A DOUA SECȚIUNE PERU ȘI ALTE C. ITALIA (solicitarea nr. 1905/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 iulie 2008 DEFINITIVF 08/10/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Perre și alții c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din Francoise Tulkens, președinte, Antonella Mularoni, Ireneu Cabral Barreto, Vladimiro Zagrebelsky, Danutė Jočienė, Dragoljub Popović, András Sajó, judecători, și Sally Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 17 iunie 2008, Rend la hotărârea pe care a adoptat-o aici, adoptată la această dată judiciară La originea cauzei se găsește o cerere (n 1905/05) îndreptată împotriva Republicii Italiene și dintre care trei resortisanți ai acestui stat, Francesco Perre și Ms Maria Barbaro și Maria Perre, au sesizat Curtea la 14 decembrie 2004 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( C. Albanese, avocat în Siderno Marina. Guvernul italian ( La 12 aprilie 2007, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice guvernului ă r ii t ă ț ii prevăzute la art. 6 alineatul (1) din Convenție, în ceea ce privește lipsa de publicitate a audierilor. În conformitate cu d i s p o zi ț ii le articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Reclamanții s-au născut în 1950, 1958 și, respectiv, 1976 și locuiesc în Plati. Primii doi solicitanți sunt un cuplu căsătorit, a treia reclamantă este fiica lor. La 13 octombrie 1997, din cauza suspiciunilor pe care le prezentau B.F., tatăl celei de-a doua recurente, care dădeau de înțeles că ..el era membru al unei organizații criminale de tip mafiot, Parchetul Reggio de Calabre a inițiat o procedură în vederea aplicării măsurilor preventive prevăzute de Legea nr. 575 din 1965, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 646 din 13 September 1982. Parchetul a solicitat, de asemenea, confiscarea anticipată a anumitor bunuri de care dispunea B.F.. Prin ordonanța din 28 noiembrie 1997, camera tribunalului din Reggio de Calabria specializată în aplicarea măsurilor preventive (denumită în continuare " tribunalul") a dispus confiscarea multor bunuri. În lista bunurilor confiscate existau mai multe terenuri aparținând primilor doi reclamanți, o întreprindere agricolă al cărei prim reclamant era titular și o întreprindere comercială aparținând celei de-a doua reclamante. În plus, instanța a dispus sechestrarea unei clădiri în care locuiau cei trei reclamanți, precum și dreptul de proprietate al celei de-a treia reclamante. Ulterior, procedura în fața Tribunalului s-a desfășurat în camera consiliului. Reclamanții, reprezentați de un avocat ales de aceștia, au fost invitați să participe la procedură în calitate de terți afectați de măsură și au avut posibilitatea de a prezenta memorii și mijloace de probă. La 17 februarie 1998, Tribunalul a dispus o expertiză tehnică privind bunurile confiscate. Printr-o ordonanță din 31 mai 1999, tribunalul a decis să supună B.F. unei măsuri de libertate sub control polițienesc însoțită de obligația de a reședința în municipalitatea Platio pentru o perioadă de cinci ani. În plus, instanța a dispus confiscarea unei părți din bunurile confiscate anterior. 10. Tribunalul a afirmat că, având în vedere numeroasele indicii ale B.F., ar trebui să se constate participarea sa la activitățile de asociere a răufăcătorilor și pericolul social pe care îl reprezintă. În ceea ce privește poziția specifică a reclamanților, instanța a susținut că activitățile desfășurate și veniturile declarate de aceștia nu puteau justifica achiziționarea bunurilor imobile de care dețineau. 11. Reclamanții, precum și B.F. și celelalte părți în procedură au introdus recurs împotriva ordonanței din 31 mai 1999. susținând că instanța nu a stabilit în mod corespunzător proveniența nelegitimă a bunurilor confiscate și susținea că, deși erau membri ai familiei B.F., ei nu locuiau cu el și nu puteau astfel să facă obiectul unor obligații. Printr-o ordonanță din 30 mai 2003, camera competentă a tribunalului judecătoresc Reggio de Calabria a respins recursul reclamanților și a confirmat confiscarea bunurilor lor. La 16 septembrie 2003, reclamanții s-au ocupat de casare și au contestat interpretarea pe care Curtea de apel o dăduse articolului 2b. § 3 din Legea nr. 575 din 1965 și au susținut că confiscarea bunurilor lor nu era justificată. 14. Prin hotărârea din 8 iunie 2004, al cărei text a fost depus la gref la 17 iunie 2004, Curtea de Casație, considerând că instana de apel a lui Reggio de Calabria a motivat într-un mod logic și corect toate punctele controversate, a imputat reclamanților recursurile lor. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 15. Dreptul intern relevant este descris în hotărârea Bocellari și Rizza Italia 399/02, § 25 și 26, 13 noiembrie 2007, nedefinitiv). ÎN CONFORMITATEA CU VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLULUI 6 1 DIN CONVENȚIA 16. Reclamanții se plâng de lipsa de publicitate a procedurii de punere în aplicare a măsurilor preventive. