ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1221/2015

Decizia nr. 1221/2015 Asupra recursurilor, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Hunedoara la data de 19 noiembrie 2010, sub nr. x/243/2010, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei B. SA la plata sumei de 158.833,16 RON - 37.817,82 euro - reprezentând contravaloarea daunei autoturismului marca C., cu număr de înmatriculare D. și număr de identificare E. Soluționând excepția de necompetență materială invocată de pârâtă prin întâmpinare, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 158 și art. 159 alin. (2) din același cod și în baza art. 2 C. proc.

civ., față de valoarea litigiului, Judecătoria Hunedoara prin Sentința civilă nr. 867 din 16 martie 2011 a admis excepția și în consecință a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Hunedoara, cauza fiind înregistrată pe rolul acestui tribunal la data de 29 martie 2011. Prin Sentința nr. 766/CA/2014, Tribunalul Hunedoara a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, fiind obligată pârâta SC B. SA să achite reclamantei suma de 136.903,79 RON, reprezentând contravaloarea daunelor și dobânda legală calculată la această sumă începând cu data de 19 ianuarie 2014 până la data plății efective. De asemenea a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 36.787,67 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în data de 14 iunie 2010 a avut loc o coliziune între autoturismul marca C., cu număr de înmatriculare D., proprietatea reclamantei condus de către administratorul societății, F., și un alt autoturism, fiind încheiat de către Poliția Municipiului Hunedoara, Serviciul Rutier, procesul-verbal din 15 septembrie 2010, în care s-a consemnat că niciunul dintre cei doi conducători auto nu se face vinovat de producerea accidentului având în vedere ca toate semafoarele intersecției arătau culoarea verde a semaforului. A mai reținut prima instanță că reclamanta este proprietarul autoturismului conform cărții de identitate a vehiculului și deține Polița de asigurare facultativă a autovehiculelor nr. x cu valabilitate de la 2 aprilie 2010 până la 1 aprilie 2011, conform căreia autoturismul marca C. cu nr. de înmatriculare D. era asigurat la valoarea de 75.320 euro.

A constatat că, din probele administrate a rezultat că riscul asigurat s-a produs și că în baza poliței de asigurare casco, pârâtei îi revenea obligația de achitare a sumelor necesare acoperirii prejudiciului încercat de reclamantă prin avarierea autovehiculului asigurat, obligație pe care pârâta nu și-a îndeplinit-o, deși a fost notificată de reclamantă prin Adresa din 27 august 2010, potrivit dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ., fiind formulată cererea de despăgubire pentru suma de 33.740 euro, iar la data de 14 iunie 2010 a fost întocmit Dosarul de daună x /HD/100173/10.

Totodată, tribunalul a considerat că apărările pârâtei referitoare la faptul că devizul prezentat de reclamantă a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor contractuale și că devizul prezentat de reclamantă se referă și la alte avarii neconstatate printr-un proces-verbal sunt nefondate întrucât pârâta a întocmit un proces-verbal de constatare a daunelor la 17 iunie 2010 care se completează cu expertizarea de daună întocmită de G. - filiala Munchen, act prin care s-au determinat în concret toate componentele și subansamblele avariate ale autoturismului.

Astfel tribunalul, în aplicarea clauzei de la pct. 8.5.2 din Condiții generale, conform cărora în cazul reparațiilor din România la costul total al reparațiilor părților componente/subansamblelor avariate și/sau înlocuirii acestora, inclusiv costul materialelor și manoperei rezultată din actele de reparație se adaugă și TVA-ul aferent, a admis acțiunea precizată de către reclamantă și a obligat pârâta la plata unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciul efectiv, consecință directă a riscului, constând în suma de 136.903,79 RON inclusiv TVA, acesta fiind costul aferent pieselor și manoperei conform răspunsului la obiecțiuni pct. 2. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a admis cererea reclamantului și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 36.787,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă de timbru, onorariu de expert și onorariu avocațial.

