ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1221/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1221/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 1221/2015

Asupra recursurilor,

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Hunedoara la data de 19 noiembrie 2010, sub

nr. x/243/2010, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtei B. SA la

plata sumei de 158.833,16 RON - 37.817,82 euro - reprezentând contravaloarea

daunei autoturismului marca C., cu număr de înmatriculare D. și număr de

identificare E.

Soluționând excepția

de necompetență materială invocată de pârâtă prin întâmpinare, în temeiul art.

137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 158 și art. 159 alin. (2) din

același cod și în baza art. 2 C. proc. civ., față de valoarea litigiului,

Judecătoria Hunedoara prin Sentința civilă nr. 867 din 16 martie 2011 a admis

excepția și în consecință a declinat competența de soluționare în favoarea

Tribunalului Hunedoara, cauza fiind înregistrată pe rolul acestui tribunal la

data de 29 martie 2011.

Prin Sentința nr.

766/CA/2014, Tribunalul Hunedoara a admis acțiunea formulată de reclamanta SC

A. SRL, fiind obligată pârâta SC B. SA să achite reclamantei suma de 136.903,79

RON, reprezentând contravaloarea daunelor și dobânda legală calculată la

această sumă începând cu data de 19 ianuarie 2014 până la data plății efective.

De asemenea a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă, în sumă de 36.787,67 RON reprezentând taxă judiciară de timbru,

onorariu expert și onorariu avocat.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că în data de 14 iunie 2010 a avut loc o coliziune

între autoturismul marca C., cu număr de înmatriculare D., proprietatea

reclamantei condus de către administratorul societății, F., și un alt

autoturism, fiind încheiat de către Poliția Municipiului Hunedoara, Serviciul

Rutier, procesul-verbal din 15 septembrie 2010, în care s-a consemnat că

niciunul dintre cei doi conducători auto nu se face vinovat de producerea

accidentului având în vedere ca toate semafoarele intersecției arătau culoarea

verde a semaforului.

A mai reținut prima

instanță că reclamanta este proprietarul autoturismului conform cărții de

identitate a vehiculului și deține Polița de asigurare facultativă a

autovehiculelor nr. x cu valabilitate de la 2 aprilie 2010 până la 1 aprilie

2011, conform căreia autoturismul marca C. cu nr. de înmatriculare D. era

asigurat la valoarea de 75.320 euro. A constatat că, din probele administrate a

rezultat că riscul asigurat s-a produs și că în baza poliței de asigurare

casco, pârâtei îi revenea obligația de achitare a sumelor necesare acoperirii

prejudiciului încercat de reclamantă prin avarierea autovehiculului asigurat,

obligație pe care pârâta nu și-a îndeplinit-o, deși a fost notificată de

reclamantă prin Adresa din 27 august 2010, potrivit dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., fiind formulată cererea de despăgubire pentru suma de 33.740

euro, iar la data de 14 iunie 2010 a fost întocmit Dosarul de daună x

/HD/100173/10.

Totodată, tribunalul

a considerat că apărările pârâtei referitoare la faptul că devizul prezentat de

reclamantă a fost întocmit cu încălcarea dispozițiilor contractuale și că

devizul prezentat de reclamantă se referă și la alte avarii neconstatate

printr-un proces-verbal sunt nefondate întrucât pârâta a întocmit un

proces-verbal de constatare a daunelor la 17 iunie 2010 care se completează cu

expertizarea de daună întocmită de G. - filiala Munchen, act prin care s-au

determinat în concret toate componentele și subansamblele avariate ale

autoturismului.

Astfel tribunalul, în

aplicarea clauzei de la pct. 8.5.2 din Condiții generale, conform cărora în

cazul reparațiilor din România la costul total al reparațiilor părților

componente/subansamblelor avariate și/sau înlocuirii acestora, inclusiv costul

materialelor și manoperei rezultată din actele de reparație se adaugă și TVA-ul

aferent, a admis acțiunea precizată de către reclamantă și a obligat pârâta la

plata unei despăgubiri pentru acoperirea prejudiciul efectiv, consecință

directă a riscului, constând în suma de 136.903,79 RON inclusiv TVA, acesta

fiind costul aferent pieselor și manoperei conform răspunsului la obiecțiuni

pct. 2.

