ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 350/2015

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor și actelor din dosar constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 12 martie 2010, sub nr. 1594/40/2010, declinată spre soluționare de Tribunalul Botoșani către Judecătoria Botoșani și înregistrată sub nr. 12721/193/2010, reclamanta A.C.R., Filiala Botoșani a chemat în judecată Municipiul Botoșani, prin Primar și Consiliul Local Botoșani, pentru ca în contradictoriu cu aceștia să li se constate dreptul de proprietate asupra suprafeței de 18.267 mp, teren situat pe raza municipiului Botoșani. Tribunalul Botoșani, prin sentința nr. 533 din 29 aprilie 2010, și-a declinat competența, în favoarea Judecătoriei Botoșani, în conformitate cu art. 1 pct. 1 și art. 13 C. proc.

civ., pe motiv că reclamanta solicită constatarea dreptului de proprietate asupra unui imobil situat în municipiul Botoșani. Judecătoria Botoșani, învestită cu soluționarea acestei acțiuni introductive de instanță, a invocat excepția de necompetență materială, raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a constatat că există conflict de competență negativ între Judecătoria Botoșani și Tribunalul Botoșani și a trimis cauza Curții de Apel Suceava pentru pronunțarea regulatorului de competență. Prin sentința civilă nr. 160 din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoșani, secția civilă.

Învestit astfel, Tribunalul Botoșani, secția civilă, a înregistrat Dosarul sub nr. 5836/40 din 3 iunie 2011, iar prin sentința civilă nr. 721 din 30 mai 2014 a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamant. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Acțiunea în constatare, potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cerere realizarea dreptului. Acțiunea în constatare este cunoscută și sub denumirea de acțiune în recunoaștere sau în confirmare scopul reclamantului fiind obținerea pe cale judecătorească a existenței sau inexistenței unui drept.

Datorită caracterului său subsidiar, practica judiciară consideră că acțiunea în constatare este inadmisibilă în următoarele cazuri. Când se urmărește constituirea unui titlul de proprietate cu privire la bunuri sechestrate în penal, în caz de confiscare a averii soțului condamnat, în materie de impozite în care se cerere constatarea unui act care este fals. Pentru ca acțiunea în constatare să fie admisă se cere ca reclamantul să dovedească că are un anume interes legitim, actual și născut. Interesul să fie personal ceea ce înseamnă că în principiu numai titularul său îl poate exercita (nu este cazul în acțiunea de față). O altă persoană nu poate acționa decât dacă face dovada că este reprezentantul titularului unui drept de proprietate.

O astfel de hotărâre, nu urmărește decât clarificarea unor raporturi juridice asupra cărora pot plana anumite îndoieli, hotărârile judecatorași obținute putând contribui la prevenirea unor încălcări care pot genera conflicte. Este adevărat că textul art. 111 C. proc. civ., subordonează admiterea acțiunii în constatare de absența unei căi în realizarea dreptului pretins. Dar această restricție nu are caracter absolut în situația în care nu există o dispoziție expresă a legii care să oblige la introducerea unei acțiunii în realizarea dreptului. Prin decizia nr. 16/1981 reclamanta după cum arată, în acțiune a primit în folosință terenul în suprfață de 18267 mp.

Reclamanta A.C.R., Filiala Botoșani în urma demersurilor efectuate a înscris la cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 18267 mp s-a atribuit număr cadastral nedefinitiv X., s-a întocmit cartea funciară sub nr. Y. conform încheierii din 3 iulie 2006, înscriere efectuată în baza sentinței civile nr. 1967 din 25 martie 1996 pronunțată în Dosarul nr. 1043/1996 al Judecătoriei Botoșani. Instanța a constatat că reclamantul A.C.R. Botoșani este posesorul suprafeței de 18267 mp teren situat în Botoșani pe care este amplasat un poligon autor și o popicărie. Prin sentință s-a constatat o situație de fapt a posesie terenului care însă nu se poate confunda cu proprietatea care este o stare de drept.

