ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 350/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 350/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea lucrărilor și actelor din dosar constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Botoșani, secția contencios administrativ și fiscal, la data

de 12 martie 2010, sub nr. 1594/40/2010, declinată spre soluționare de

Tribunalul Botoșani către Judecătoria Botoșani și înregistrată sub nr. 12721/193/2010,

reclamanta A.C.R., Filiala Botoșani a chemat în judecată Municipiul Botoșani,

prin Primar și Consiliul Local Botoșani, pentru ca în contradictoriu cu aceștia

să li se constate dreptul de proprietate asupra suprafeței de 18.267 mp, teren situat

pe raza municipiului Botoșani.

Tribunalul Botoșani,

prin sentința nr. 533 din 29 aprilie 2010, și-a declinat competența, în favoarea

Judecătoriei Botoșani, în conformitate cu art. 1 pct. 1 și art. 13 C. proc. civ.,

pe motiv că reclamanta solicită constatarea dreptului de proprietate asupra unui

imobil situat în municipiul Botoșani.

Judecătoria Botoșani,

învestită cu soluționarea acestei acțiuni introductive de instanță, a invocat excepția

de necompetență materială, raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a constatat

că există conflict de competență negativ între Judecătoria Botoșani și Tribunalul

Botoșani și a trimis cauza Curții de Apel Suceava pentru pronunțarea regulatorului

de competență.

Prin sentința

civilă nr. 160 din 4 aprilie 2011, Curtea de Apel Suceava, secția comercială de

contencios administrativ și fiscal, a stabilit competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Botoșani, secția civilă.

Învestit astfel,

Tribunalul Botoșani, secția civilă, a înregistrat Dosarul sub nr. 5836/40 din 3

iunie 2011, iar prin sentința civilă nr. 721 din 30 mai 2014 a respins ca nefondată

acțiunea formulată de reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Acțiunea în constatare,

potrivit art. 111 C. proc. civ., partea care are interes poate să facă cerere pentru

constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită

dacă partea poate cerere realizarea dreptului.

Acțiunea în constatare

este cunoscută și sub denumirea de acțiune în recunoaștere sau în confirmare scopul

reclamantului fiind obținerea pe cale judecătorească a existenței sau inexistenței

unui drept.

Datorită caracterului

său subsidiar, practica judiciară consideră că acțiunea în constatare este inadmisibilă

în următoarele cazuri.

Când se urmărește

constituirea unui titlul de proprietate cu privire la bunuri sechestrate în penal,

în caz de confiscare a averii soțului condamnat, în materie de impozite în care

se cerere constatarea unui act care este fals.

Pentru ca acțiunea

în constatare să fie admisă se cere ca reclamantul să dovedească că are un anume

interes legitim, actual și născut.

Interesul să fie

personal ceea ce înseamnă că în principiu numai titularul său îl poate exercita

(nu este cazul în acțiunea de față).

O altă persoană

nu poate acționa decât dacă face dovada că este reprezentantul titularului unui

drept de proprietate.

O astfel de hotărâre,

nu urmărește decât clarificarea unor raporturi juridice asupra cărora pot plana

anumite îndoieli, hotărârile judecatorași obținute putând contribui la prevenirea

unor încălcări care pot genera conflicte.

Este adevărat

că textul art. 111 C. proc. civ., subordonează admiterea acțiunii în constatare

de absența unei căi în realizarea dreptului pretins. Dar această restricție nu are

caracter absolut în situația în care nu există o dispoziție expresă a legii care

să oblige la introducerea unei acțiunii în realizarea dreptului.

Prin decizia

nr. 16/1981 reclamanta după cum arată, în acțiune a primit în folosință terenul

în suprfață de 18267 mp.

Reclamanta A.C.R.,

Filiala Botoșani în urma demersurilor efectuate a înscris la cartea funciară dreptul

de proprietate asupra terenului în suprafață de 18267 mp s-a atribuit număr cadastral

nedefinitiv X., s-a întocmit cartea funciară sub nr. Y. conform încheierii din 3

iulie 2006, înscriere efectuată în baza sentinței civile nr. 1967 din 25 martie

1996 pronunțată în Dosarul nr. 1043/1996 al Judecătoriei Botoșani.