În baza art. 274

alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a admis cererea reclamantului și a obligat

pârâtul la plata către reclamant a sumei de 36.787,67 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată, respectiv taxă de timbru, onorariu de expert și

onorariu avocațial.

Prin Încheierea din

27 iunie 2014 de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele și

dispozitivul Sentinței nr. 766/CA/2014, instanța a reținut că din eroare a fost

obligată pârâta să achite reclamantei dobânda la suma de 136.903,79 RON

începând cu data de 19 ianuarie 2014 și în consecință a fost obligată pârâta la

plata dobânzii începând cu data de 19 ianuarie 2010 până la data plății

efective, astfel cum s-a solicitat.

Împotriva acestei

sentințe și a încheierii din 27 iunie 2014, pârâta B. SA a declarat apel,

criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

Alba-Iulia, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 477/2014 din 20

noiembrie 2014 a respins ca nefondat apelul declarat de SC B. SA.

Analizând criticile

apelantei privind modul de calcul al despăgubirilor, instanța de apel a reținut

că acestea au fost acordate în limitele contactului de asigurare cu respectarea

principiului reparării integrale a pagubei și a valorii sumei asigurate.

Totodată, a constatat

că dispozițiile art. 8.10 din condițiile de asigurare nu-și au aplicabilitate

în cauză, întrucât nu s-a dovedit nici aplicarea greșită de către prima

instanță a dispozițiilor art. 8.2 din condițiile de asigurare.

În ceea ce privește

dobânda ce a fost acordată, instanța a făcut aplicarea în cauză a prevederilor

art. 43 C. com.

Critica privind

cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță cu titlu de

onorariu de avocat a fost înlăturată ca nefondată cu motivarea că acesta a fost

acordat în raport de complexitatea și valoarea obiectului dedus judecății cu

respectarea dispozițiilor art. 274 - 276 C. proc. civ.

De asemenea, a fost

respins ca nefondat și apelul declarat împotriva încheierii de îndreptare a

erorii materiale, întrucât aceasta a fost pronunțată cu respectarea

dispozițiilor art. 281 C. proc. civ.

Prin Decizia nr.

150/2015 din 2 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a

II-a civilă, a fost admisă cererea reclamantei SC A. SRL, de completare a

dispozitivului Deciziei civile nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014, în sensul

obligării pârâtei B. SA la 5.000 RON cheltuieli de judecată, instanța reținând

ca fiind îndeplinite condițiile art. 281

2

alin. (1), raportat la

art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva Deciziei

civile nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

Alba-Iulia, secția a II-a civilă, a declarat recurs pârâta B. SA, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ.

Criticile întemeiate

pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., vizează nulitatea deciziei

atacate, întrucât acesteia îi lipsesc două mențiuni obligatorii, respectiv

indicarea căii de atac și menționarea termenului în care se atacă hotărârea,

iar lipsa acestor mențiuni obligatorii atrag nulitatea deciziei, având în

vedere că din modul de formulare al art. 261 C. proc. civ., rezultă că lipsa

oricăruia din elementele obligatorii, inclusiv a celor prevăzute la pct. 7,

este sancționată cu nulitatea hotărârii.

În acest sens,

recurenta apreciază că în cauză se impune admiterea recursului și casarea

deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în

temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 5 din

același cod.

În opinia recurentei,

considerentele care au condus instanța de apel la respingerea apelului formulat

și la menținerea hotărârii primei instanțe sunt nelegale, întrucât motivarea

este rezultatul unei aplicării eronate a legii, fiind astfel incidente

dispozițiile prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., sens în care

solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei

recurate în sensul admiterii apelului, cu consecința respingerii cererii de

chemare în judecată.

