ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2484/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2484/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2484/2015

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11

octombrie 2014 sub nr. x/245/2012 la Judecătoria Iași, reclamanții A. și B. au

solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., să li se constate calitatea

de coproprietari asupra construcției P+E edificată pe terenul situat în Iași;

obligarea pârâților la plata sumei de 190.000 lei reprezentând cota de ½

din contravaloarea chiriei încasată în ultimii 3 ani; încetarea stării de

indiviziune cu privire la întreg imobilul și atribuirea unei cote de ½

din imobil; obligarea pârâților la o sultă compensatorie în cuantum de 200.000

lei. În drept au invocat dispozițiile art. 669 și urm. C. civ., art. 673

1

și urm. C. proc. civ.

Ulterior, la

solicitarea instanței, reclamanții au precizat că își întemeiază capătul de

cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de coproprietate pe

instituția accesiunii imobiliare artificiale prev. de art. 482 C. civ.

În motivarea cererii

reclamanții au arătat că sunt, alături de pârâți, coproprietari ai suprafeței

de 360 mp teren din Iași, și împreună cu pârâții au fost asociați ai unei

activități de comerț, banii câștigați fiind investiți într-o clădire-spațiu

comercial ridicată împreună pe acest teren. Reclamanții au convenit împreună cu

pârâții să edifice acest spațiu și, deși reclamanții au participat în mod

efectiv cu importante sume de bani și muncă proprie la edificarea construcției,

pârâtul i-a înșelat, solicitându-le o declarație notarială în vederea unui

acord de construire, spunându-le că autorizația nu poate fi eliberată de

primărie fără acordul menționat, dar că vor fi împreună coproprietari asupra construcției.

După ce pârâții au obținut autorizația de construcție pe numele lor, au obținut

o nouă autorizație de supraetajare fără a avea acordul reclamanților. Pârâții

au profitat de lipsa de cunoștințe juridice a reclamanților când le-au

solicitat acordul notarial, reclamanții având credința că autorizația de

construcție va fi eliberată pe numele tuturor coproprietarilor terenului. Se

mai arată ca pârâții au închiriat spațiul comercial cu sume cuprinse între 2.600-4.000

euro lunar.

Pârâții au formulat

întâmpinare solicitând respingerea cererii, cu cheltuieli de judecată. Au

invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. întrucât

terenul și construcția au fost dobândite de pârâtul C. anterior căsătoriei. Au

arătat că, deși reclamantul și pârâtul au cumpărat împreună un teren de 360 mp,

reclamanții nu au nici un drept cu privire la construcție. Construcția a fost

edificată cu resurse proprii de pârâți, reclamanții arătând-le la momentul

începerii construcției că nu au resurse bănești pentru a participa la ridicarea

construcției dar că nu se opun la edificarea imobilului de către pârâți. Dacă

ar fi fost coproprietari asupra construcției autorizația ar fi putut fi

eliberată pe numele tuturor coproprietarilor. Reclamanții nu au participat în

niciun fel la ridicarea imobilului, toate operațiunile fiind derulate sub

supravegherea și coordonarea pârâților. Pârâții în schimb au făcut eforturi

financiare majore în vederea ridicării construcției vânzându-și un apartament,

împrumutându-se de la rude.

Prin sentința nr. 256

din 9 ianuarie 2013 Judecătoria Iași a admis excepția necompetenței materiale

în privința capătului de cerere având ca obiect constatarea calității de

coproprietari și a declinat competența în privința acestui capăt de cerere în

favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă; a disjuns celelalte capete de

cerere, a dispus formarea unui dosar distinct având ca obiect „pretenții,

ieșire din indiviziune” și a acordat termen la 13 martie 2012 cu citarea

părților.

Prin sentința nr. 1688

din 6 iunie 2014 Tribunalul Iași a respins acțiunea și a obligat reclamanții la

plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 lei.

Pentru a se pronunța

astfel tribunalul a reținut că reclamanții și pârâții sunt coproprietari ai

suprafeței de teren pe care a fost ridicat spațiul comercial.

