ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2484/2015

Decizia nr. 2484/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 octombrie 2014 sub nr. x/245/2012 la Judecătoria Iași, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., să li se constate calitatea de coproprietari asupra construcției P+E edificată pe terenul situat în Iași; obligarea pârâților la plata sumei de 190.000 lei reprezentând cota de ½ din contravaloarea chiriei încasată în ultimii 3 ani; încetarea stării de indiviziune cu privire la întreg imobilul și atribuirea unei cote de ½ din imobil; obligarea pârâților la o sultă compensatorie în cuantum de 200.000 lei. În drept au invocat dispozițiile art. 669 și urm. C. civ., art. 673 1 și urm. C. proc.

civ. Ulterior, la solicitarea instanței, reclamanții au precizat că își întemeiază capătul de cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de coproprietate pe instituția accesiunii imobiliare artificiale prev. de art. 482 C. civ. În motivarea cererii reclamanții au arătat că sunt, alături de pârâți, coproprietari ai suprafeței de 360 mp teren din Iași, și împreună cu pârâții au fost asociați ai unei activități de comerț, banii câștigați fiind investiți într-o clădire-spațiu comercial ridicată împreună pe acest teren. Reclamanții au convenit împreună cu pârâții să edifice acest spațiu și, deși reclamanții au participat în mod efectiv cu importante sume de bani și muncă proprie la edificarea construcției, pârâtul i-a înșelat, solicitându-le o declarație notarială în vederea unui acord de construire, spunându-le că autorizația nu poate fi eliberată de primărie fără acordul menționat, dar că vor fi împreună coproprietari asupra construcției.

După ce pârâții au obținut autorizația de construcție pe numele lor, au obținut o nouă autorizație de supraetajare fără a avea acordul reclamanților. Pârâții au profitat de lipsa de cunoștințe juridice a reclamanților când le-au solicitat acordul notarial, reclamanții având credința că autorizația de construcție va fi eliberată pe numele tuturor coproprietarilor terenului. Se mai arată ca pârâții au închiriat spațiul comercial cu sume cuprinse între 2.600-4.000 euro lunar. Pârâții au formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii, cu cheltuieli de judecată. Au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. întrucât terenul și construcția au fost dobândite de pârâtul C. anterior căsătoriei.

Au arătat că, deși reclamantul și pârâtul au cumpărat împreună un teren de 360 mp, reclamanții nu au nici un drept cu privire la construcție. Construcția a fost edificată cu resurse proprii de pârâți, reclamanții arătând-le la momentul începerii construcției că nu au resurse bănești pentru a participa la ridicarea construcției dar că nu se opun la edificarea imobilului de către pârâți. Dacă ar fi fost coproprietari asupra construcției autorizația ar fi putut fi eliberată pe numele tuturor coproprietarilor. Reclamanții nu au participat în niciun fel la ridicarea imobilului, toate operațiunile fiind derulate sub supravegherea și coordonarea pârâților. Pârâții în schimb au făcut eforturi financiare majore în vederea ridicării construcției vânzându-și un apartament, împrumutându-se de la rude.

Prin sentința nr. 256 din 9 ianuarie 2013 Judecătoria Iași a admis excepția necompetenței materiale în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea calității de coproprietari și a declinat competența în privința acestui capăt de cerere în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă; a disjuns celelalte capete de cerere, a dispus formarea unui dosar distinct având ca obiect „pretenții, ieșire din indiviziune” și a acordat termen la 13 martie 2012 cu citarea părților. Prin sentința nr. 1688 din 6 iunie 2014 Tribunalul Iași a respins acțiunea și a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 lei. Pentru a se pronunța astfel tribunalul a reținut că reclamanții și pârâții sunt coproprietari ai suprafeței de teren pe care a fost ridicat spațiul comercial.

Construcția-spațiu comercial a fost ridicată în urma unei autorizații de construcție eliberată exclusiv pe numele pârâților, ca urmare a unei declarații notariale ce conținea acordul reclamanților dat pârâților în vederea ridicării construcției. Prin acest acord notarial reclamanții erau de acord ca pârâții să-și construiască respectivul imobil, modalitatea de exprimare făcând referire clară la ridicarea construcției pentru pârâți. Reclamanții înțeleg să invoce accesiunea imobiliară arătând că devin proprietari ca urmare a simplei construiri pe terenul lor. Art. 492 C. civ. nu instituie decât o simplă prezumție: aceea că proprietarul terenului este și proprietarul construcției ridicate, care poate fi însă combătută, persoana care a făcut construcția putând dovedi că e proprietara construcției în baza unei convenții cu proprietarul terenului.