A.C.R., Filiala Botoșani nu este proprietarul suprafeței de teren în litigiu având doar un atribut al dreptului de proprietate, adică posesia asupra terenului în speță conform sentinței civile nr. 1967 din 25 martie 1996 a Judecătoriei Botoșani. Prin hotărârea Consiliului Local din 31 iulie 2007 în Anexa nr. C identificată prin planșa anexă terenul în suprafață 19702 mp a fost inventariat ca aparținând domeniului privat al municipiului Botoșani. Ulterior s-a solicitat prin B.M.A., persoană fizică autorizată intabularea dreptului de proprietate asupra acestei parcele de teren situată în intravilanul municipiului Botoșani, conform planului de amplasament avizat de O.C.P.I. Botoșani din 22 octombrie 2007motivat de faptul că imobilul are alocat deja număr cadastral.

Respingerea s-a datorat unei greșite intabulări pe numele reclamantului A.C.R., Filiala Botoșani care în fapt are doar posesia terenului nefiindu-i recunoscut dreptul de proprietate.

Terenul mai sus arătat face parte din domeniul privat al municipiului în temeiul legii, având în vedere următoarele prevederi: art. 26 din Legea nr. 18/1991 republicată cu modificările și completările ulterioare: „(1) Terenurile situate în intravilanul localității, care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului, după caz, și în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date în folosință celor care solicită să-și construiască locuințe și nu au teren, ori pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit legii, ori pentru compensările prevăzute la art. 24. (2) Până la efectuarea operațiunilor prevăzute la alin. (1), terenurile vor fi înscrise și folosite conform destinației avute.” - art. 36 alin. (1) din aceiași lege: „(1) Terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26.” - art. 4 alin. (1) din H.G.

nr. 834/1991, cu modificările și completările ulterioare: „1) Terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparțin proprietății private a comunelor, orașelor sau județelor și se constituie în „Fond special destinat realizării de investiții sau desfășurării unor activități economice, administrat de autoritățile administrației publice locale.”. Potrivit adresei nr. Z./2007 a A.N.C.P.I. comunicată de Instituția Prefectului Județului Botoșani și înregistrată la Primăria municipiului Botoșani din 21 aprilie 2009 hotărârile consiliului local privind inventarierea bunurilor imobile aflate în domeniul privat al unității administrative pot sta la baza înregistrării în evidențele de cadastru și publicate imobiliară.

Art. 44 și art. 53 din Constituția României garantează dreptul de proprietate privată și precizează limitele stricte ale restrângerii exercițiului acestui drept, astfel că respingerea cererii de înscriere în cartea funciară este nelegală. Dreptul de proprietate este dreptul cel mai complet care conferă titularului toate cele trei atribute: posesia, folosința și dispoziția. Legea permite însă disocierea acestor atribute și repartizarea lor la titulari diferiți conform art. 479 C. civ. care dispune că „poate avea cineva asupra bunurilor sau un drept de proprietate sau un drept de folosință sau numai de servitute”. Prin această separare nu se desființează dreptul de proprietate, desmembramintele fiind compatibile cu acest drept.

Astfel, încheierea din 3 iulie 2006 este dată cu aplicarea greșită a legii, înscrisurile pe care pârâta Ie-a anexat la cererea de înscriere nu acoperă cerințele impuse de art. 47 din Ordinul Ministerului Justiției nr. 2371/1997, nu constituie probatoriu pentru demonstrarea dreptului de proprietate asupra terenului în speță. În documentația prezentată nu s-a depus actul care constituie titlul de proprietate asupra imobilului, respectiv asupra terenului, astfel încât în mod ilegal s-a respins cererea de intabulare. Având în vedere prevederile art. 26 și art. 36 din Legea nr. 7/1996 republicată: „(1) Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune.

Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înțelege să dispună de ele. (2) În aceleași condiții sunt opozabile față de terți și drepturile reale dobândite de stat și de orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești (4) Înscrierile sunt de trei feluri: - intabularea, având ca obiect înscrierea definitivă a drepturilor reale; - înscrierea provizorie a drepturilor reale sub condiția justificării ulterioare; - notarea, având ca obiect înscrierea drepturilor personale, a actelor și faptelor juridice referitoare la starea și capacitatea persoanelor, acțiunilor și căilor de atac în justiție, precum și a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea funciară.”.