Prin Încheierea din 27 iunie 2014 de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele și dispozitivul Sentinței nr. 766/CA/2014, instanța a reținut că din eroare a fost obligată pârâta să achite reclamantei dobânda la suma de 136.903,79 RON începând cu data de 19 ianuarie 2014 și în consecință a fost obligată pârâta la plata dobânzii începând cu data de 19 ianuarie 2010 până la data plății efective, astfel cum s-a solicitat. Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 27 iunie 2014, pârâta B. SA a declarat apel, criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de SC B. SA.

Analizând criticile apelantei privind modul de calcul al despăgubirilor, instanța de apel a reținut că acestea au fost acordate în limitele contactului de asigurare cu respectarea principiului reparării integrale a pagubei și a valorii sumei asigurate. Totodată, a constatat că dispozițiile art. 8.10 din condițiile de asigurare nu-și au aplicabilitate în cauză, întrucât nu s-a dovedit nici aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 8.2 din condițiile de asigurare. În ceea ce privește dobânda ce a fost acordată, instanța a făcut aplicarea în cauză a prevederilor art. 43 C. com. Critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță cu titlu de onorariu de avocat a fost înlăturată ca nefondată cu motivarea că acesta a fost acordat în raport de complexitatea și valoarea obiectului dedus judecății cu respectarea dispozițiilor art. 274 - 276 C. proc.

civ. De asemenea, a fost respins ca nefondat și apelul declarat împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, întrucât aceasta a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. Prin Decizia nr. 150/2015 din 2 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei SC A. SRL, de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014, în sensul obligării pârâtei B. SA la 5.000 RON cheltuieli de judecată, instanța reținând ca fiind îndeplinite condițiile art. 281 2 alin. (1), raportat la art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Împotriva Deciziei civile nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, a declarat recurs pârâta B. SA, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc.

civ. Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează nulitatea deciziei atacate, întrucât acesteia îi lipsesc două mențiuni obligatorii, respectiv indicarea căii de atac și menționarea termenului în care se atacă hotărârea, iar lipsa acestor mențiuni obligatorii atrag nulitatea deciziei, având în vedere că din modul de formulare al art. 261 C. proc. civ., rezultă că lipsa oricăruia din elementele obligatorii, inclusiv a celor prevăzute la pct. 7, este sancționată cu nulitatea hotărârii. În acest sens, recurenta apreciază că în cauză se impune admiterea recursului și casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc.

civ. raportat la art. 304 pct. 5 din același cod. În opinia recurentei, considerentele care au condus instanța de apel la respingerea apelului formulat și la menținerea hotărârii primei instanțe sunt nelegale, întrucât motivarea este rezultatul unei aplicării eronate a legii, fiind astfel incidente dispozițiile prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., sens în care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 recurenta susține că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece contravaloarea reparațiilor ar trebui să fie egală cu contravaloarea elementelor constatate ca fiind avariate inițial, prin procesul-verbal semnat de către ambele părți, fiind avut în vedere procesul-verbal de constatare a daunelor încheiat la 17 iunie 2010. În acest sens, recurenta apreciază că au fost nesocotite dispozițiile art. 8.1.

din Condițiile generale, potrivit cărora, constatarea și evaluarea sunt efectuate de către asigurător și asigurat pe baza documentelor complete privind cauzele accidentului și a actelor din care rezultă valoarea reparației, precum și dispozițiile art. 8.11, în sensul că pentru achiziționarea unor piese din străinătate era nevoie de acordul asigurătorului, cu condiția ca prețul acestora să nu depășească nivelul prețurilor de la reprezentantele din România, acord ce era necesar și pentru repararea autovehiculului în străinătate și care nu a fost dat niciodată de pârâtă.