Făcând această dovadă proprietarul construcției dobândește un drept de proprietate asupra construcției și împiedică intervenirea accesiunii. Or, acordul dat de reclamanți pârâților în vederea construirii spațiului reprezintă tocmai o astfel de înțelegere care a împiedicat intervenirea accesiunii. Deși reclamanții susțin că acest acord a fost dat doar pentru a permite eliberarea autorizației, legea nu condiționează eliberarea autorizației de construire de existența unui drept de proprietate exclusivă sau de acordul celorlalți coproprietari.

Este firesc să nu existe o astfel de condiționare față de valoarea juridică a autorizației de construire care, potrivit art. 2 din Lege, constituie actul final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este permisă executarea lucrărilor de construcții corespunzător măsurilor prevăzute de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și post-utilizarea construcțiilor și nu naște prin ea însăși un drept de proprietate asupra construcțiilor, dreptul coproprietarului de a construi fără acordul celorlalți sau consecințele lipsei acestui acord, precum și drepturile asupra construcției edificate de către unul din coproprietari pe terenul comun urmând a fi stabilite potrivit dreptului comun, cu ocazia partajului, pornind de la regimul juridic particular al exercitării dreptului de proprietate.

În consecință acordul notarial nu a putut fi interpretat decât în sensul recunoașterii unui drept exclusiv asupra construcției ce urma a fi ridicată în beneficiul pârâților. S-a apreciat de către instanța de fond că în cauza de față nu există situația unei accesiuni, căci constructorul nu este un terț, ci chiar unul din coproprietari; accesiunea ar fi operat doar dacă un terț ar fi construit pe terenul ambilor coproprietari; dar când cel care a construit este chiar unul din coproprietari și având acordul celuilalt, nu a mai operat accesiunea în favoarea coproprietarului neconstructor; iar acordul la construire are tocmai acest scop, al împiedicării operării accesiunii. Sensul acordului notarial s-a dedus și din celelalte date ale speței, respectiv lipsa oricărei dovezi concrete a vreunei contribuții a reclamanților la ridicarea imobilului.

Nici din interogatoriu și nici din declarațiile martorilor audiați nu a rezultat în mod concret vreo modalitate de contribuție financiară sau materială la ridicarea construcției. Lipsa totală de implicare și cointeresare a reclamanților în procesul de ridicare a construcției denotă faptul că aceștia nu aveau reprezentarea faptului că vor fi coproprietari. Explicația oferită mereu de reclamanți în cursul interogatoriului că nu au cunoștință de procesul de construire întrucât erau ocupați cu activitatea de comerț nu a putut fi primită și nu a fost considerată plauzibilă.

Din interogatoriul luat pârâților a rezultat că pârâții au înțeles ca construcția să fie ridicată pentru ei înșiși, iar în cazul în care reclamanții în viitor ar fi vrut să primească o parte din investiție, ar fi urmat ca reclamanții să le plătească o parte din bani investiți în construcție; așadar înțelegerea nu a fost de a construi împreună și de a deveni coproprietari, ci cel mult o eventuală promisiune unilaterală de vânzare, în cazul în care reclamanții vor voi să cumpere și să contribuie la investiție. Nici inducerea în eroare a reclamanților la momentul acordării declarației notariale nu poate fi primită atât timp cât acest act cu efecte juridice nu a fost anulat, el fiind irevocabil.

În consecință, nu a operat accesiunea imobiliară artificială în favoarea proprietarului terenului. Atât reclamanții, cât și pârâții au declarat apel în cauză. Reclamanții A. și B. au criticat hotărârea primei instanțe ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: 1. În mod greșit tribunalul a respins cererea de efectuare a unei expertize tehnice în construcții și a înlăturat audierea a doi martori, deși, inițial, instanța a admis proba testimonială cu patru martori. 2. Instanța de fond a ignorat regulile accesiunii imobiliare artificiale, făcând confuzie între această instituție și regulile superficiei.