Instanța a constatat

că reclamantul A.C.R. Botoșani este posesorul suprafeței de 18267 mp teren situat

în Botoșani pe care este amplasat un poligon autor și o popicărie. Prin sentință

s-a constatat o situație de fapt a posesie terenului care însă nu se poate confunda

cu proprietatea care este o stare de drept.

A.C.R., Filiala

Botoșani nu este proprietarul suprafeței de teren în litigiu având doar un atribut

al dreptului de proprietate, adică posesia asupra terenului în speță conform sentinței

civile nr. 1967 din 25 martie 1996 a Judecătoriei Botoșani.

Prin hotărârea

Consiliului Local din 31 iulie 2007 în Anexa nr. C identificată prin planșa anexă

terenul în suprafață 19702 mp a fost inventariat ca aparținând domeniului privat

al municipiului Botoșani. Ulterior s-a solicitat prin B.M.A., persoană fizică autorizată

intabularea dreptului de proprietate asupra acestei parcele de teren situată în

intravilanul municipiului Botoșani, conform planului de amplasament avizat de O.C.P.I.

Botoșani din 22 octombrie 2007motivat de faptul că imobilul are alocat deja număr

cadastral. Respingerea s-a datorat unei greșite intabulări pe numele reclamantului

A.C.R., Filiala Botoșani care în fapt are doar posesia terenului nefiindu-i recunoscut

dreptul de proprietate.

Terenul mai sus

arătat face parte din domeniul privat al municipiului în temeiul legii, având în

vedere următoarele prevederi: art. 26 din Legea nr. 18/1991 republicată cu modificările

și completările ulterioare: „(1) Terenurile situate în intravilanul localității,

care au aparținut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri

fără moștenitori, trec în proprietatea comunei, orașului sau a municipiului, după

caz, și în administrarea primăriilor, pentru a fi vândute, concesionate ori date

în folosință celor care solicită să-și construiască locuințe și nu au teren, ori

pentru amplasarea de obiective social-culturale sau cu caracter productiv, potrivit

legii, ori pentru compensările prevăzute la art. 24.

(2) Până la efectuarea

operațiunilor prevăzute la alin. (1), terenurile vor fi înscrise și folosite conform

destinației avute.”

- art. 36

alin. (1) din aceiași lege: „(1) Terenurile aflate în proprietatea statului, situate

în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data

prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau a municipiilor, urmând

regimul juridic al terenurilor prevăzute la art. 26.”

- art. 4

alin. (1) din H.G. nr. 834/1991, cu modificările și completările ulterioare: „1)

Terenurile disponibilizate ca urmare a aplicării prevederilor art. 1 aparțin proprietății

private a comunelor, orașelor sau județelor și se constituie în „Fond special destinat

realizării de investiții sau desfășurării unor activități economice, administrat

de autoritățile administrației publice locale.”.

Potrivit adresei

nr. Z./2007 a A.N.C.P.I. comunicată de Instituția Prefectului Județului Botoșani

și înregistrată la Primăria municipiului Botoșani din 21 aprilie 2009 hotărârile

consiliului local privind inventarierea bunurilor imobile aflate în domeniul privat

al unității administrative pot sta la baza înregistrării în evidențele de cadastru

și publicate imobiliară.

Art. 44 și art.

53 din Constituția României garantează dreptul de proprietate privată și precizează

limitele stricte ale restrângerii exercițiului acestui drept, astfel că respingerea

cererii de înscriere în cartea funciară este nelegală.

Dreptul de proprietate

este dreptul cel mai complet care conferă titularului toate cele trei atribute:

posesia, folosința și dispoziția. Legea permite însă disocierea acestor atribute

și repartizarea lor la titulari diferiți conform art. 479 C. civ. care dispune că

„poate avea cineva asupra bunurilor sau un drept de proprietate sau un drept de

folosință sau numai de servitute”. Prin această separare nu se desființează dreptul

de proprietate, desmembramintele fiind compatibile cu acest drept.