Trebuie să se facă distincție între intabularea având ca obiect înscrierea definitivă a drepturilor reale, și înscrierea provizorie a drepturilor reale sub condiția justificării ulterioare situație A.C.R., a cărei documentație are alocat număr cadastral provizoriu X. Municipiul Botoșani a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în calitate de titular al dreptului iar înscrierea provizorie efectuată în numele A.C.R., Filiala Botoșani a fost calificată greșit privind dreptul înscris, aceasta nefiind valabilă. Prioritatea la înscriere o are proprietarul imobilului, înscrierea căreia trebuie să-i fie subsecventă orice alte înscrieri ale unor drepturi altele decât dreptul de proprietate referitoare la acel imobil și nu invers.

Înscrierea în cartea funciară a unui drept nu se poate face decât cu observarea corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate care este nucleul principal în jurul căruia se construiește noțiunea de imobil. Desigur că acces la sistemul de publicitate imobiliară are și titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate sau al unui alt drept real, cum este dreptul de folosință al reclamantei. Dar înscrierea dreptului acestuia nu e poate face decât într-o manieră subsecventă dreptului de proprietate cu observarea și evidențierea corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate. În acest sens Legea nr. 7/1996 reglementează înscrierea desmembrămintelor dreptului de proprietate ca parte accesorie a înscrierii dreptului principal, în partea a III a cărții funciare.

A.C.R., Filiala Botoșani neavând decât un drept de folosință atribuirea numărului cadastral provizoriu putea fi făcută numai în favoarea proprietarului, iar nu în favoarea titularului dreptului de folosință. În acest sens sunt relevante dispozițiile Ordinului nr. 633/2006 și nr. 634/2006 Capitolul X potrivit cărora la înscrierea unui drept de folosință nu se face documentație separată și deci nu se atribuie număr cadastral ci se înscrie dreptul de folosință în partea a lll-a a cărții funciare deschisă pentru proprietar și numai în cazul în care dreptul de folosință este pentru o parte din imobil este nevoie de identificarea corespunzătoare acelei părți. Recepționându-se documentația cadastrală și atribuindu-se număr cadastral provizoriu în favoarea A.C.R.E., acesta a fost în mod greșit tratat ca proprietar, iar aceasta înseamnă implicit calificarea greșită a dreptului, ignorând faptul că reclamanta are numai un drept de folosință.

Față de cele ce preced instanța a respins ca nefondată acțiunea reclamantului A.C.R., Filiala Botoșani în contradictoriu cu pârâții Municipiul Botoșani, prin Primar și Consiliul Local al municipiului Botoșani. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, A.C.R., Filiala Botoșani, solicitând desființarea hotărârii și, pe fond, constatarea ca rămasă fără obiect a acțiunii. În motivare, a arătat că, în mod greșit tribunalul a soluționat cauza prin respingerea cererii ca nefondată, motivat de faptul că disputa privind dreptul de proprietate nu mai poate avea loc în contradictoriu cu Consiliul local, respectiv U.A.T., Municipiul Botoșani, această instituție de drept administrativ nemaifiind titulara dreptului de proprietate, iar efectele hotărârii judecătorești prin care s-a statuat înscrierea în mod greșit a suprafeței de 18.267 mp fac inutilă o acțiune în constatare, pe care a promovat-o înainte de judecarea dosarului de contencios administrativ.

Aceste aspecte au fost relevate instanței de judecată, însă nu au putut depune cerere de renunțare la judecată, aceasta trebuind să fie dat în mod expres de A.C.R. București. Fără a ține cont de poziția lor procesuală, instanța a soluționat cererea ca nefondată. Prin decizia nr. 486 din 23 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, s-a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamantul A.C.R., Filiala Botoșani împotriva sentinței civile nr. 721 din 30 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția civilă, și a fost obligat reclamantul să plătească statului suma de 8.489 RON, cu titlu de diferență taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță. În motivare instanța de apel a reținut că deși apelantul a fost citat cu mențiunea timbrării apelului cu suma de 4.670 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și 0,5 RON timbru judiciar, nu s-a conformat dispozițiilor instanței.

