ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 46/2016

Decizia nr. 46/2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții SC B. SRL și C. ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună excluderea pârâtului C. și continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu un asociat unic și administrator în persoana reclamantei A. cu cheltuieli de judecată ocazionate cu prezenta acțiune.

Pârâtul C. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în sensul că pârâtul nu a avut niciodată calitatea de asociat administrator al societății cu răspundere limitată și nu are legitimitate procesuală în cauza de față.

Prin încheierea pronunțată la data de 18 ianuarie 2012 instanța, în temeiul art. 137 C. proc. civ. a unit excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului cu fondul cauzei.

La data de 20 februarie 2012 pârâtul C. a depus cerere de numire curator special pentru pârâta SC B. SRL în baza art. 44 alin. (1) teza finală C. proc. civ., deoarece societatea pârâtă nu are reprezentant legal având în vedere că administratorului statutar i-a expirat mandatul la data de 31 decembrie 2010 și conflictul de interese în care se află reclamanta în cauză.

Prin sentința nr. 225 din data de 14 iunie 2012, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C., a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții: SC B. SRL și C., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea pârâtului privind plata cheltuielilor de judecată și a obligat reclamanta să plătească suma de 250 RON onorariu curator desemnat pentru societatea pârâtă.

Prin decizia nr. 16 din 27 februarie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de reclamanta, a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanța de fond.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că intimatul pârât C., asociat al societății reclamante nu are și calitatea de administrator al acesteia, însă nu se poate prevala de acest aspect pentru a invoca lipsa calității procesuale pasive în speță, atât timp cât s-a dovedit că a procedat la efectuarea de acte de administrare, chiar dacă nu avea acest drept. Aceasta deoarece legiuitorul înțelegând să sancționeze actele prin care se aduc prejudicii societății comerciale, l-a trecut în calitate de subiect activ pe asociatul administrator întrucât acesta are atribuții de administrare.

Deși nu are calitatea de administrator consacrată statutar, intimatul pârât a efectuat acte de administrare a societății, fapt recunoscut de pârât prin răspunsul la interogator. La analiza excepției lipsei calității procesuale pasive, se impunea ca instanța să aibă în vedere calitatea pârâtului de administrator de fapt al societății.

Prin urmare, asociatul administrator statutar, sau de fapt, care în exercitarea actelor de administrare a societății comite o fraudă în dauna societății sau care s-a folosit de capitalul social al societății sau semnătura socială, abuziv ori neîndreptățit, în folosul lor sau al altora, va fi sancționat prin excluderea din societate. Temeinicia acestei situații implică încălcarea de către asociații-administratori, cu vinovăție, a interdicțiilor legale sau statutare care le impun să lucreze în interesul societății și să manifeste diligentă, independență și probitate în exercitarea actelor de administrare a societății.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 82 din 17 ianuarie 2014 a respins ca nefondat recursul declarat de către pârâtul C. și a obligat pârâtul la plata către reclamanta A. a sumei de 500 RON cheltuieli de judecată.

Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra fondului litigiului, cercetând numai dacă instanța de apel a procedat în mod corect la trimiterea cauzei spre rejudecare și a considerat că celelalte motive de nelegalitate au fost invocate cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor, în ceea ce privește fondul cauzei, ceea ce nu este permis în această etapă procesuală.

În rejudecare, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2538 din data de 07 iulie 2014, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul C.l și pârâta S.C. B. SRL și prin curator special D., din cadrul Baroului Prahova.

De asemenea, a fost obligată reclamanta la plata către pârât a sumei de 8.836 RON, cheltuieli de judecată și la plată către stat a sumei de 500 RON, onorariu curator.

Pentru a pronunța această sentință Tribunalul Prahova a reținut, în esență, că în

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova reclamanta a indicat drept temei de în mod generic dispozițiile art. 222 din Legea nr. 31/1990, fără să indice în concret vreunul din cele patru cazuri de excludere prevăzute de lege și nici existenta vreunei alte prevederi incluse în actul constitutiv, dar mai ales fără să indice fapte culpabile sub forma fraudei săvârșite de către pârât în calitate de administrator statutar ori de fapt.