Reclamanții au dobândit împreună cu pârâții, în cote egale, terenul în suprafață de 360 mp, astfel că, în privința construcției edificate pe acest teren, devin incidente regulile accesiunii, privită ca o prelungire legală a dreptului proprietarului lucrului considerat principal asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu acest lucru, prelungire justificată de caracterul absolut al dreptului de proprietate. Această stare de fapt este confirmată de probele administrate în cauză: interogatoriul pârâtului C., declarația martorilor E., F. Înțelegerea părților referitoare la edificarea imobilului rezultă din depozițiile martorilor. Reclamanții au invocat dispozițiile art. 482 raportat la art. 480 C. civ.

și art. 489 C. civ., susținând că aceste construcții reprezintă un accesoriu și că proprietarul terenului dobândește, prin intermediul accesiunii, și proprietatea construcțiilor aflate pe acel teren. 3. Pretinsul acord notarial s-a dat numai pentru diligențe în vederea obținerii avizelor și autorizației de construire. Reclamanții arată că au convenit cu pârâții să construiască un spațiu comercial pe terenul cumpărat în indiviziune, iar pârâtul C. i-a înșelat cu bunăștiință, deși au participat cu sume de bani și muncă proprie la edificarea construcției. C. i-a indus în eroare atunci când le-a solicitat o declarație notarială în vederea unui acord de construire și au fost convinși că actul administrativ va fi emis pe numele coproprietarilor terenului.

Deși reclamanții au formulat o acțiune în constatare, instanța de fond s-a pronunțat asupra unei cereri de partaj în sensul că nu există probe cu privire la contribuția financiară sau materială la edificarea construcției. Prin cererea de apel s-a solicitat de către apelanții-reclamanți audierea martorului G. Pârâții C. și D. au criticat hotărârea primei instanțe numai cu privire la diminuarea cheltuielilor de judecată în sensul că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor procedurale referitoare la art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Instanța de apel a admis proba testimonială și a respins, ca nefiind utilă soluționării cauzei, proba cu expertiza tehnică în construcție având în vedere obiectul acțiunii reclamanților și faptul că pârâții nu au contestat existența construcției.

Cu privire la martorul G., propus de apelanții-reclamanți, instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite dispozițiile art. 188 alin. (3) C. proc. civ. și a pășit la judecată deoarece, deși citat cu mandat de aducere, martorul nu s-a prezentat pentru audiere. Prin Decizia nr. 202 din 14 mai 2015 Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanților, pe care i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3500 lei reprezentând onorariu avocat efectuat de intimații-pârâți în apel; a admis apelul pârâților și a schimbat în parte sentința atacată cu privire la cheltuielile de judecată efectuate la fond în sensul acordării acestora în totalitate, în cuantum de 4.500 lei și menținerii celorlalte dispoziții.

Referitor la apelul reclamanților A. și B., instanța de apel a reținut că aceștia au învestit Judecătoria Iași cu o acțiune ce cuprinde mai multe capete de cerere, cel referitor la constatarea calității acestora de coproprietari asupra construcției parter+etaj fiind declinat în favoarea Tribunalului Iași și asupra căruia s-a pronunțat prin sentința apelată în prezenta cauză. Nici prin cererea de chemare în judecată și nici în fața Judecătoriei Iași reclamanții nu au indicat vreun temei juridic cu privire la acest capăt de cerere. În ședința publică din 7 februarie 2014 reclamanții, prin apărător, au precizat că temeiul juridic al acțiunii îl constituie art. 111 C. proc. civ. raportat la art. 481 și art. 482 C. civ.

. În cursul soluționării cauzei la fond, cât și cu ocazia dezbaterilor, s-a menționat incidența în cauză a instituției accesiunii imobiliare artificiale. Instanța de apel a constatat că părțile sunt coproprietare asupra unei suprafețe de teren situată în intravilanul mun. Iași, că există o declarație notarială a reclamanților în sensul că sunt de acord ca pârâtul C. să-și construiască un spațiu comercial pe acest teren și că există o autorizație de construire pe numele pârâtului C. Reclamanții au susținut, în esență, că au fost induși în eroare de către C. atunci când au declarat în fața notarului că sunt de acord ca această construcție să fie edificată de către C., deși acesta le-a precizat în mod expres că vor fi coproprietari ai respectivei construcții, că au participat cu bani și muncă proprie la edificarea construcției, împrejurare ce le conferă un drept de proprietate asupra construcției în temeiul accesiunii imobiliare artificiale.