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...). Hotărârea trebuie pronunțată public, însă accesul la sala de judecată poate fi interzis presei și publicului în timpul întregului proces sau al unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică, în cazul în care interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces la Õ sau în măsura strict considerată necesară de instanță, atunci când, în circumstanțe speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției 17. Cu privire la admisibilitate. Cu privire la admisibilitate 18. Curtea constată că nu este în mod evident greșit întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea arată, de asemenea, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Pe fond 19. Reclamanții susțin că procedura în litigiu este închisă într-o cameră a consiliului și, prin urmare, nu este publică și consideră că absența publicului nu a fost justificată în cazul lor și a preferat desfășurarea echitabilă a procedurii. 20. Guvernul susține că reclamanții au beneficiat de o procedură echitabilă, în cursul căreia avocatul lor a putut participa la audieri și își poate prezenta oral argumentele de apărare. Acesta susține că publicitatea dezbaterilor nu este întotdeauna un element esențial în a-și exercita dreptul la o procedură. Dimpotrivă, aceasta nu are importanță sub domeniul de aplicare a convenției decât atunci când aceasta contribuie în mod real și efectiv la desfășurarea corectă a procedurii. 21. În acest caz, Guvernul susține că, în speță, procedura în camera consiliului a fost de dorit din mai multe motive. În acest sens, se referă la obiectul procedurii, în principal tehnic și contabil ; necesitatea de a evita reprobarea socială față de persoanele implicate, procedura de aplicare a măsurilor de prevenire care nu presupun o judecată de vinovăție și cerința de a garanta caracterul cel mai bun și eficiența justiției. 22. Având în vedere aceste elemente, guvernul susține că o audiere orală care să permită părților interesate să își prezinte argumentele, bine que în lipsa publicității, îndeplinește condițiile prevăzute la art. 6 din Convenție. 23. Curtea constată că această specie este similară cu cauza Bocellari și Rizza Bocellari și Rizza c. Italia, nr 399/02, din 13 noiembrie 2007), în care a examinat compatibilitatea procedurilor de punere în aplicare a măsurilor preventive cu cerințele procesului echitabil prevăzute la art. 6 din Convenție 24. În cauza menționată, Curtea a observat că desfășurarea în camera Consiliului de proceduri privind aplicarea măsurilor de prevenire, atât în primă instanță, cât și în apel, este prevăzută în mod expres la art. 4 din Legea nr. 1423 din 1956 și că părțile nu au posibilitatea de a solicita și de a obține o audiere publică. 25. Pe de altă parte, acest tip de procedură care vizează aplicarea confiscării de bunuri și de capital, ceea ce pune în discuție în mod direct și substanțial situația patrimonială a justițiabilului, nu se poate afirma că controlul public nu este o condiție necesară pentru garantarea respectării drepturilor persoanei vizate 26. Recunoscând că interesele superioare și gradul ridicat de tehnicitate pot intra uneori în acest tip de proceduri, Curtea a considerat că este esențial, având în vedere în special natura procedurilor de punere în aplicare a măsurilor de prevenire și a efectelor pe care le pot produce asupra situației personale a persoanelor implicate, ca justițiabilii să li se ofere cel puțin posibilitatea de a solicita o audiere publică în fața camerelor specializate ale instanțelor judecătorești și ale cursurilor de recurs ( Bocellari și Rizza, menționate anterior, §§ 38-41. 27. Curtea consideră că prezenta cauză nu prezintă elemente susceptibile de a o diferenția de specia Bocellari și Rizza, persoana care nu a beneficiat de această posibilitate. 28. În consecință, aceasta concluzionează că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 30. Instanța nu a indicat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să le se acorde o sumă în acest sens. PRIN aceste motive, CURTEA, LA mai mult de un an, Declară restul cererii admisibile A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris 8 iulie 2008, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și art. 3 din Regulamentul de procedură. Sally Dolle Françoise Tulkens Grefier Președinte
DEUXIÈME SECTION
PERRE ET AUTRES c. ITALIE
(Requête n
o
1905/05)
ARRÊT
8 juillet 2008
08/10/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Perre et autres c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
Françoise Tulkens,
présidente,
Antonella Mularoni,
Ireneu Cabral Barreto,
Vladimiro Zagrebelsky,
Danutė Jočienė,
Dragoljub Popović,
András Sajó,
juges,
et de Sally Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 17 juin 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
1905/05) dirigée contre la République italienne et dont trois ressortissants de cet Etat, M.