S-a constatat că limitele judecății constau în stabilirea incidenței cazului de excludere prevăzut de art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990 (asociatul administrator care comite fraudă în dauna societății sau se servește de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora) interpretat în sensul că chiar și asociatul care exercita în fapt această calitate, prin efectuarea de acte de administrare și comite o fraudă în dauna societății poate fi exclus din societate în baza dispozițiilor arătate mai sus.

S-a reținut că așa cum rezultă din actul constitutiv al societății B. SRL actualizat la data de 09 decembrie 2009 și din relațiile furnizate de Oficiul Registrului Comerțului, ca de altfel și din susținerile părților, reclamantul nu a avut nici un moment calitatea de administrator al societății opozabilă terților și nici calitatea de administrator prin hotărârea asociaților; dimpotrivă, reclamanta a figurat în mod constant cu calitatea de administrator în evidențele O.R.C. Pârâtul a dobândit calitatea de asociat al SC B. SRL la data de 09 decembrie 2009, prin dobândirea a 10000 părți sociale, reprezentând 50% din capitalul social al societății.

Conform actului constitutiv actualizat la data de 09 decembrie 2009, ca urmare a atragerii în societate în calitate de asociat a lui C., reclamanta A. a fost numită în funcția de administrator unic până la data de 31 decembrie 2010, sub condiția „dacă nu intervine revocarea expresa prin hotărârea adunării generale a asociaților”.

Prin hotărârea A.G.E.A. din 18 februarie 2010 cei doi asociați ai SC B. SRL au convenit ca, începând cu data de 01 ianuarie 2011 să fie împreună administratori ai firmei. S-a observat însă că prin această hotărâre asociatul C. a dobândit unele atribuții asemănătoare unui administrator: a primit o cheie de acces la camera unde se afla depozitată arhiva fiscala a societății și a Hotelului E.; ambii asociați au convenit cu privire la stabilirea ratelor împrumutului acordat de C. către firmă, iar orice contract de împrumut bancar sau nebancar, de la asociați sau terți nu va fi făcut decât cu acordul amândurora. S-a observat însă că reclamanta nu a invocat punctual încălcări ale acestor atribuții conferite pârâtului.

S-a constatat că, potrivit înscrisurilor depuse la instanța de apel, pârâtul a acordat mai multe împrumuturi societății în perioada 2012-2013.

După data de 31 decembrie 2010, când a expirat mandatul de administrator al reclamantei cei doi asociați nu au ajuns la o înțelegere privind desemnarea noului administrator: reclamanta solicitând fie desemnarea sa în continuare, fie desemnarea ambilor asociați în calitatea de administrator, în timp ce pârâtul a fost de acord numai cu desemnarea acestuia ca unic administrator.

S-a constatat că pârâtul nu a îndeplinit niciodată calitatea de administrator al societății în baza unei hotărâri a adunării generale, că dimpotrivă calitatea de administrator statutar a fost avuta de către reclamanta A. până la data de 31 decembrie 2010, iar că ulterior niciunul dintre asociați nu a mai avut aceasta calitate, întrucât au intervenit divergente și chiar neînțelegeri persistente, tribunalul a reținut că starea de pasivitate a pârâtului față de societate nu poate în nici un caz să conducă la excludere (întrucât lipsește fapta săvârșită cu intenție).

Totodată, s-a constatat că nu rezultă nici faptul că prin actele și faptele săvârșite intenționat de către pârât societatea ar fi suferit un prejudiciu, după cum nu rezultă nici care au fost actele ori faptele pârâtului efectuate în calitate de administrator al societății (cum ar fi fost, semnare de contracte în numele societății, plata unor sume de bani, altele decât datoriile curente, în detrimentul societății, deținerea abuzivă și exclusivă de documente ale societății, care din această cauză activitatea societății este perturbată).

Față de aceste considerente, tribunalul a constatat că neînțelegerile grave dintre asociați (din societatea cu răspundere limitată) nu pot atrage excluderea din societate a unuia dintre ei și că deci nu este aplicabil în speță cazul prevăzut de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990, sens în care a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 8.836 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în baza chitanțelor și a notei de cheltuieli depuse la dosar, iar în baza art. 274 C. proc. civ. coroborat cu art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat reclamanta la plată către stat a sumei de 500 RON, onorariu curator al pârâtei SC B. SRL, fiind desemnată din oficiu avocat D., potrivit delegației pentru asistență judiciară obligatorie din 07 iulie 2014.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 13 noiembrie 2014, reclamanta A.

a solicitat comunicarea sentinței nr. 2538 din data de 07 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul Prahova la adresa pe care a comunicat-o instanței, având în vedere că nu mai locuiește la adresa de domiciliu trecută în dispozitivul hotărârii de mai bine de un an, fapt adus la cunoștința instanței, întrucât imobilul din București, sector 5, a fost supus executării silite și adjudecat.