În dezvoltarea

criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 recurenta susține că

hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece contravaloarea

reparațiilor ar trebui să fie egală cu contravaloarea elementelor constatate ca

fiind avariate inițial, prin procesul-verbal semnat de către ambele părți,

fiind avut în vedere procesul-verbal de constatare a daunelor încheiat la 17

iunie 2010.

În acest sens,

recurenta apreciază că au fost nesocotite dispozițiile art. 8.1. din Condițiile

generale, potrivit cărora, constatarea și evaluarea sunt efectuate de către

asigurător și asigurat pe baza documentelor complete privind cauzele

accidentului și a actelor din care rezultă valoarea reparației, precum și

dispozițiile art. 8.11, în sensul că pentru achiziționarea unor piese din

străinătate era nevoie de acordul asigurătorului, cu condiția ca prețul

acestora să nu depășească nivelul prețurilor de la reprezentantele din România,

acord ce era necesar și pentru repararea autovehiculului în străinătate și care

nu a fost dat niciodată de pârâtă.

Tot în argumentarea

acestui motiv de recurs, recurenta face referire la problema cheltuielilor de

judecată, apreciind că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii prin

faptul că nu a procedat la cenzurarea onorariului de avocat admis pentru

reclamantă în primă instanță, în sensul reducerii acestuia, solicitând astfel

instanței să procedeze la cenzurarea onorariului de avocat al reclamantei, în

temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., deoarece apreciază cuantumul acestora

excesiv de mare față de complexitatea muncii depuse de avocatul reclamantei.

În privința

dobânzilor, recurenta apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța a acordat ceea ce nu s-a

cerut, hotărârile pronunțate în cauză fiind rezultatul aplicării greșite a

legii, în acest sens se susține că s-a încălcat principiul disponibilității,

deoarece dobânzile nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată și

nici ulterior prin vreo precizare/completare de acțiune și nici nu a fost

achitată taxa judiciară de timbru.

Recursul declarat de

pârâta B. SA București împotriva Deciziei nr. 150/2015 din 2 aprilie 2015

pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, vizează greșita

aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că

instanța a dispus admiterea cererii reclamantei SC A. SRL de completare a

dispozitivului Deciziei civile nr. 477/2014 din 20 noiembrie 2014, în sensul

obligării pârâtei B. SA la 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea

depusă de intimata-reclamantă SC A. SRL la data de 29 aprilie 2015 s-a

solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală

și temeinică.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate

și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile

declarate de pârâta B. SA București sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304

pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când

a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, care prevăd că: "actele

îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se

vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu

se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume

de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

În speță, se constată

că, motivul de nulitate al Deciziei civile nr. 477/2014, invocat de către

recurentă prin raportare la dispozițiile art. 261 pct. 7 C. proc. civ.,

privește omisiunea instanței de a indica calea de atac a recursului și termenul

de exercitare al acestei căi de atac.

Potrivit art. 261

pct. 7 C. proc. civ., hotărârea se dă în numele legii și trebuie menționat în

dispozitivul său calea de atac și termenul în care se poate exercita această

cale de atac, însă această omisiune a instanței de apel nu atrage nulitatea

deciziei astfel pronunțată, având în vedere că pârâta nu a suferit nicio

vătămare a drepturilor sale procesuale, aspect ce rezidă din împrejurarea că

pârâta și-a exercitat în termen legal și în temeiul legii calea de atac

prevăzută de lege.

În argumentarea

acestei susțineri se reține că nu judecătorul acordă dreptul la o cale de atac

și nu acesta fixează termenul de exercitare, ci legiuitorul, iar menționarea

din eroare, în dispozitiv a posibilității declarării recursului, nu deschide

părții o cale pe care legea n-o acordă, această soluție reprezentând o

consecință a principiului legalității căilor de atac.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost

dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei

legal.