Astfel, încheierea

din 3 iulie 2006 este dată cu aplicarea greșită a legii, înscrisurile pe care pârâta

Ie-a anexat la cererea de înscriere nu acoperă cerințele impuse de art. 47 din Ordinul

Ministerului Justiției nr. 2371/1997, nu constituie probatoriu pentru demonstrarea

dreptului de proprietate asupra terenului în speță. În documentația prezentată nu

s-a depus actul care constituie titlul de proprietate asupra imobilului, respectiv

asupra terenului, astfel încât în mod ilegal s-a respins cererea de intabulare.

Având în vedere

prevederile art. 26 și art. 36 din Legea nr. 7/1996 republicată: „(1) Dreptul de

proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți, fără înscrierea

în cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune.

Aceste drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înțelege să dispună

de ele.

(2) În aceleași

condiții sunt opozabile față de terți și drepturile reale dobândite de stat și de

orice persoană, prin efectul legii, prin expropriere sau prin hotărâri judecătorești

(4) Înscrierile

sunt de trei feluri:

- intabularea,

având ca obiect înscrierea definitivă a drepturilor reale;

- înscrierea provizorie

a drepturilor reale sub condiția justificării ulterioare;

- notarea, având

ca obiect înscrierea drepturilor personale, a actelor și faptelor juridice referitoare

la starea și capacitatea persoanelor, acțiunilor și căilor de atac în justiție,

precum și a măsurilor de indisponibilizare, în legătură cu imobilele din cartea

funciară.”.

Trebuie să se

facă distincție între intabularea având ca obiect înscrierea definitivă a drepturilor

reale, și înscrierea provizorie a drepturilor reale sub condiția justificării ulterioare

situație A.C.R., a cărei documentație are alocat număr cadastral provizoriu X.

Municipiul Botoșani

a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în calitate de

titular al dreptului iar înscrierea provizorie efectuată în numele A.C.R., Filiala

Botoșani a fost calificată greșit privind dreptul înscris, aceasta nefiind valabilă.

Prioritatea la

înscriere o are proprietarul imobilului, înscrierea căreia trebuie să-i fie subsecventă

orice alte înscrieri ale unor drepturi altele decât dreptul de proprietate referitoare

la acel imobil și nu invers. Înscrierea în cartea funciară a unui drept nu se poate

face decât cu observarea corespunzătoare a titularului dreptului de proprietate

care este nucleul principal în jurul căruia se construiește noțiunea de imobil.

Desigur că acces la sistemul de publicitate imobiliară are și titularul unui dezmembrământ

al dreptului de proprietate sau al unui alt drept real, cum este dreptul de folosință

al reclamantei. Dar înscrierea dreptului acestuia nu e poate face decât într-o manieră

subsecventă dreptului de proprietate cu observarea și evidențierea corespunzătoare

a titularului dreptului de proprietate. În acest sens Legea nr. 7/1996 reglementează

înscrierea desmembrămintelor dreptului de proprietate ca parte accesorie a înscrierii

dreptului principal, în partea a III a cărții funciare.

A.C.R., Filiala

Botoșani neavând decât un drept de folosință atribuirea numărului cadastral provizoriu

putea fi făcută numai în favoarea proprietarului, iar nu în favoarea titularului

dreptului de folosință. În acest sens sunt relevante dispozițiile Ordinului nr.

633/2006 și nr. 634/2006 Capitolul X potrivit cărora la înscrierea unui drept de

folosință nu se face documentație separată și deci nu se atribuie număr cadastral

ci se înscrie dreptul de folosință în partea a lll-a a cărții funciare deschisă

pentru proprietar și numai în cazul în care dreptul de folosință este pentru o parte

din imobil este nevoie de identificarea corespunzătoare acelei părți.