Prin declarația dată în fața notarului H. și autentificată din 1 octombrie 1996, reclamanții A. și B. au consimțit ca C. să-și construiască un spațiu comercial pe terenul în suprafață de 360 mp coproprietatea părților. S-a apreciat de către instanța de apel că declarația notarială este un act juridic civil, perfect valabil, neanulat printr-o hotărâre judecătorească, astfel că simpla invocare a inducerii în eroare făcută în cuprinsul cererii de chemare în judecată și a cererii de apel nu are relevanță juridică. În mod corect tribunalul a interpretat acest înscris ca fiind de recunoaștere din partea reclamanților a dreptului exclusiv de proprietate al pârâtului C. asupra construcției ce urma a fi edificată pe terenul coproprietatea părților.

În aceste condiții orice probatoriu făcut de reclamanți în legătură cu o altă înțelegere a părților referitoare la dreptul de proprietate asupra construcției a fost înlăturat (interogatorii, înscrisuri). De asemenea, s-a considerat că nu sunt utile și concludente în cauză depozițiile martorilor sau înscrisurile depuse la dosar referitoare la contribuția părților la edificarea construcției deoarece instanța a fost investită cu o acțiune în constatarea dreptului de proprietate ce își are izvorul în accesiunea imobiliară artificială și nu cu o acțiune în pretenții de valorificare a unei eventual drept de creanță. Instanța de apel și-a însușit argumentele expuse de tribunal în considerentele sentinței apelate referitoare la neîndeplinirea condițiilor specifice instituțiilor imobiliare artificiale.

Reclamanții sunt coproprietari ai terenului, iar construcția nu a fost edificată cu „materialele altuia”, terț cum îl definește instanța de fond. Pentru cea de-a doua situație reclamanții nu pot fi nici constructori de bună credință, nici de rea-credință deoarece au calitatea de coproprietari ai terenului pe care s-a edificat construcția. De altfel, instanța de fond a respins acțiunea reclamanților prin raportare la accesiunea imobiliară artificială și nu a făcut referire la dreptul de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate și ca o excepție de la prevederile art. 489 C. civ., cum greșit susține apelanții-intimați. Nefondată a fost apreciată și critica referitoare la respingerea probei cu expertiza tehnică în construcții solicitată de reclamanți.

În încheierea din 7 martie 2014 se consemnează teza probatorie pentru admiterea acestui mijloc de probă și anume identificarea construcției, stabilirea valorii de piață a construcției și dacă aceasta poate fi partajată. Tribunalul a respins în mod corect efectuarea expertizei ca nefiind utilă cauzei deoarece existența construcției nu a fost contestată de pârâți, iar în eventualitatea admiterii acțiunii, aceasta putea fi identificată din înscrisurile existente la dosar. Pe de altă parte, valoarea de circulație a construcției și eventuala partajare a acesteia excede cadrului procesual raportat la obiectul acțiunii. Referitor la apelul pârâților C. și D., instanța de apel a reținut că tribunalul a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 271 alin. (3) C. proc.

civ. în sensul reducerii onorariului apărătorului ales. Instanța de apel a avut în vedere în acest sens valoarea obiectului cererii de chemare în judecată (200.000 euro), dar și activitatea desfășurată de apărătorul pârâților, care a fost prezent la fiecare termen de judecată, a formulat întâmpinare prin care a analizat detaliat fiecare condiție ce trebuie îndeplinită raportat la temeiul juridic invocat și a depus precizări în legătură cu fiecare mijloc de probă administrat în cauză. Împotriva acestei hotărâri, a hotărârii de primă instanță, precum și a încheierilor de ședință din 8 ianuarie 2015, respectiv, 7 mai 2015 ale Curții de Apel Iași, au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamanții A. și B., formulând următoarele critici: În mod greșit instanța de apel a înlăturat regulile accesiunii imobiliare prin care reclamanții, în calitate de coproprietari ai terenului în litigiu, devin, potrivit dispozițiilor legale în materie, proprietarii construcției edificate pe acest teren. Art. 492 C. civ. instituie prezumția că o construcție făcută pe un teren ce aparține proprietarului se presupune că este făcută de acesta, pe cheltuiala sa, până la proba contrară. În speță, reclamanții au investit muncă și bani în imobilul dedus judecății, având un interes legitim dat de starea de indiviziune, fiind dovedit cu înscrisuri, interogatoriu și martori că au susținut, împreună cu pârâții finanțarea acestor lucrări.