Construcția-spațiu comercial a fost ridicată în urma unei autorizații de

construcție eliberată exclusiv pe numele pârâților, ca urmare a unei declarații

notariale ce conținea acordul reclamanților dat pârâților în vederea ridicării

construcției. Prin acest acord notarial reclamanții erau de acord ca pârâții

să-și construiască respectivul imobil, modalitatea de exprimare făcând referire

clară la ridicarea construcției pentru pârâți.

Reclamanții înțeleg

să invoce accesiunea imobiliară arătând că devin proprietari ca urmare a simplei

construiri pe terenul lor.

Art. 492 C. civ. nu

instituie decât o simplă prezumție: aceea că proprietarul terenului este și

proprietarul construcției ridicate, care poate fi însă combătută, persoana care

a făcut construcția putând dovedi că e proprietara construcției în baza unei

convenții cu proprietarul terenului. Făcând această dovadă proprietarul

construcției dobândește un drept de proprietate asupra construcției și

împiedică intervenirea accesiunii.

Or, acordul dat de

reclamanți pârâților în vederea construirii spațiului reprezintă tocmai o

astfel de înțelegere care a împiedicat intervenirea accesiunii.

Deși reclamanții

susțin că acest acord a fost dat doar pentru a permite eliberarea autorizației,

legea nu condiționează eliberarea autorizației de construire de existența unui

drept de proprietate exclusivă sau de acordul celorlalți coproprietari. Este

firesc să nu existe o astfel de condiționare față de valoarea juridică a

autorizației de construire care, potrivit art. 2 din Lege, constituie actul

final de autoritate al administrației publice locale pe baza căruia este

permisă executarea lucrărilor de construcții corespunzător măsurilor prevăzute

de lege referitoare la amplasarea, conceperea, realizarea, exploatarea și

post-utilizarea construcțiilor și nu naște prin ea însăși un drept de

proprietate asupra construcțiilor, dreptul coproprietarului de a construi fără

acordul celorlalți sau consecințele lipsei acestui acord, precum și drepturile

asupra construcției edificate de către unul din coproprietari pe terenul comun

urmând a fi stabilite potrivit dreptului comun, cu ocazia partajului, pornind

de la regimul juridic particular al exercitării dreptului de proprietate.

În consecință acordul

notarial nu a putut fi interpretat decât în sensul recunoașterii unui drept

exclusiv asupra construcției ce urma a fi ridicată în beneficiul pârâților.

S-a apreciat de către

instanța de fond că în cauza de față nu există situația unei accesiuni, căci

constructorul nu este un terț, ci chiar unul din coproprietari; accesiunea ar

fi operat doar dacă un terț ar fi construit pe terenul ambilor coproprietari;

dar când cel care a construit este chiar unul din coproprietari și având

acordul celuilalt, nu a mai operat accesiunea în favoarea coproprietarului

neconstructor; iar acordul la construire are tocmai acest scop, al împiedicării

operării accesiunii.

Sensul acordului

notarial s-a dedus și din celelalte date ale speței, respectiv lipsa oricărei

dovezi concrete a vreunei contribuții a reclamanților la ridicarea imobilului.

Nici din interogatoriu și nici din declarațiile martorilor audiați nu a

rezultat în mod concret vreo modalitate de contribuție financiară sau materială

la ridicarea construcției.

Lipsa totală de

implicare și cointeresare a reclamanților în procesul de ridicare a

construcției denotă faptul că aceștia nu aveau reprezentarea faptului că vor fi

coproprietari. Explicația oferită mereu de reclamanți în cursul

interogatoriului că nu au cunoștință de procesul de construire întrucât erau

ocupați cu activitatea de comerț nu a putut fi primită și nu a fost considerată

plauzibilă.

Din interogatoriul

luat pârâților a rezultat că pârâții au înțeles ca construcția să fie ridicată

pentru ei înșiși, iar în cazul în care reclamanții în viitor ar fi vrut să

primească o parte din investiție, ar fi urmat ca reclamanții să le plătească o

parte din bani investiți în construcție; așadar înțelegerea nu a fost de a

construi împreună și de a deveni coproprietari, ci cel mult o eventuală promisiune

unilaterală de vânzare, în cazul în care reclamanții vor voi să cumpere și să

contribuie la investiție.