Recepționându-se

documentația cadastrală și atribuindu-se număr cadastral provizoriu în favoarea

A.C.R.E., acesta a fost în mod greșit tratat ca proprietar, iar aceasta înseamnă

implicit calificarea greșită a dreptului, ignorând faptul că reclamanta are numai

un drept de folosință.

Față de cele ce

preced instanța a respins ca nefondată acțiunea reclamantului A.C.R., Filiala Botoșani

în contradictoriu cu pârâții Municipiul Botoșani, prin Primar și Consiliul Local

al municipiului Botoșani.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, A.C.R., Filiala Botoșani, solicitând desființarea

hotărârii și, pe fond, constatarea ca rămasă fără obiect a acțiunii.

În motivare, a

arătat că, în mod greșit tribunalul a soluționat cauza prin respingerea cererii

ca nefondată, motivat de faptul că disputa privind dreptul de proprietate nu mai

poate avea loc în contradictoriu cu Consiliul local, respectiv U.A.T., Municipiul

Botoșani, această instituție de drept administrativ nemaifiind titulara dreptului

de proprietate, iar efectele hotărârii judecătorești prin care s-a statuat înscrierea

în mod greșit a suprafeței de 18.267 mp fac inutilă o acțiune în constatare, pe

care a promovat-o înainte de judecarea dosarului de contencios administrativ.

Aceste aspecte

au fost relevate instanței de judecată, însă nu au putut depune cerere de renunțare

la judecată, aceasta trebuind să fie dat în mod expres de A.C.R. București. Fără

a ține cont de poziția lor procesuală, instanța a soluționat cererea ca nefondată.

Prin decizia

nr. 486 din 23 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă,

s-a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamantul A.C.R., Filiala Botoșani

împotriva sentinței civile nr. 721 din 30 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Botoșani,

secția civilă, și a fost obligat reclamantul să plătească statului suma de 8.489

RON, cu titlu de diferență taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță.

În motivare instanța

de apel a reținut că deși apelantul a fost citat cu mențiunea timbrării apelului

cu suma de 4.670 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și 0,5 RON timbru judiciar,

nu s-a conformat dispozițiilor instanței.

Or, potrivit dispozițiilor

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, exercitarea

căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești civile este supusă taxei judiciare

de timbru și a timbrului judiciar, care se plătesc anticipat.

În conformitate

cu prevederile art. 3 al aceluiași articol, neîndeplinirea obligației de plată la

termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii sau a acțiunii.

Față de împrejurarea

că apelantul nu s-a conformat dispozițiilor date de instanță pentru termenul de

judecată din 23 septembrie 2014, curtea de apel a anulat ca netimbrat apelul declarat

de acesta și, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997,

reclamantul apelant a fost obligat să plătească statului suma de 8.489 RON, cu titlu

de diferență taxă judiciară de timbru datorată în primă instanță, taxă despre care

acesta a fost încunoștințat de către instanța de apel prin adresa din 22 iulie 2014.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul A.C.R. - FILIALA BOTOȘANI, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul susține

că prin una și aceeași hotărâre, instanța de apel a dispus două măsuri contradictorii,

prima prin care anula apelul ca fiind netimbrat și a doua prin care impunea apelantei

sarcini pecuniare constând în taxă de timbru datorată pentru judecata de la Tribunalul

Botoșani.

Precizează faptul

că taxa de timbru datorată, de 8.489 RON, nu a fost calculată și imputată de instanța

de fond, ci a fost calculată și imputată de instanța de apel.

De asemenea, instanța

de apel a mai calculat o taxă de timbru, în cuantum de 4.670 RON, datorată în apel,

pentru neplata căreia a anulat apelul.

Soluționând astfel,

recurentul consideră că instanța de apel a greșit întrucât sancțiunea anulării cererii

de apel (pentru netimbrare) afectează întreaga fază de judecată desfășurată în calea

de atac, astfel încât nu se puteau impune obligații niciunei părți prin acea hotărârea

de dezinvestire prin care s-a anulat apelul. Aceasta deoarece conform art. 106

alin. (1) C. proc. civ.: „Anularea unui act de procedură atrage și nulitatea actelor

următoare, în măsura în care acestea nu pat avea o existență de sine stătătoare”.