În acest sens se

reține faptul că, susținerile referitoare la interpretarea și aplicarea

clauzelor contractuale au fost analizate de instanța de apel, apreciindu-se că

experții nu se puteau limita la constatările inițiale din procesul-verbal de

constatare a daunelor încheiat la 17 iunie 2010, pentru că acesta nu cuprindea

toate daunele cauzate autoturismului, determinarea completă a avariilor

necesitând o expertizare tehnică de specialitate completă. Totodată s-a reținut

că reclamanta a înștiințat pârâta cu privire la intenția sa de a se deplasa cu

autoturismul la reprezentanța C. din Germania de unde a fost achiziționat

autoturismul în vederea reparării acestuia, și față de care, pârâta nu și-a

exprimat dezacordul.

În acest context, se

constată că instanța de apel a aplicat legea, în mod corect, întrucât potrivit

art. 2 din Legea nr. 136/1995, în asigurările facultative raporturile dintre

asigurat și asigurător, precum și drepturile și obligațiile fiecărei părți se

stabilesc prin contractul de asigurare, ori în cauză este vorba despre o

asigurare facultativă de bunuri, astfel că răspunderea părților se stabilește

în temeiul contractului de asigurare și a poliței de asigurare, iar valoarea

autoturismului la care acesta a fost asigurat era de 75.429 euro, sumă în

raport de care reclamanta și-a îndeplinit obligația contractuală a achitării

primei de asigurare, astfel că, pârâtei îi revenea obligația corelativă de a

despăgubi societatea reclamantă cu echivalentul integral al prejudiciului

încercat prin producerea evenimentului asigurat.

În privința

cuantumului daunelor acordate de prima instanță în sumă de 136.903,79 RON, o

primă critică se referă la faptul că singurul document pe care experții

trebuiau să-l aibă în vedere era constatarea inițială, întrucât contractul

prevedea că daunele mașinii pot fi constatate numai de ambele părți asigurat și

asigurător CASCO, motiv pentru care orice constatare făcută fără acordul asigurătorului

ar fi lovită de nulitate.

În acest sens, art.

8.1 prevede că "constatarea și evaluarea pagubelor se fac de către

reprezentanții Asigurătorului, împreună cu Asiguratul sau împuterniciții

acestuia, inclusiv prin experți dacă s-a convenit în acest mod între părți în

baza unul proces-verbal de constatare", iar art. 8.2 prevede în mod expres

posibilitatea constatării ulterioare a unor pagube ce nu au putut fi constatate

inițial prin vizualizarea de către asigurat și asigurător a daunelor cauzate autovehiculului.

Din această

perspectivă, se constată că experții nu se puteau limita la constatările

inițiale din procesul-verbal de constatare a daunelor încheiat la 17 iunie 2010

pentru că acestea nu cuprindeau toate daunele cauzate autoturismului,

determinarea completă a avariilor necesitând o expertizare tehnică de

specialitate și completă.

Cât privește

aplicarea art. 8.11 din Condiții generale în sensul că numai cu acordul

asigurătorului, se poate accepta achiziționarea din străinătate de către

Asigurat a unor părți componente sau materiale în valută, cu condiția ca prețul

acestora să nu depășească preturile unitare de la reprezentantele din România,

pentru tipul respectiv de autovehicul, se constată că această critică este

nefondată în condițiile în care experții au concluzionat că prețurile pieselor

din țară sunt în medie cu 19,09% mai mari decât în străinătate, sens în care

această critică nu va fi reținută.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat dacă instanța a acordat mai mult

decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, iar în cauză nu se poate reține că

instanța a acordat ce nu s-a solicitat pentru că reclamanta a formulat înaintea

încheierii dezbaterilor pe fond o cerere de întregire a acțiunii civile

formulate prin care au fost majorate pretențiile cu accesoriile solicitate,

dobânzile legale de la data introducerii acțiunii, cerere ce se încadrează în

dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. și care a fost depusă la

dosarul tribunalului.