De asemenea, aduce la cunoștința instanței că adresa la care urmează să fie comunicată hotărârea este în comuna Telega, județul Prahova.

Susține că, pe fondul necomunicării legale a hotărârii judecătorești solicită să se dispună recomunicarea în vederea executării căii de atac și repunerea în termenul de declarare a apelului.

Totodată, solicită comunicarea hotărârii curatorului special D. la adresa cabinetului de avocat sau la sediul Baroului Prahova, întrucât nici curatorul nu a primit hotărârea judecătorească, societatea neputând să exercite calea de atac.

Prin aceeași cerere reclamanta învederează să înțelege să formuleze apel împotriva sentinței nr. 2538 din data de 07 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul Prahova.

La data de 07 ianuarie 2015 reclamanta A. a depus la dosar dezvoltarea motivelor de apel, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate, iar pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 243 din 07 aprilie 2015 a respins cererea de repunere în termenul de declarare a apelului formulată de reclamanta A., a admis excepția tardivității declarării apelului, invocată de intimatul-pârât și a respins apelul ca tardiv formulat. A fost obligată reclamanta să plătească către stat suma de 200 RON reprezentând onorariu curator, precum și suma de 400 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel, a constatat că în cauza dedusă judecății, așa cum rezultă din înscrisul aflat la dosar fond, reclamantei i-a fost comunicată sentința tribunalului la data de 09 octombrie 2014 la adresa din București, sector 5, iar la data de 07 noiembrie 2014, aceasta a formulat cerere, prin care a solicitat să-i fie comunicată hotărârea la o altă adresă, respectiv în comuna Telega, jud. Prahova. Totodată, apelanta a arătat ca înțelege să formuleze apel împotriva sentinței instanței de fond.

Totodată, s-a reținut că apelanta-reclamantă nu a dovedit că a respectat dispozițiile art. 98 C. proc. civ., atâta timp cât nu a indicat prin petiție la dosar schimbarea domiciliului anterior introducerii apelului; în atare situație, se constată că în cauză nu se poate reține îndeplinirea cerințelor art. 103 C. proc. civ.

S-a mai constatat că din probatoriul administrat în cauză, nu rezultă că apelanta a fost împiedicată din motive independente de voința ei să declare apel împotriva sentinței primei instanțe, astfel încât, cererea de repunere în termenul de declarare a apelului este neîntemeiată și va fi respinsă, ca atare.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 307 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În susținerea motivelor invocate, recurenta a arătat, în esență, că analizând soluția instanței de apel se constată o încălcare flagrantă a drepturilor părților la apărare, cât și a principiului contradictorialității, întrucât se înțelege că instanța de apel a primit înscrisuri după încheierea dezbaterilor, care nu au fost cunoscute părților, care nu au fost aduse la cunoștință și nu au putut fi discutate în contradictoriu.

Recurenta consideră că au fost încălcate prevederile art. 6 din Convenția Drepturilor Omului referitoare la desfășurarea unui proces echitabil, întrucât nu i s-a dat posibilitatea de a lua cunoștință de conținutul relațiilor transmise și de a putea formula cereri în apărare.

În opinia recurentei în ceea ce privește excepția tardivității, instanța a apreciat în mod eronat faptul că nu a făcut dovada cererii depusă conform art. 98 C. proc. civ., deși cererea a fost înregistrată sub o altă denumire, greșită, iar faptul că aceasta nu se afla la dosarul cauzei reprezintă o dovadă ce nu s-a dorit să fie analizată.