Or, nu poate subzista o dispoziție de instanță executorie (obligația de plată a

taxei de timbru datorată în judecata pe fond) într-o cale de atac anulată.

Arată că suma

de 8.489 RON imputată de instanța de apel, cu titlu de diferență taxă judiciară

de timbru datorată în primă instanță, nu greva în sarcina reclamantului apelant

la data formulării apelului deoarece ea nu fusese calculată și imputată de instanța

de fond, fiind calculată și imputată de instanța de apel. Așadar, imputația sumei

de 8.489 RON constituie o obligație nouă, împovărătoare și suplimentară impusă reclamantului

în propria cale de atac, încălcându-se astfel prevederile art. 296 teza a II-a C.

proc. civ.

Consideră că instanța

de apel a aplicat greșit art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, întrucât conform

art. 18 alin. (1) din aceeași lege: „determinarea cuantumului taxelor judiciare

de timbru se face de către instanța de judecată sau, după caz, de Ministerul Justiției.”.

Așadar legiuitorul a făcut distincție între organul judiciar care determină cuantumul

taxei și organul judiciar care verifică plata taxei, primul fiind, în temeiul

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, instanța care judecă cauza, iar al doilea

fiind, în temeiul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, instanța de control

judiciar.

Pe cale de consecință,

recurentul susține că instanța de apel nu putea să stabilească (determine) diferența

de taxă datorată de reclamantul apelant pentru faza procedurală din primă instanță,

ci cel mult ar fi putut să îi impute suma calculată de instanța de fond dar neplătită

de reclamantă, și aceasta, exclusiv în ipoteza în care nu ar fi anulat apelul.

În plus, consideră

că taxele de timbru se solicită părții obligate, conform normelor legale aplicabile,

prin „citație”, iar nu prin „adresă de instanță”, aceasta din urmă nefiind un act

procedural prevăzut de C. proc. civ.

Pentru cele arătate,

solicită instanței să admită recursul și să modifice în parte decizia recurată în

sensul înlăturării cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.489 RON dispuse în

sarcina sa, cu titlu de diferență de taxă judiciară de timbru datorată în prima

instanță.

În ce privește

anularea apelului ca netimbrat, recurentul susține că A.C.R., Filiala Botoșani nu

avea la data depunerii cererii introductive cum nu are nici acum, personalitate

juridică și nici mandat special pentru a promova și reprezenta în instanță A.C.R.

(cu sediul la București), singura persoană juridică competentă să exercite în instanță

cererile din cauza pendinte.

Cum, în lumina

art. 162 C. proc. civ., excepțiile de ordine publică se pot ridica și în recurs,

coroborat cu art. 43 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia lipsa capacității de

exercițiu a drepturilor procedurale poate fi invocată în orice stare a pricinii,

invocă excepția lipsei calității sale procesuale active, pe care o motivează prin

încălcarea prevederilor art. 67 alin. (2) și art. 68 alin. (1) coroborat cu

art. 41 și art. 42 C. proc. civ.

În ceea ce privește

nulitatea apelului, mai arată și faptul că instanța trebuia să se abțină, sub sancțiunea

desființării deciziei, de a formula considerente referitoare la fondul cauzei, câtă

vreme a dispus anularea apelului.

Or, instanța de

apel, încheind judecata prin admiterea excepției de netimbrare și anularea apelului,

s-a pronunțat nelegal, prin aceiași hotărâre de dezinvestire, asupra unor aspecte

care țineau de fondul cauzei, ceea ce îi era prohibit.

Ca urmare, recurentul-reclamant

solicită instanței să admită recursul, să modifice în tot decizia recurată, precum

și sentința Tribunalului Botoșani și, pe fondul cauzei, să respingă cererea introductivă

de instanță ca fiind formulată de o persoană fără capacitate procesuală de exercițiu.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată

că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant

a indicat în cererea de recurs art. 304 pct. 6 C. proc. civ., însă acest text legal

nu este incident în cauză.