Nici inducerea în

eroare a reclamanților la momentul acordării declarației notariale nu poate fi

primită atât timp cât acest act cu efecte juridice nu a fost anulat, el fiind

irevocabil.

În consecință, nu a

operat accesiunea imobiliară artificială în favoarea proprietarului terenului.

Atât reclamanții, cât

și pârâții au declarat apel în cauză.

Reclamanții A. și B.

au criticat hotărârea primei instanțe ca fiind nelegală și netemeinică pentru

următoarele motive:

tribunalul a respins cererea de efectuare a unei expertize tehnice în

construcții și a înlăturat audierea a doi martori, deși, inițial, instanța a

admis proba testimonială cu patru martori.

ignorat regulile accesiunii imobiliare artificiale, făcând confuzie între

această instituție și regulile superficiei. Reclamanții au dobândit împreună cu

pârâții, în cote egale, terenul în suprafață de 360 mp, astfel că, în privința

construcției edificate pe acest teren, devin incidente regulile accesiunii,

privită ca o prelungire legală a dreptului proprietarului lucrului considerat

principal asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu acest lucru, prelungire

justificată de caracterul absolut al dreptului de proprietate.

Această stare de fapt

este confirmată de probele administrate în cauză: interogatoriul pârâtului C.,

declarația martorilor E., F. Înțelegerea părților referitoare la edificarea

imobilului rezultă din depozițiile martorilor.

Reclamanții au

invocat dispozițiile art. 482 raportat la art. 480 C. civ. și art. 489 C. civ.,

susținând că aceste construcții reprezintă un accesoriu și că proprietarul

terenului dobândește, prin intermediul accesiunii, și proprietatea construcțiilor

aflate pe acel teren.

notarial s-a dat numai pentru diligențe în vederea obținerii avizelor și

autorizației de construire. Reclamanții arată că au convenit cu pârâții să

construiască un spațiu comercial pe terenul cumpărat în indiviziune, iar

pârâtul C. i-a înșelat cu bunăștiință, deși au participat cu sume de bani și

muncă proprie la edificarea construcției.

C. i-a indus în

eroare atunci când le-a solicitat o declarație notarială în vederea unui acord

de construire și au fost convinși că actul administrativ va fi emis pe numele

coproprietarilor terenului.

Deși reclamanții au

formulat o acțiune în constatare, instanța de fond s-a pronunțat asupra unei

cereri de partaj în sensul că nu există probe cu privire la contribuția

financiară sau materială la edificarea construcției.

Prin cererea de apel

s-a solicitat de către apelanții-reclamanți audierea martorului G.

Pârâții C. și D. au

criticat hotărârea primei instanțe numai cu privire la diminuarea cheltuielilor

de judecată în sensul că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor

procedurale referitoare la art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Instanța de apel a

admis proba testimonială și a respins, ca nefiind utilă soluționării cauzei,

proba cu expertiza tehnică în construcție având în vedere obiectul acțiunii

reclamanților și faptul că pârâții nu au contestat existența construcției.

Cu privire la

martorul G., propus de apelanții-reclamanți, instanța de apel a constatat că

sunt îndeplinite dispozițiile art. 188 alin. (3) C. proc. civ. și a pășit la

judecată deoarece, deși citat cu mandat de aducere, martorul nu s-a prezentat

pentru audiere.

Prin Decizia nr. 202

din 14 mai 2015 Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins ca nefondat

apelul reclamanților, pe care i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată în

sumă de 3500 lei reprezentând onorariu avocat efectuat de intimații-pârâți în

apel; a admis apelul pârâților și a schimbat în parte sentința atacată cu

privire la cheltuielile de judecată efectuate la fond în sensul acordării

acestora în totalitate, în cuantum de 4.500 lei și menținerii celorlalte

dispoziții.