Ca urmare, susține recurenta, soluția instanței de apel este nelegală întrucât reclamanta a făcut dovada că hotărârea nu a fost comunicată legal, iar respingerea cererii de repunere în termen este nesusținută de argumente, iar în privința procesului verbal ce face dovada pretinsei comunicări, instanța trebuia să îl analizeze prin prisma documentelor depuse în susținerea faptului că hotărârea nu a fost comunicată.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea soluționării pe fond a acestuia.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul reclamantei, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei privind încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității din perspectiva nesupunerii dezbaterilor înscrisurilor primite de instanța de apel de la Tribunalul Prahova, vor fi înlăturate.

Se constată că înscrisurile despre care face vorbire recurenta nu reprezentau înscrisuri ce ar fi trebuit puse în discuția părților atât timp cât acestea au fost emise de către instanța de fond cu referire la constatările privind cronologia depunerii de către recurentă a unor înscrisuri la dosarul cauzei, înscrisuri ce se găseau în dosarul cauzei, despre care părțile ar fi trebuit să aibă cunoștință.

Faptul că instanța de apel în soluționarea cauzei a făcut referire la înscrisurile depuse demonstrează preocuparea instanței de apel de a stabili în mod corect situația de fapt a comunicării hotărârii instanței de fond.

Contrar susținerilor recurentei referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind desfășurarea unui proces echitabil, în soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.

Nu vor fi reținute nici criticile recurentei vizând greșita respingere a cererii de repunere în termen și a apelului ca tardiv formulat având în vedere că potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul în care legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa.

Contrar susținerilor recurentei, în speță, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 284 alin. (1) C. proc. civ., apreciind ca fiind nefondată cererea reclamantei de repunere în termenul de apel și constatând tardivitatea declarării căii de atac.

Astfel, se constată că, normele procedurale stabilesc ca regulă generală că apelul trebuie exercitat de partea interesată în termenul de 15 zile, prevăzut de dispozițiile art. 284 (1) C. proc. civ., care se calculează de la momentul comunicării hotărârii. Termenul prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac este unul imperativ, astfel că, nerespectarea acestuia atrage decăderea părții din dreptul de a mai declara apel.

În situația în care partea, totuși, promovează calea de atac cu nerespectarea termenului legal imperativ, sancțiunea va fi respingerea apelului ca tardiv declarat, excepția tardivității fiind o excepție peremptorie.

În speță, se constată că instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale evocate, pronunțând o hotărâre legală, în contextul în care sentința apelată a fost comunicată reclamantei la data de 09 octombrie 2014 - fapt ce rezultă din procesul-verbal de comunicare al hotărârii, aflat la dosar fond, iar calea de atac a apelului a fost promovată la data de 07 noiembrie 2014 - așa cum reiese din data aplicării ștampilei de către Tribunalul Prahova pe cererea de comunicare a sentinței instanței de fond la noua adresă.

Prin urmare, termenul de apel, calculat în concordanță cu prevederile legale, respectiv art. 284 alin. (1) și art. 101 alin. (1) C. proc. civ., a început să curgă la data de 09 octombrie 2014 și s-a epuizat la data de 27 octombrie 2014, astfel că apelul declarat de reclamantă la data de 07 noiembrie 2014, corect a fost respins ca tardiv formulat, având în vedere caracterul imperativ al termenului de exercitare a căii de atac.

Față de considerentele expuse, aserțiunile recurentei privind faptul că a adus la cunoștința instanței de fond schimbarea domiciliului nu au corespondență în realitate și așa cum corect a reținut și instanța de apel, din probatoriul administrat în cauză nu s-a conturat o astfel de împrejurare, reclamanta nedovedind că a respectat dispozițiile art. 98 C. proc. civ., atât timp cât nu a indicat schimbarea domiciliului printr-o petiție anterior formulării apelului.

Astfel fiind, în condițiile în care partea însăși a indicat această adresă pentru efectuarea procedurilor de citare, fără a solicita rectificarea adresei indicate actele de procedură au fost îndeplinite cu respectarea dispozițiilor art. 98 C. proc. civ., instanța de apel făcând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.

Constatând culpa procesuală a recurentei în declanșarea litigiului de față, în raport de cerea formulată de intimatul pârât C., urmează a aplica dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și a obliga recurenta reclamantă la plata sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată, astfel cum au fost dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 243 din 07 aprilie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurenta reclamantă A. la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către intimatul pârât C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 ianuarie 2016.