În acest sens, se

constată aplicarea corectă a legii, instanța reținând incidența în cauză a

prevederilor art. 43 C. com., apreciind că aceste dobânzi au fost solicitate de

la data introducerii acțiunii respectiv de la 19 noiembrie 2010, astfel că din

eroare, inițial instanța a acordat dobânzile de la data de 19 ianuarie 2014,

eroare ce a fost rectificată prin încheierea de îndreptare a erorii materiale

cu respectarea dispozițiilor art. 281 C. proc. civ.

În aceste condiții la

data de 19 noiembrie 2010, data introducerii cererii de chemare în judecată,

suma solicitată cu titlu de despăgubiri era deja scadentă, ori potrivit art. 43

C. com. "datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă

de drept din ziua când devin exigibile", iar în speță acestea nu au fost

solicitate retroactiv din 30 august 2010, ci numai potrivit regulii curgerii

dobânzilor de la data introducerii acțiunii, consacrată de art. 1088 C. civ.,

potrivit căreia, în obligațiile civile, dobânzile erau datorate din ziua

cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește

cuantumul onorariului avocațial de la fond, aspect față de care instanța de

apel a apreciat că acesta a fost acordat în raport de complexitatea și valoarea

obiectului dedus judecății, cu respectarea dispozițiilor art. 274 - 276 C.

proc. civ., se constată că această problemă reprezintă o chestiune de

temeinicie, iar nu de legalitate care astfel, nu poate fi cenzurată prin

intermediul recursului, nefiind circumscrisă motivului de nelegalitate

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul declarat de

pârâta B. SA București împotriva Deciziei nr. 150/2015 din 2 aprilie 2015

pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă, vizează greșita

aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că

în raport de munca avocatului în fața instanței de apel nu se justifică

obligarea recurentei la plata întregului onorariu avocațial în cuantum de 5.000

RON.

Această critică se

constată că este nefondată, întrucât instanța de apel, la acordarea onorariului

de avocat a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., respectiv obiectul pricinii, complexitatea cauzei și activitatea

apărătorilor.

Problema aplicării de

principiu a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a fost dezlegată de Curtea

Constituțională prin mai multe decizii care au făcut trimitere și la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceasta a statuat că

rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse și onorariile

avocațiale se recuperează numai în măsura în care "au fost în mod real

făcute în limita unui cuantum rezonabil".

Astfel, în temeiul

art. 30 din Legea nr. 51/1995, "contractul dintre avocat și clientul său

nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al

statului", numai că, în ipoteza aplicării art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., instanța judecătorească nici nu stânjenește executarea contractului de

asistență juridică și nici nu îl controlează, iar cu atât mai puțin nu îl

modifică și nu îl anulează, în tot sau în parte.

Însă, între partea

căzută în pretenții și care urmează a fi obligată de către instanță, în temeiul

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., la plata diminuată a cheltuielilor de

judecată și avocatul părții adverse ce a probat un onorariu de avocat încasat

mai mare, nu există vreun raport juridic contractual care ar ține instanța a-l

avea în vedere.

Din această

perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de gradul

de dificultate al cauzei, valoarea pretențiilor deduse judecății și diligentele

depuse de apărătorul pârâtei.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ.,

urmează a respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta B. SA

București, pe care o va obliga, în temeiul art. 274 C. proc. civ. să-i achite

intimatei-reclamante SC A. SRL suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de pârâta B. SA București împotriva Deciziei civile nr.

477/2014 din 20 noiembrie 2014 și a Deciziei nr. 150/2015 din 2 aprilie 2015

pronunțate de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția a II-a civilă.

Obligă

recurenta-pârâtă B. SA București să-i achite intimatei-reclamante SC A. SRL

suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 mai 2015.

Procesat de GGC - MI