință în cursul judecării recursului.

Instanțele au reținut/apreciat că hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ-normativ produce efecte în privința actelor administrative individuale, întemeiate pe dispozițiile normative anulate, chiar fără a mai fi necesar a se invoca motivul/excepția de nelegalitate respectiv(ă), întrucât dispariția unuia dintre elementele esențiale ale actului administrativ conduce la caducitatea acestuia, iar dispariția cauzei de drept (actul administrativ cu caracter normativ care a stat la baza actului administrativ individual) constituie tocmai dispariția unui atari element, aspect care poate fi invocat oricând, în cadrul unui litigiu pendinte.

Se constată, deci, că problema supusă dezlegării nu este una nouă, instanțele de judecată pronunțându-se, deja, asupra acesteia.

În cauză nu este însă îndeplinită nici condiția referitoare la nepronunțarea anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Astfel, așa cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 10 din 11 mai 2015, a statuat asupra interpretării dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, stabilind că "hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești". S-a reținut, de asemenea, că "Sintagma «sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor» (...) nu poate primi decât o interpretare unitară, în sensul că (...) actul administrativ normativ anulat (...) produce efecte în cauzele aflate în curs de soluționare la data publicării (...) hotărârii judecătorești de anulare".

Totodată, se reține în considerentele aceleiași decizii, "Imperativul asigurării unei jurisprudențe unitare care să răspundă așteptărilor legitime ale justițiabililor angrenați în proceduri judiciare legate de aplicarea aceluiași act administrativ cu caracter normativ este, de asemenea, un argument de luat în seamă" în susținerea interpretării în sensul arătat a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004.

În cuprinsul aceleiași decizii se regăsesc și considerentele reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 914 din 23 iunie 2009, citate mai sus, care, statuând asupra prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, arată că acestea consacră, la nivelul legii organice, efectele erga omnes ale hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat, în tot sau în parte, un act administrativ cu caracter normativ, hotărâri a căror opozabilitate față de toți subiecții de drept este asigurată prin publicarea lor în Monitorul Oficial al României.

Or, așa cum s-a statuat de către Curtea Constituțională a României

Se reține, prin urmare, că atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 517 și, respectiv, art. 521 din Codul de procedură civilă, sunt obligatorii pentru toate instanțele de judecată, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cum Decizia nr. 10 din 11 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 458 din 25 iunie 2015, sesizarea formulată în cauză de către Curtea de Apel Cluj, ulterior, prin Încheierea din 26 octombrie 2015, apare, și sub acest aspect, ca inadmisibilă.

Mai mult, deși art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept", în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept supusă dezlegării să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară; prin urmare, sintagma "probleme de drept" trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".

Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

De asemenea, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

În acest sens, în doctrină a fost subliniată opinia că sesizarea trebuie să privească o normă de drept susceptibilă de interpretări diferite, care, odată aplicată în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste posibile interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate pe plan doctrinar, trebuie arătate în sesizare. În consecință, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită și care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Or, în speță, sesizarea Curții de Apel Cluj supune interpretării un text legal clar și complet, care conține o normă imperativă de ordine publică, a cărei aplicare generală și imediată nu poate fi tăgăduită, întrucât, altfel, ar însemna ca un act normativ sau dispoziții dintr-un act normativ a cărui/căror nelegalitate a fost constatată de către instanța de judecată să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce este inadmisibil.

În raport cu argumentele expuse, Înalta Curte constată că sesizarea nu este admisibilă în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, nefiind îndeplinite condițiile privind existența și caracterul de noutate a chestiunii de drept și nepronunțarea anterioară a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din același cod,