Tot în argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta face referire la problema cheltuielilor de judecată, apreciind că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii prin faptul că nu a procedat la cenzurarea onorariului de avocat admis pentru reclamantă în primă instanță, în sensul reducerii acestuia, solicitând astfel instanței să procedeze la cenzurarea onorariului de avocat al reclamantei, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece apreciază cuantumul acestora excesiv de mare față de complexitatea muncii depuse de avocatul reclamantei. În privința dobânzilor, recurenta apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., deoarece instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut, hotărârile pronunțate în cauză fiind rezultatul aplicării greșite a legii, în acest sens se susține că s-a încălcat principiul disponibilității, deoarece dobânzile nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată și nici ulterior prin vreo precizare/completare de acțiune și nici nu a fost achitată taxa judiciară de timbru. Recursul declarat de pârâta B. SA București împotriva Deciziei nr. 150/2015 din 2 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că instanța a dispus admiterea cererii reclamantei SC A. SRL de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014, în sensul obligării pârâtei B. SA la 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă SC A. SRL la data de 29 aprilie 2015 s-a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâta B. SA București sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie." În speță, se constată că, motivul de nulitate al Deciziei civile nr. 477/2014, invocat de către recurentă prin raportare la dispozițiile art. 261 pct. 7 C. proc. civ., privește omisiunea instanței de a indica calea de atac a recursului și termenul de exercitare al acestei căi de atac. Potrivit art. 261 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie menționat în dispozitivul său calea de atac și termenul în care se poate exercita această cale de atac, însă această omisiune a instanței de apel nu atrage nulitatea deciziei astfel pronunțată, având în vedere că pârâta nu a suferit nicio vătămare a drepturilor sale procesuale, aspect ce rezidă din împrejurarea că pârâta și-a exercitat în termen legal și în temeiul legii calea de atac prevăzută de lege.

În argumentarea acestei susțineri se reține că nu judecătorul acordă dreptul la o cale de atac și nu acesta fixează termenul de exercitare, ci legiuitorul, iar menționarea din eroare, în dispozitiv a posibilității declarării recursului, nu deschide părții o cale pe care legea n-o acordă, această soluție reprezentând o consecință a principiului legalității căilor de atac. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal.

În acest sens se reține faptul că, susținerile referitoare la interpretarea și aplicarea clauzelor contractuale au fost analizate de instanța de apel, apreciindu-se că experții nu se puteau limita la constatările inițiale din procesul-verbal de constatare a daunelor încheiat la 17 iunie 2010, pentru că acesta nu cuprindea toate daunele cauzate autoturismului, determinarea completă a avariilor necesitând o expertizare tehnică de specialitate completă. Totodată s-a reținut că reclamanta a înștiințat pârâta cu privire la intenția sa de a se deplasa cu autoturismul la reprezentanța C. din Germania de unde a fost achiziționat autoturismul în vederea reparării acestuia, și față de care, pârâta nu și-a exprimat dezacordul.

În acest context, se constată că instanța de apel a aplicat legea, în mod corect, întrucât potrivit art. 2 din Legea nr. 136/1995, în asigurările facultative raporturile dintre asigurat și asigurător, precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare, ori în cauză este vorba despre o asigurare facultativă de bunuri, astfel că răspunderea părților se stabilește în temeiul contractului de asigurare și a poliței de asigurare, iar valoarea autoturismului la care acesta a fost asigurat era de 75.429 euro, sumă în raport de care reclamanta și-a îndeplinit obligația contractuală a achitării primei de asigurare, astfel că, pârâtei îi revenea obligația corelativă de a despăgubi societatea reclamantă cu echivalentul integral al prejudiciului încercat prin producerea evenimentului asigurat.

În privința cuantumului daunelor acordate de prima instanță în sumă de 136.903,79 RON, o primă critică se referă la faptul că singurul document pe care experții trebuiau să-l aibă în vedere era constatarea inițială, întrucât contractul prevedea că daunele mașinii pot fi constatate numai de ambele părți asigurat și asigurător CASCO, motiv pentru care orice constatare făcută fără acordul asigurătorului ar fi lovită de nulitate. În acest sens, art. 8.1 prevede că "constatarea și evaluarea pagubelor se fac de către reprezentanții Asigurătorului, împreună cu Asiguratul sau împuterniciții acestuia, inclusiv prin experți dacă s-a convenit în acest mod între părți în baza unul proces-verbal de constatare", iar art. 8.2 prevede în mod expres posibilitatea constatării ulterioare a unor pagube ce nu au putut fi constatate inițial prin vizualizarea de către asigurat și asigurător a daunelor cauzate autovehiculului.