Recurenții-reclamanți invocă dispozițiile art. 482 raportat la art. 480 și art. 489 C. civ., în sensul că pământul este considerat lucrul principal și proprietatea asupra lui dă dreptul asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu acesta într-un mod natural sau artificial. Un astfel de accesoriu îl constituie și construcțiile, proprietarul terenului dobândind, prin intermediul accesiunii, și proprietatea asupra acestora. În mod greșit instanța de apel a obligat reclamanții la plata integrală a cheltuielilor de judecată astfel cum au fost solicitate de către pârâți, despre al căror cuantum arată că a fost corect apreciat de către prima instanță ca nejustificat de mare în raport cu munca depusă și complexitatea cauzei.

În mod greșit instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 210 alin. (1) C. proc. civ., a respins, prin încheierea de ședință din 8 ianuarie 2015, cererea de probe vizând expertiza în construcții pentru a stabili existența și valoarea imobilului. În acest sens, recurenții-reclamanți arată că atât la instanța de fond cât și în apel au solicitat efectuarea unei expertize tehnice în construcții care să vizeze identificarea imobilului P+E, în condițiile în care aceștia au invocat împrejurarea că au participat în mod efectiv cu importante sume de bani, muncă proprie și materiale de construcții la edificarea construcției, iar pârâții au supraetajat imobilul pe cheltuiala lor, la care reclamanții nu au nicio pretenție.

În mod greșit instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 188 alin. (3) C. proc. civ. prin încheierea de ședință din 7 mai 2015, pășind la judecată fără a mai audia martorul G. încuviințat la solicitarea reclamanților, în condițiile în care din procesul verbal încheiat de organul însărcinat să-l ducă la îndeplinire rezultă că martorul nu a fost prezent la adresa de domiciliu, iar din verificările efectuate a rezultat că acesta locuiește la domiciliul respectiv, dar nu mai fusese văzut de câteva zile. Instanța era obligată să controleze aducerea la îndeplinire a mandatului, nu să aplice sancțiunea decăderii din probă. Intimații au formulat întâmpinare invocând, în principal, inadmisibilitatea recursului declarat împotriva sentinței nr. 1688 din 6 iunie 2014 a Tribunalului Iași, aceasta fiind deja supusă controlului judiciar și a celor două încheieri de ședință din 8 ianuarie 2015 și 7 mai 2015 care pot fi atacate odată cu fondul.

În ceea ce privește recursul împotriva încheierilor a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei au solicitat, în principal, constatarea nulității pentru nemotivare, susținând că simpla reiterare a situației de fapt și a apărărilor nu se poate constitui în critică de nelegalitate. Pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Este adevărată susținerea intimatului în sensul că este inadmisibil recursul declarat împotriva hotărârii de primă instanță de vreme ce aceasta a facut obiectul primei cai de atac, aceea a apelului, în evocarea principiului unicității căii de atac.

Dar instanța nu se poate considera învestită cu o astfel de cale de atac câtă vreme recurenții nici nu au criticat în motivele de recurs vreo dispozitie a instanței de fond, indicând doar formal această hotărâre în preambulul declarației de recurs. Recursul declarat împotriva încheierilor premergătoare din 8 ianuarie și 7 mai 2015 se analizează odată cu cel declarat împotriva deciziei, nefiind reglementată o cale procedurală distinctă de atacare a încheierilor menționate. Cât privește nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., această sancțiune civilă nu poate fi reținută întrucât criticile referitoare la aplicarea institutiei accesiunii imobiliare, la aplicarea art. 274 și a art. 188 alin. (3) C. proc.

civ. sunt aspecte de nelegalitate ce pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului. De asemenea a fost criticată respingerea de către instanța de apel a solicitării de administrare a probei cu expertiză. În recurs, reclamanții au solicitat suspendarea judecății acestei cauze până la soluționarea unui alt litigiu, pe care l-au inițiat împotriva pârâților, având ca obiect constatarea nulității declarației notariale prin care au permis construirea, de către coproprietarul pârât, a construcției.

Înalta Curte a respins această cerere, apreciind, pe de o parte, că soluționarea prezentului litigiu nu depinde de noul litigiu promovat, întrucât existența acordului la construire este numai unul dintre elementele probatorii reținute de instanța de apel prin coroborare cu alte probe, pentru a înlătura prezumția accesiunii imobiliare artificiale invocată de reclamanți, iar, pe de altă parte, că nu se identifică în memoriul de recurs nicio critică în cadrul căreia să se poată antama o discuție cu privire la valabilitatea declarației, aceasta nefiind contestată, ca atare, în vreunul dintre motivele ce urmează a fi analizate în prezenta cale extraordinară de atac, astfel că problemele litigioase deduse judecații în recurs nu au legătură cu valabilitatea declarației.