Astfel, pentru

aplicabilitatea oricăreia dintre ipotezele reglementate de dispoziția legală în

discuție este necesar ca instanța de apel să fi admis calea de atac declarată, cu

consecința soluționării pe fond a acțiunii, ceea ce nu este cazul în speță, prin

decizia recurată fiind anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamant.

Deși recurentul

și-a întemeiat cererea de recurs și pe motivul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., acesta nu arată care motiv de apel nu a fost analizat de curte

sau a fost analizat în mod superficial, care parte a motivării nu corespunde soluției

din dispozitiv sau care dintre considerente se contrazic, în sensul că, din unele

rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

De asemenea, nu a menționat care dintre argumentele instanței nu au legătură cu

natura pricinii.

Cât privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. recurentul nu a precizat care

este actul juridic dedus judecății pe care instanța l-a interpretat greșit sau căruia

i-a fost schimbat înțelesul lămurit sau vădit neîndoielnic.

Criticile invocate

de recurentul-reclamant se încadrează în motivul de modificare prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Susținerea recurentului

conform căreia decizia pronunțată de instanța de apel cuprinde măsuri contradictorii,

deoarece instanța nu putea dispune asupra obligației de plată a taxei de timbru

datorată la fond în condițiile în care a anulat ca netimbrat apelul, este nefondată.

În speță, anularea

apelului ca netimbrat este consecința neachitării taxei de timbru stabilite în sarcina

reclamantului pentru soluționarea căii ordinare de atac cu care a învestit instanța

și nu consecința neachitării diferenței de taxă de timbru aferentă judecății fondului

pricinii.

Art. 106

alin. (1) C. proc. civ. invocat de recurent se referă strict la „nulitatea actelor

următoare” or, sentința pronunțată de tribunal este un act de procedură anterior

deciziei prin care s-a anulat apelul reclamantului.

Prin urmare, netimbrarea

acțiunii la instanța de fond nu are influență asupra legalității și temeiniciei

hotărârii pronunțate, instanța de control judiciar având posibilitatea, dacă apreciază

că greșit nu a fost satisfăcută această cerință legală, să facă aplicarea dispozițiilor

art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997.

În ceea ce privește

critica referitoare la încălcarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, Înalta

Curte reține, de asemenea, că este nefondată, textul legal abilitând în mod expres

instanța de control să dispună obligarea părții la plata diferențelor de taxă de

timbru neachitate în fazele procesuale anterioare.

Conform dispozițiilor

art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, „în situația în care instanța judecătorească

învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că

în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul

legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente,

dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu”.

În cursul judecații

din fond, reclamantul a depus o taxă de timbru în valoare de 194 RON (Dosarul

nr. 1594/40/2010 al Tribunalului Botoșani, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal) și o taxă de timbru în cuantum de 657 RON (Dosarul nr. 5836/40/2011 al

Tribunalului Botoșani, secția I civilă), timbrajul corespunzător acțiunii în raport

de valoarea terenului în litigiu (522.984 RON, valoare însușită de reclamant astfel

cum s-a consemnat în încheierea din 13 decembrie 2010 pronunțată de Judecătoria

Botoșani în Dosarul nr. 12.721/193/2010), în judecata la fond, ar fi fost de 9.340

RON, obligație ce îi revenea potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. g) din

Legea nr. 146/1997.

În mod legal,

curtea de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr.

146/1997 și, verificând dacă acțiunea a fost legal timbrată, a dispus prin adresa

din 22 iulie 2014 ca reclamantul să plătească suma de 8.489 RON reprezentând diferența

de taxă de timbru neachitată la fond.

Față de susținerea

recurentului că această obligație nu i-a fost comunicată prin citație, ci printr-o

adresă, se impune precizarea că nu există un text legal care să impună modalitatea

de comunicare a sumei datorate cu titlu de taxă de timbru.