Referitor la apelul

reclamanților A. și B., instanța de apel a reținut că aceștia au învestit

Judecătoria Iași cu o acțiune ce cuprinde mai multe capete de cerere, cel

referitor la constatarea calității acestora de coproprietari asupra

construcției parter+etaj fiind declinat în favoarea Tribunalului Iași și asupra

căruia s-a pronunțat prin sentința apelată în prezenta cauză.

Nici prin cererea de

chemare în judecată și nici în fața Judecătoriei Iași reclamanții nu au indicat

vreun temei juridic cu privire la acest capăt de cerere.

În ședința publică

din 7 februarie 2014 reclamanții, prin apărător, au precizat că temeiul juridic

al acțiunii îl constituie art. 111 C. proc. civ. raportat la art. 481 și art. 482

C. civ. . În cursul soluționării cauzei la fond, cât și cu ocazia dezbaterilor,

s-a menționat incidența în cauză a instituției accesiunii imobiliare

artificiale.

Instanța de apel a

constatat că părțile sunt coproprietare asupra unei suprafețe de teren situată

în intravilanul mun. Iași, că există o declarație notarială a reclamanților în

sensul că sunt de acord ca pârâtul C. să-și construiască un spațiu comercial pe

acest teren și că există o autorizație de construire pe numele pârâtului C.

Reclamanții au

susținut, în esență, că au fost induși în eroare de către C. atunci când au

declarat în fața notarului că sunt de acord ca această construcție să fie

edificată de către C., deși acesta le-a precizat în mod expres că vor fi

coproprietari ai respectivei construcții, că au participat cu bani și muncă

proprie la edificarea construcției, împrejurare ce le conferă un drept de

proprietate asupra construcției în temeiul accesiunii imobiliare artificiale.

Prin declarația dată

în fața notarului H. și autentificată din 1 octombrie 1996, reclamanții A. și B.

au consimțit ca C. să-și construiască un spațiu comercial pe terenul în

suprafață de 360 mp coproprietatea părților.

S-a apreciat de către

instanța de apel că declarația notarială este un act juridic civil, perfect

valabil, neanulat printr-o hotărâre judecătorească, astfel că simpla invocare a

inducerii în eroare făcută în cuprinsul cererii de chemare în judecată și a

cererii de apel nu are relevanță juridică. În mod corect tribunalul a

interpretat acest înscris ca fiind de recunoaștere din partea reclamanților a

dreptului exclusiv de proprietate al pârâtului C. asupra construcției ce urma a

fi edificată pe terenul coproprietatea părților.

În aceste condiții

orice probatoriu făcut de reclamanți în legătură cu o altă înțelegere a

părților referitoare la dreptul de proprietate asupra construcției a fost

înlăturat (interogatorii, înscrisuri).

De asemenea, s-a

considerat că nu sunt utile și concludente în cauză depozițiile martorilor sau

înscrisurile depuse la dosar referitoare la contribuția părților la edificarea

construcției deoarece instanța a fost investită cu o acțiune în constatarea

dreptului de proprietate ce își are izvorul în accesiunea imobiliară

artificială și nu cu o acțiune în pretenții de valorificare a unei eventual

drept de creanță.

Instanța de apel și-a

însușit argumentele expuse de tribunal în considerentele sentinței apelate

referitoare la neîndeplinirea condițiilor specifice instituțiilor imobiliare

artificiale. Reclamanții sunt coproprietari ai terenului, iar construcția nu a

fost edificată cu „materialele altuia”, terț cum îl definește instanța de fond.

Pentru cea de-a doua situație reclamanții nu pot fi nici constructori de bună

credință, nici de rea-credință deoarece au calitatea de coproprietari ai

terenului pe care s-a edificat construcția.

De altfel, instanța

de fond a respins acțiunea reclamanților prin raportare la accesiunea

imobiliară artificială și nu a făcut referire la dreptul de superficie, ca

dezmembrământ al dreptului de proprietate și ca o excepție de la prevederile art.

489 C. civ., cum greșit susține apelanții-intimați.

Nefondată a fost

apreciată și critica referitoare la respingerea probei cu expertiza tehnică în

construcții solicitată de reclamanți.