Or, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești civile este supusă taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, care se plătesc anticipat. În conformitate cu prevederile art. 3 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligației de plată la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii sau a acțiunii.

Față de împrejurarea că apelantul nu s-a conformat dispozițiilor date de instanță pentru termenul de judecată din 23 septembrie 2014, curtea de apel a anulat ca netimbrat apelul declarat de acesta și, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, reclamantul apelant a fost obligat să plătească statului suma de 8.489 RON, cu titlu de diferență taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță, taxă despre care acesta a fost încunoștințat de către instanța de apel prin adresa din 22 iulie 2014. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A.C.R. - FILIALA BOTOȘANI, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul susține că prin una și aceeași hotărâre, instanța de apel a dispus două măsuri contradictorii, prima prin care anula apelul ca fiind netimbrat și a doua prin care impunea apelantei sarcini pecuniare constând în taxă de timbru datorată pentru judecata de la Tribunalul Botoșani. Precizează faptul că taxa de timbru datorată, de 8.489 RON, nu a fost calculată și imputată de instanța de fond, ci a fost calculată și imputată de instanța de apel. De asemenea, instanța de apel a mai calculat o taxă de timbru, în cuantum de 4.670 RON, datorată în apel, pentru neplata căreia a anulat apelul. Soluționând astfel, recurentul consideră că instanța de apel a greșit întrucât sancțiunea anulării cererii de apel (pentru netimbrare) afectează întreaga fază de judecată desfășurată în calea de atac, astfel încât nu se puteau impune obligații niciunei părți prin acea hotărârea de dezinvestire prin care s-a anulat apelul.

Aceasta deoarece conform art. 106 alin. (1) C. proc. civ.: „Anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pat avea o existență de sine stătătoare”. Or, nu poate subzista o dispoziție de instanță executorie (obligația de plată a taxei de timbru datorată în judecata pe fond) într-o cale de atac anulată. Arată că suma de 8.489 RON imputată de instanța de apel, cu titlu de diferență taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță, nu greva în sarcina reclamantului apelant la data formulării apelului deoarece ea nu fusese calculată și imputată de instanța de fond, fiind calculată și imputată de instanța de apel. Așadar, imputația sumei de 8.489 RON constituie o obligație nouă, împovărătoare și suplimentară impusă reclamantului în propria cale de atac, încălcându-se astfel prevederile art. 296 teza a II-a C. proc.

civ. Consideră că instanța de apel a aplicat greșit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, întrucât conform art. 18 alin. (1) din aceeași lege: „determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de către instanța de judecată sau, după caz, de Ministerul Justiției.”. Așadar legiuitorul a făcut distincție între organul judiciar care determină cuantumul taxei și organul judiciar care verifică plata taxei, primul fiind, în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanța care judecă cauza, iar al doilea fiind, în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, instanța de control judiciar. Pe cale de consecință, recurentul susține că instanța de apel nu putea să stabilească (determine) diferența de taxă datorată de reclamantul apelant pentru faza procedurală din primă instanță, ci cel mult ar fi putut să îi impute suma calculată de instanța de fond dar neplătită de reclamantă, și aceasta, exclusiv în ipoteza în care nu ar fi anulat apelul.

În plus, consideră că taxele de timbru se solicită părții obligate, conform normelor legale aplicabile, prin „citație”, iar nu prin „adresă de instanță”, aceasta din urmă nefiind un act procedural prevăzut de C. proc. civ. Pentru cele arătate, solicită instanței să admită recursul și să modifice în parte decizia recurată în sensul înlăturării cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.489 RON dispuse în sarcina sa, cu titlu de diferență de taxă judiciară de timbru datorată în prima instanță. În ce privește anularea apelului ca netimbrat, recurentul susține că A.C.R., Filiala Botoșani nu avea la data depunerii cererii introductive cum nu are nici acum, personalitate juridică și nici mandat special pentru a promova și reprezenta în instanță A.C.R.