Prin urmare, instanța

de control judiciar are abilitatea de a statua asupra corectitudinii stabilirii

obligației de plată a taxei judiciare de timbru și a întinderii acesteia, atâta

timp cât potrivit dispozițiilor Legii nr. 146/1997 aceasta poate dispune darea în

debit a părții cu privire la suma datorată ca taxă judiciară de timbru în primă

instanță, verificând astfel existența obligației de a timbra și limitele acesteia;

de altfel, art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997 instituie un remediu ce are

drept finalitate protecția suplimentară a statului, garanția încasării taxelor judiciare

de timbru în cuantumul complet, chiar când instanțele de fond ar omite acest lucru.

Contrar susținerii

recurentului conform căreia, suma de 8.489 RON nu greva în sarcina sa, întrucât

nu fusese calculată și imputată de instanța de fond, se constată că acesta avea

posibilitatea în apel să formuleze critici care să vizeze acest cuantum al diferenței

de taxă de timbru datorată în primă instanță exclusiv în cadrul unei cereri de reexaminare,

neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căii de

reformare a recursului.

O altă critică

se referă la faptul că prin imputația sumei de 8.489 RON instanța de apel a încălcat

prevederile art. 296 teza a II-a C. proc. civ., creându-i reclamantului o situație

mai grea în propria cale de atac.

Nici această critică

nu poate fi reținută, motivat de faptul că principiul non reformatio in pejus nu

operează în ipoteza stabilirii taxelor judiciare de timbru, de vreme ce aceasta

are ca obiect modul de determinare, în concret, a unei obligații legale, prestabilite

generic prin normele în materie, astfel încât instanța n-ar putea, sub motivul neagravării

situației părții în propria cale de atac, să ignore ori să altereze dispozițiile

legale cu privire la cuantumul taxei judiciare de timbru, apreciindu-se legal învestită

cu soluționarea litigiului.

Recurentul-reclamant

mai susține prin cererea de recurs și faptul că instanța trebuia să se sesizeze

din oficiu asupra modului în care a debutat și s-a derulat litigiul (lipsa mandatului

special pentru depunerea cererilor, lipsa calității procesuale active a reclamantului),

reiterând excepția lipsei calității sale procesuale active.

Recurentul ignoră

faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel prin care

s-a anulat ca netimbrat apelul declarat de reclamantul A.C.R., Filiala Botoșani

împotriva sentinței civile nr. 721 din 30 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Botoșani,

secția civilă, reținându-se că, deși apelantul a fost citat cu mențiunea de a timbra

calea de atac, acesta nu s-a conformat respectivei cerințe legale.

Prin urmare, instanța

de apel nu a cercetat cauza în fond, ci s-a mărginit să facă verificări limitate

la acest aspect.

Într-o atare situație,

recurentul nu poate formula decât motive de casare referitoare la modul în care

instanța a soluționat aspectul legat de satisfacerea obligației legale privitoare

la plata taxei de timbru.

Este știut că

primează, în toate cazurile, excepția de procedură privitoare la taxa judiciară

de timbru, căci instanța nu poate să pună în discuția contradictorie a părților

probleme legate de soluționarea cererii principale înainte de a fi plătită taxa

judiciară de timbru (cum ar fi excepția lipsa calității procesuale active a reclamantului,

pe care acesta o invocă și care este o excepție de fond).

Astfel, instanța

de judecată nu se poate pronunța asupra altor cereri și excepții dacă nu a fost

legal sesizată, reclamantul netimbrând, anticipat, cererea de apel în conformitate

cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 potrivit cărora „Taxele

judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute expres de lege.”.

Această obligație

legală are astfel un caracter prioritar, atrăgând sancțiunea legală, după cum în

mod corect a și procedat instanța de apel, care a și argumentat de ce a procedat

în acest sens, reclamantul fiind citat cu mențiunea indicării taxelor pe care le

are de plătit, conform dispozițiilor legale susmenționate.

Pentru considerentele

arătate, se constată că nu sunt întrunite în cauză condițiile prevăzute de art.

304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. pentru motivele invocate, astfel

că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul A.C.R., Filiala Botoșani împotriva deciziei

nr. 486 din 23 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 februarie 2015.