În încheierea din 7

martie 2014 se consemnează teza probatorie pentru admiterea acestui mijloc de

probă și anume identificarea construcției, stabilirea valorii de piață a

construcției și dacă aceasta poate fi partajată.

Tribunalul a respins

în mod corect efectuarea expertizei ca nefiind utilă cauzei deoarece existența

construcției nu a fost contestată de pârâți, iar în eventualitatea admiterii

acțiunii, aceasta putea fi identificată din înscrisurile existente la dosar. Pe

de altă parte, valoarea de circulație a construcției și eventuala partajare a

acesteia excede cadrului procesual raportat la obiectul acțiunii.

Referitor la apelul

pârâților C. și D., instanța de apel a reținut că tribunalul a făcut în mod

greșit aplicarea dispozițiilor art. 271 alin. (3) C. proc. civ. în sensul

reducerii onorariului apărătorului ales.

Instanța de apel a

avut în vedere în acest sens valoarea obiectului cererii de chemare în judecată

(200.000 euro), dar și activitatea desfășurată de apărătorul pârâților, care a

fost prezent la fiecare termen de judecată, a formulat întâmpinare prin care a

analizat detaliat fiecare condiție ce trebuie îndeplinită raportat la temeiul

juridic invocat și a depus precizări în legătură cu fiecare mijloc de probă

administrat în cauză.

Împotriva acestei

hotărâri, a hotărârii de primă instanță, precum și a încheierilor de ședință

din 8 ianuarie 2015, respectiv, 7 mai 2015 ale Curții de Apel Iași, au declarat

recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții A.

și B., formulând următoarele critici:

În mod greșit

instanța de apel a înlăturat regulile accesiunii imobiliare prin care

reclamanții, în calitate de coproprietari ai terenului în litigiu, devin,

potrivit dispozițiilor legale în materie, proprietarii construcției edificate

pe acest teren. Art. 492 C. civ. instituie prezumția că o construcție făcută pe

un teren ce aparține proprietarului se presupune că este făcută de acesta, pe

cheltuiala sa, până la proba contrară. În speță, reclamanții au investit muncă

și bani în imobilul dedus judecății, având un interes legitim dat de starea de

indiviziune, fiind dovedit cu înscrisuri, interogatoriu și martori că au

susținut, împreună cu pârâții finanțarea acestor lucrări. Recurenții-reclamanți

invocă dispozițiile art. 482 raportat la art. 480 și art. 489 C. civ., în

sensul că pământul este considerat lucrul principal și proprietatea asupra lui

dă dreptul asupra a tot ce se unește ca accesoriu cu acesta într-un mod natural

sau artificial. Un astfel de accesoriu îl constituie și construcțiile,

proprietarul terenului dobândind, prin intermediul accesiunii, și proprietatea

asupra acestora.

În mod greșit

instanța de apel a obligat reclamanții la plata integrală a cheltuielilor de

judecată astfel cum au fost solicitate de către pârâți, despre al căror cuantum

arată că a fost corect apreciat de către prima instanță ca nejustificat de mare

în raport cu munca depusă și complexitatea cauzei.

În mod greșit

instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 210 alin. (1) C. proc. civ.,

a respins, prin încheierea de ședință din 8 ianuarie 2015, cererea de probe vizând

expertiza în construcții pentru a stabili existența și valoarea imobilului. În

acest sens, recurenții-reclamanți arată că atât la instanța de fond cât și în

apel au solicitat efectuarea unei expertize tehnice în construcții care să

vizeze identificarea imobilului P+E, în condițiile în care aceștia au invocat

împrejurarea că au participat în mod efectiv cu importante sume de bani, muncă

proprie și materiale de construcții la edificarea construcției, iar pârâții au

supraetajat imobilul pe cheltuiala lor, la care reclamanții nu au nicio

pretenție.