În ceea ce privește aspectele de probatoriu, este nefondată critica privind încălcarea de către instanța de apel, în procesul de lămurire a împrejurărilor de fapt, a dispozițiilor art. 210 alin. (1) C. proc. civ., în realitate a dispozițiilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a respins, prin încheierea de ședință din 8 ianuarie 2015, cererea de probe vizând expertiza în construcții pentru a stabili existența și valoarea imobilului. Recurenții nu au justificat care este aspectul de nelegalitate a măsurii dispuse de instanța de apel, în condițiile în care aceasta are abilitatea legală de a stabili care anume probe sunt utile, pertinente și concludente în aflarea adevărului judiciar, determinarea elementelor de fapt fiind exclusiv în competența instanțelor de fond care apreciază pe baza probelor administrate.

De asemenea reclamanții nu au combătut în niciun fel - pentru ca astfel să se poată aprecia că este vorba de o critică de nelegalitate - argumentarea instanței de apel care, validând decizia primei instanțe de respingere a probei cu expertiză, a apreciat ca aceasta nu este utilă întrucât existența construcției, ce nu a fost contestată de pârâți, poate fi identificată din înscrisurile existente la dosar, iar valoarea de circulație a construcției și eventuala partajare a acesteia excede cadrului procesual raportat la obiectul acțiunii. Pe de altă parte, modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt nu poate constitui motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor de fapt, consecutive aprecierii eronate a probelor. Cum în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele. Recurentii au criticat și modalitatea in care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 188 alin. (3) C. proc. civ.

prin încheierea de ședință din 7 mai 2015, în sensul că, odată ce a încuviințat aducerea cu mandat a martorului G., era obligată să controleze îndeplinirea mandatului, nu să aplice sancțiunea decăderii din probă, în condițiile în care din procesul verbal încheiat de organul autorității publice rezultă că, deși martorul nu a fost prezent la adresa de domiciliu, acesta locuiește la domiciliul respectiv și nu mai fusese văzut de câteva zile. Nu poate fi reținută, ca un aspect de nelegalitate, modalitatea în care instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 188 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce privește executarea mandatului de aducere, în condițiile în care s-a dovedit, prin mențiunile agentului constatator care s-a deplasat la domiciliu în zile și ore diferite, că persoana citată ca martor pentru care a fost emis mandatul nu a fost văzută la domiciliul legal de mai mult timp și nici nu s-au obținut date suplimentare în vederea identificării locuinței sale de fapt.

Prin urmare, față de imposibilitatea îndeplinirii mandatului, dovedită în mod obiectiv, soluția legală a fost aceea adoptată de instanță, de a proceda la judecata cauzei. În ceea ce privește instituția de drept substanțial pretins a fi incidentă în cauză, corect a apreciat instanța de apel că situației de fapt deduse judecății nu i se pot aplica dispozițiile art. 482 raportat la art. 492 C. civ. 1864 privind accesiunea imobiliară artificială câtă vreme C. civ. instituie doar o prezumție relativă cu privire la împrejurarea că proprietarul terenului este și proprietarul construcției. În cauză, prin probele administrate, prezumția ce acționa în favoarea reclamanților a fost răsturnată, instanțele de fond statuând cu privire la faptul că imobilul a fost construit de către pârât și că nu există dovezi privind implicarea reclamanților în edificarea acestuia printr-un aport în natură sau în bani.

Prin urmare, acestia nu pot pretinde, exclusiv în baza principiului accesiunii, un drept de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care constructorul imobilului nu este un terț, pentru a se aprecia doar asupra bunei sau relei credințe a acestuia în condițiile art. 493-494 C. civ. 1864, ci însuși coproprietarul terenului. În fine, nici critica referitoare la acordarea integrală de către instanța de apel a cheltuielilor de judecată în fond nu poate fi reținută întrucât, față de justificarea acestei dispoziții prin raportare la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată (200.000 euro) și la activitatea desfășurată de apărătorul pârâților, recurenții nu au adus argumente prin prisma carora să poată fi cenzurată nelegalitatea măsurii.

În consecință, în raport de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 202 din 14 mai 2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 noiembrie 2015.