(cu sediul la București), singura persoană juridică competentă să exercite în instanță cererile din cauza pendinte. Cum, în lumina art. 162 C. proc. civ., excepțiile de ordine publică se pot ridica și în recurs, coroborat cu art. 43 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia lipsa capacității de exercițiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a pricinii, invocă excepția lipsei calității sale procesuale active, pe care o motivează prin încălcarea prevederilor art. 67 alin. (2) și art. 68 alin. (1) coroborat cu art. 41 și art. 42 C. proc. civ. În ceea ce privește nulitatea apelului, mai arată și faptul că instanța trebuia să se abțină, sub sancțiunea desființării deciziei, de a formula considerente referitoare la fondul cauzei, câtă vreme a dispus anularea apelului.

Or, instanța de apel, încheind judecata prin admiterea excepției de netimbrare și anularea apelului, s-a pronunțat nelegal, prin aceiași hotărâre de dezinvestire, asupra unor aspecte care țineau de fondul cauzei, ceea ce îi era prohibit. Ca urmare, recurentul-reclamant solicită instanței să admită recursul, să modifice în tot decizia recurată, precum și sentința Tribunalului Botoșani și, pe fondul cauzei, să respingă cererea introductivă de instanță ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de exercițiu. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente: Recurentul-reclamant a indicat în cererea de recurs art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., însă acest text legal nu este incident în cauză. Astfel, pentru aplicabilitatea oricăreia dintre ipotezele reglementate de dispoziția legală în discuție este necesar ca instanța de apel să fi admis calea de atac declarată, cu consecința soluționării pe fond a acțiunii, ceea ce nu este cazul în speță, prin decizia recurată fiind anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamant. Deși recurentul și-a întemeiat cererea de recurs și pe motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta nu arată care motiv de apel nu a fost analizat de curte sau a fost analizat în mod superficial, care parte a motivării nu corespunde soluției din dispozitiv sau care dintre considerente se contrazic, în sensul că, din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

De asemenea, nu a menționat care dintre argumentele instanței nu au legătură cu natura pricinii. Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurentul nu a precizat care este actul juridic dedus judecății pe care instanța l-a interpretat greșit sau căruia i-a fost schimbat înțelesul lămurit sau vădit neîndoielnic. Criticile invocate de recurentul-reclamant se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susținerea recurentului conform căreia decizia pronunțată de instanța de apel cuprinde măsuri contradictorii, deoarece instanța nu putea dispune asupra obligației de plată a taxei de timbru datorată la fond în condițiile în care a anulat ca netimbrat apelul, este nefondată.

În speță, anularea apelului ca netimbrat este consecința neachitării taxei de timbru stabilite în sarcina reclamantului pentru soluționarea căii ordinare de atac cu care a învestit instanța și nu consecința neachitării diferenței de taxă de timbru aferentă judecății fondului pricinii. Art. 106 alin. (1) C. proc. civ. invocat de recurent se referă strict la „nulitatea actelor următoare” or, sentința pronunțată de tribunal este un act de procedură anterior deciziei prin care s-a anulat apelul reclamantului. Prin urmare, netimbrarea acțiunii la instanța de fond nu are influență asupra legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate, instanța de control judiciar având posibilitatea, dacă apreciază că greșit nu a fost satisfăcută această cerință legală, să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte reține, de asemenea, că este nefondată, textul legal abilitând în mod expres instanța de control să dispună obligarea părții la plata diferențelor de taxă de timbru neachitate în fazele procesuale anterioare. Conform dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, „în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu”.

În cursul judecații din fond, reclamantul a depus o taxă de timbru în valoare de 194 RON (Dosarul nr. 1594/40/2010 al Tribunalului Botoșani, secția comercială, contencios administrativ și fiscal) și o taxă de timbru în cuantum de 657 RON (Dosarul nr. 5836/40/2011 al Tribunalului Botoșani, secția I civilă), timbrajul corespunzător acțiunii în raport de valoarea terenului în litigiu (522.984 RON, valoare însușită de reclamant astfel cum s-a consemnat în încheierea din 13 decembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Botoșani în Dosarul nr. 12.721/193/2010), în judecata la fond, ar fi fost de 9.340 RON, obligație ce îi revenea potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 146/1997.