În mod greșit

instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 188 alin. (3) C. proc.

civ. prin încheierea de ședință din 7 mai 2015, pășind la judecată fără a mai

audia martorul G. încuviințat la solicitarea reclamanților, în condițiile în

care din procesul verbal încheiat de organul însărcinat să-l ducă la

îndeplinire rezultă că martorul nu a fost prezent la adresa de domiciliu, iar

din verificările efectuate a rezultat că acesta locuiește la domiciliul

respectiv, dar nu mai fusese văzut de câteva zile. Instanța era obligată să

controleze aducerea la îndeplinire a mandatului, nu să aplice sancțiunea decăderii

din probă.

Intimații au formulat

întâmpinare invocând, în principal, inadmisibilitatea recursului declarat

împotriva sentinței nr. 1688 din 6 iunie 2014 a Tribunalului Iași, aceasta

fiind deja supusă controlului judiciar și a celor două încheieri de ședință din

8 ianuarie 2015 și 7 mai 2015 care pot fi atacate odată cu fondul. În ceea ce

privește recursul împotriva încheierilor a solicitat respingerea acestuia ca

nefondat.

Cu privire la

recursul declarat împotriva deciziei au solicitat, în principal, constatarea

nulității pentru nemotivare, susținând că simpla reiterare a situației de fapt

și a apărărilor nu se poate constitui în critică de nelegalitate.

Pe fond au solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Este adevărată susținerea

intimatului în sensul că este inadmisibil recursul declarat împotriva hotărârii

de primă instanță de vreme ce aceasta a facut obiectul primei cai de atac,

aceea a apelului, în evocarea principiului unicității căii de atac. Dar instanța

nu se poate considera învestită cu o astfel de cale de atac câtă vreme recurenții

nici nu au criticat în motivele de recurs vreo dispozitie a instanței de fond,

indicând doar formal această hotărâre în preambulul declarației de recurs.

Recursul declarat împotriva

încheierilor premergătoare din 8 ianuarie și 7 mai 2015 se analizează odată cu

cel declarat împotriva deciziei, nefiind reglementată o cale procedurală

distinctă de atacare a încheierilor menționate.

Cât privește

nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate

ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., această sancțiune civilă nu poate fi

reținută întrucât criticile referitoare la aplicarea institutiei accesiunii

imobiliare, la aplicarea art. 274 și a art. 188 alin. (3) C. proc. civ. sunt

aspecte de nelegalitate ce pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului.

De asemenea a fost criticată respingerea de către instanța de apel a solicitării

de administrare a probei cu expertiză.

În recurs, reclamanții

au solicitat suspendarea judecății acestei cauze până la soluționarea unui alt litigiu,

pe care l-au inițiat împotriva pârâților, având ca obiect constatarea nulității

declarației notariale prin care au permis construirea, de către coproprietarul

pârât, a construcției.

Înalta Curte a respins

această cerere, apreciind, pe de o parte, că soluționarea prezentului litigiu

nu depinde de noul litigiu promovat, întrucât existența acordului la construire

este numai unul dintre elementele probatorii reținute de instanța de apel prin

coroborare cu alte probe, pentru a înlătura prezumția accesiunii imobiliare

artificiale invocată de reclamanți, iar, pe de altă parte, că nu se identifică

în memoriul de recurs nicio critică în cadrul căreia să se poată antama o

discuție cu privire la valabilitatea declarației, aceasta nefiind contestată,

ca atare, în vreunul dintre motivele ce urmează a fi analizate în prezenta cale

extraordinară de atac, astfel că problemele litigioase deduse judecații în

recurs nu au legătură cu valabilitatea declarației.

În ceea ce privește

aspectele de probatoriu, este nefondată critica privind încălcarea de către instanța

de apel, în procesul de lămurire a împrejurărilor de fapt, a dispozițiilor art.

210 alin. (1) C. proc. civ., în realitate a dispozițiilor art. 201 alin. (1) C.

proc. civ., atunci când a respins, prin încheierea de ședință din 8 ianuarie

2015, cererea de probe vizând expertiza în construcții pentru a stabili

existența și valoarea imobilului.