Din această perspectivă, se constată că experții nu se puteau limita la constatările inițiale din procesul-verbal de constatare a daunelor încheiat la 17 iunie 2010 pentru că acestea nu cuprindeau toate daunele cauzate autoturismului, determinarea completă a avariilor necesitând o expertizare tehnică de specialitate și completă. Cât privește aplicarea art. 8.11 din Condiții generale în sensul că numai cu acordul asigurătorului, se poate accepta achiziționarea din străinătate de către Asigurat a unor părți componente sau materiale în valută, cu condiția ca prețul acestora să nu depășească preturile unitare de la reprezentantele din România, pentru tipul respectiv de autovehicul, se constată că această critică este nefondată în condițiile în care experții au concluzionat că prețurile pieselor din țară sunt în medie cu 19,09% mai mari decât în străinătate, sens în care această critică nu va fi reținută.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, iar în cauză nu se poate reține că instanța a acordat ce nu s-a solicitat pentru că reclamanta a formulat înaintea încheierii dezbaterilor pe fond o cerere de întregire a acțiunii civile formulate prin care au fost majorate pretențiile cu accesoriile solicitate, dobânzile legale de la data introducerii acțiunii, cerere ce se încadrează în dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și care a fost depusă la dosarul tribunalului.

În acest sens, se constată aplicarea corectă a legii, instanța reținând incidența în cauză a prevederilor art. 43 C. com., apreciind că aceste dobânzi au fost solicitate de la data introducerii acțiunii respectiv de la 19 noiembrie 2010, astfel că din eroare, inițial instanța a acordat dobânzile de la data de 19 ianuarie 2014, eroare ce a fost rectificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale cu respectarea dispozițiilor art. 281 C. proc. civ. În aceste condiții la data de 19 noiembrie 2010, data introducerii cererii de chemare în judecată, suma solicitată cu titlu de despăgubiri era deja scadentă, ori potrivit art. 43 C. com.

"datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile", iar în speță acestea nu au fost solicitate retroactiv din 30 august 2010, ci numai potrivit regulii curgerii dobânzilor de la data introducerii acțiunii, consacrată de art. 1088 C. civ., potrivit căreia, în obligațiile civile, dobânzile erau datorate din ziua cererii de chemare în judecată. În ceea ce privește cuantumul onorariului avocațial de la fond, aspect față de care instanța de apel a apreciat că acesta a fost acordat în raport de complexitatea și valoarea obiectului dedus judecății, cu respectarea dispozițiilor art. 274 - 276 C. proc. civ., se constată că această problemă reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate care astfel, nu poate fi cenzurată prin intermediul recursului, nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recursul declarat de pârâta B. SA București împotriva Deciziei nr. 150/2015 din 2 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că în raport de munca avocatului în fața instanței de apel nu se justifică obligarea recurentei la plata întregului onorariu avocațial în cuantum de 5.000 RON. Această critică se constată că este nefondată, întrucât instanța de apel, la acordarea onorariului de avocat a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv obiectul pricinii, complexitatea cauzei și activitatea apărătorilor. Problema aplicării de principiu a art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. a fost dezlegată de Curtea Constituțională prin mai multe decizii care au făcut trimitere și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceasta a statuat că rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale se recuperează numai în măsura în care "au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil". Astfel, în temeiul art. 30 din Legea nr. 51/1995, "contractul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului", numai că, în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța judecătorească nici nu stânjenește executarea contractului de asistență juridică și nici nu îl controlează, iar cu atât mai puțin nu îl modifică și nu îl anulează, în tot sau în parte.

Însă, între partea căzută în pretenții și care urmează a fi obligată de către instanță, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la plata diminuată a cheltuielilor de judecată și avocatul părții adverse ce a probat un onorariu de avocat încasat mai mare, nu există vreun raport juridic contractual care ar ține instanța a-l avea în vedere. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de gradul de dificultate al cauzei, valoarea pretențiilor deduse judecății și diligentele depuse de apărătorul pârâtei. Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc.

civ., urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta B. SA București, pe care o va obliga, în temeiul art. 274 C. proc. civ. să-i achite intimatei-reclamante SC A. SRL suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta B. SA București împotriva Deciziei civile nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014 și a Deciziei nr. 150/2015 din 2 aprilie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă. Obligă recurenta-pârâtă B. SA București să-i achite intimatei-reclamante SC A. SRL suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2015. Procesat de GGC - MI