În mod legal, curtea de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 și, verificând dacă acțiunea a fost legal timbrată, a dispus prin adresa din 22 iulie 2014 ca reclamantul să plătească suma de 8.489 RON reprezentând diferența de taxă de timbru neachitată la fond. Față de susținerea recurentului că această obligație nu i-a fost comunicată prin citație, ci printr-o adresă, se impune precizarea că nu există un text legal care să impună modalitatea de comunicare a sumei datorate cu titlu de taxă de timbru.

Prin urmare, instanța de control judiciar are abilitatea de a statua asupra corectitudinii stabilirii obligației de plată a taxei judiciare de timbru și a întinderii acesteia, atâta timp cât potrivit dispozițiilor Legii nr. 146/1997 aceasta poate dispune darea în debit a părții cu privire la suma datorată ca taxă judiciară de timbru în primă instanță, verificând astfel existența obligației de a timbra și limitele acesteia; de altfel, art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 instituie un remediu ce are drept finalitate protecția suplimentară a statului, garanția încasării taxelor judiciare de timbru în cuantumul complet, chiar când instanțele de fond ar omite acest lucru.

Contrar susținerii recurentului conform căreia, suma de 8.489 RON nu greva în sarcina sa, întrucât nu fusese calculată și imputată de instanța de fond, se constată că acesta avea posibilitatea în apel să formuleze critici care să vizeze acest cuantum al diferenței de taxă de timbru datorată în primă instanță exclusiv în cadrul unei cereri de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căii de reformare a recursului. O altă critică se referă la faptul că prin imputația sumei de 8.489 RON instanța de apel a încălcat prevederile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., creându-i reclamantului o situație mai grea în propria cale de atac.

Nici această critică nu poate fi reținută, motivat de faptul că principiul non reformatio in pejus nu operează în ipoteza stabilirii taxelor judiciare de timbru, de vreme ce aceasta are ca obiect modul de determinare, în concret, a unei obligații legale, prestabilite generic prin normele în materie, astfel încât instanța n-ar putea, sub motivul neagravării situației părții în propria cale de atac, să ignore ori să altereze dispozițiile legale cu privire la cuantumul taxei judiciare de timbru, apreciindu-se legal învestită cu soluționarea litigiului. Recurentul-reclamant mai susține prin cererea de recurs și faptul că instanța trebuia să se sesizeze din oficiu asupra modului în care a debutat și s-a derulat litigiul (lipsa mandatului special pentru depunerea cererilor, lipsa calității procesuale active a reclamantului), reiterând excepția lipsei calității sale procesuale active.

Recurentul ignoră faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel prin care s-a anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamantul A.C.R., Filiala Botoșani împotriva sentinței civile nr. 721 din 30 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția civilă, reținându-se că, deși apelantul a fost citat cu mențiunea de a timbra calea de atac, acesta nu s-a conformat respectivei cerințe legale. Prin urmare, instanța de apel nu a cercetat cauza în fond, ci s-a mărginit să facă verificări limitate la acest aspect. Într-o atare situație, recurentul nu poate formula decât motive de casare referitoare la modul în care instanța a soluționat aspectul legat de satisfacerea obligației legale privitoare la plata taxei de timbru.

Este știut că primează, în toate cazurile, excepția de procedură privitoare la taxa judiciară de timbru, căci instanța nu poate să pună în discuția contradictorie a părților probleme legate de soluționarea cererii principale înainte de a fi plătită taxa judiciară de timbru (cum ar fi excepția lipsa calității procesuale active a reclamantului, pe care acesta o invocă și care este o excepție de fond). Astfel, instanța de judecată nu se poate pronunța asupra altor cereri și excepții dacă nu a fost legal sesizată, reclamantul netimbrând, anticipat, cererea de apel în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 potrivit cărora „Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute expres de lege.”.

Această obligație legală are astfel un caracter prioritar, atrăgând sancțiunea legală, după cum în mod corect a și procedat instanța de apel, care a și argumentat de ce a procedat în acest sens, reclamantul fiind citat cu mențiunea indicării taxelor pe care le are de plătit, conform dispozițiilor legale susmenționate. Pentru considerentele arătate, se constată că nu sunt întrunite în cauză condițiile prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. pentru motivele invocate, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.C.R., Filiala Botoșani împotriva deciziei nr. 486 din 23 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2015.