Recurenții nu au

justificat care este aspectul de nelegalitate a măsurii dispuse de instanța de

apel, în condițiile în care aceasta are abilitatea legală de a stabili care

anume probe sunt utile, pertinente și concludente în aflarea adevărului judiciar,

determinarea elementelor de fapt fiind exclusiv în competența instanțelor de

fond care apreciază pe baza probelor administrate.

De asemenea reclamanții

nu au combătut în niciun fel - pentru ca astfel să se poată aprecia că este

vorba de o critică de nelegalitate - argumentarea instanței de apel care, validând

decizia primei instanțe de respingere a probei cu expertiză, a apreciat ca

aceasta nu este utilă întrucât existența construcției, ce nu a fost contestată

de pârâți, poate fi identificată din înscrisurile existente la dosar, iar

valoarea de circulație a construcției și eventuala partajare a acesteia excede

cadrului procesual raportat la obiectul acțiunii.

Pe de altă parte, modul

în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit, pe

baza acestora, o anumită situație de fapt nu poate constitui motiv de recurs

după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000,

singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor de fapt, consecutive

aprecierii eronate a probelor. Cum în actuala reglementare, art. 304 C. proc.

civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de

nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are competența

de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua

în acest scop probele.

Recurentii au

criticat și modalitatea in care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 188 alin. (3) C. proc. civ. prin încheierea de ședință din 7 mai 2015, în

sensul că, odată ce a încuviințat aducerea cu mandat a martorului G., era

obligată să controleze îndeplinirea mandatului, nu să aplice sancțiunea

decăderii din probă, în condițiile în care din procesul verbal încheiat de

organul autorității publice rezultă că, deși martorul nu a fost prezent la

adresa de domiciliu, acesta locuiește la domiciliul respectiv și nu mai fusese

văzut de câteva zile.

Nu poate fi reținută,

ca un aspect de nelegalitate, modalitatea în care instanța de apel a aplicat

dispozițiile art. 188 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce privește executarea

mandatului de aducere, în condițiile în care s-a dovedit, prin mențiunile

agentului constatator care s-a deplasat la domiciliu în zile și ore diferite, că

persoana citată ca martor pentru care a fost emis mandatul nu a fost văzută la

domiciliul legal de mai mult timp și nici nu s-au obținut date suplimentare în

vederea identificării locuinței sale de fapt. Prin urmare, față de

imposibilitatea îndeplinirii mandatului, dovedită în mod obiectiv, soluția

legală a fost aceea adoptată de instanță, de a proceda la judecata cauzei.

În ceea ce privește instituția

de drept substanțial pretins a fi incidentă în cauză, corect a apreciat instanța

de apel că situației de fapt deduse judecății nu i se pot aplica dispozițiile art.

482 raportat la art. 492 C. civ. 1864 privind accesiunea imobiliară artificială

câtă vreme C. civ. instituie doar o prezumție relativă cu privire la

împrejurarea că proprietarul terenului este și proprietarul construcției.

În cauză, prin

probele administrate, prezumția ce acționa în favoarea reclamanților a fost

răsturnată, instanțele de fond statuând cu privire la faptul că imobilul a fost

construit de către pârât și că nu există dovezi privind implicarea reclamanților

în edificarea acestuia printr-un aport în natură sau în bani.

Prin urmare, acestia

nu pot pretinde, exclusiv în baza principiului accesiunii, un drept de

proprietate asupra imobilului, în condițiile în care constructorul imobilului

nu este un terț, pentru a se aprecia doar asupra bunei sau relei credințe a

acestuia în condițiile art. 493-494 C. civ. 1864, ci însuși coproprietarul terenului.

În fine, nici critica

referitoare la acordarea integrală de către instanța de apel a cheltuielilor de

judecată în fond nu poate fi reținută întrucât, față de justificarea acestei

dispoziții prin raportare la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată

(200.000 euro) și la activitatea desfășurată de apărătorul pârâților, recurenții

nu au adus argumente prin prisma carora să poată fi cenzurată nelegalitatea măsurii.

În consecință, în

raport de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 202

din 14 mai 2015 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 11 noiembrie 2015.