Francesco Perre et M
mes
Maria Barbaro et Maria Perre («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 14 décembre 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants sont représentés par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
3.
Le 12 avril 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, quant au manque de publicité des audiences. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
I.
4.
Les requérants sont nés respectivement en 1950, 1958 et 1976 et résident à Plati. Les deux premiers requérants sont un couple marié, la troisième requérante est leur fille.
5.
Le 13 octobre 1997, en raison des soupçons qui pesaient sur B.F., père de la deuxième requérante, donnant à penser qu’il était membre d’une organisation criminelle de type mafieux, le parquet de Reggio de Calabre entama une procédure en vue de l’application des mesures de prévention établies par la loi n
o
575 de 1965, telle que modifiée par la loi n
o
646
du 13
septembre 1982. Le parquet demanda également la saisie anticipée de certains biens dont B.F. disposait.
6.
Par une ordonnance du 28 novembre 1997, la chambre du tribunal de Reggio de Calabre spécialisée dans l’application des mesures de prévention (ci-après «
le tribunal
») ordonna la saisie de nombreux biens. Dans la liste des biens saisis figuraient plusieurs terrains appartenant aux deux premiers requérants, une entreprise agricole dont le premier requérant était titulaire et une entreprise commerciale appartenant à la deuxième requérante. En outre, le tribunal ordonna la saisie d’un immeuble où habitaient les trois requérants, ainsi que l’époux de la troisième requérante.
7.
Par la suite, la procédure devant le tribunal se déroula en chambre du conseil. Les requérants, représentés par un avocat de leur choix, furent invités à participer à la procédure en qualité de tierces personnes touchées par la mesure et eurent la faculté de présenter des mémoires et des moyens de preuve.
8.
Le 17 février 1998, le tribunal ordonna une expertise technique sur les biens saisis.
9.
Par une ordonnance du 31 mai 1999, le tribunal décida de soumettre B.F. à une mesure de liberté sous contrôle de police assortie de l’obligation de résider dans la commune de Platì pour une durée de cinq ans. Le tribunal ordonna en outre la confiscation d’une partie des biens précédemment saisis.
10.
Le tribunal affirma que, à la lumière des nombreux indices à la charge de B.F., il y avait lieu de constater sa participation aux activités de l’association de malfaiteurs et le danger social qu’il représentait. Quant à la position spécifique des requérants, le tribunal soutint que les activités exercées et les revenus déclarés par ceux-ci ne pouvaient pas justifier l’acquisition des biens immobiliers dont ils étaient propriétaires.
11.
Les requérants, ainsi que B.F. et les autres parties dans la procédure, interjetèrent appel contre l’ordonnance du 31 mai 1999. Ils
alléguèrent que le tribunal n’avait pas dûment établi la provenance illégitime de leurs biens confisqués et faisaient valoir que, bien que membres de la famille de B.F., ils ne vivaient pas avec lui et ne pouvaient ainsi faire l’objet d’investigations. L’avocat des requérants participa à l’audience devant la cour d’appel, qui se déroula en chambre du conseil.
12.
Par une ordonnance du 30 mai 2003, la chambre compétente de la cour d’appel de Reggio de Calabre rejeta le recours des requérants et confirma la confiscation de leurs biens. Elle affirma qu’il manquait la preuve de la provenance légale des biens confisqués et qu’au vu de la nature des rapports des requérants avec B.F., il y avait lieu de conclure que ce dernier pouvait directement ou indirectement en disposer.
13.
Le 16 septembre 2003, les requérants se pourvurent en cassation. Ils contestèrent l’interprétation que la cour d’appel avait donnée à l’article 2
ter
o
575 de 1965 et firent valoir que la confiscation de leurs biens n’était pas justifiée.
14.
Par un arrêt du 8 juin 2004, dont le texte fut déposé au greffe le 17
juin
2004, la Cour de cassation, estimant que la cour d’appel de Reggio de Calabre avait motivé d’une façon logique et correcte tous les points controversés, débouta les requérants de leurs pourvois.
II.
15.
La droit interne pertinent est décrit dans l’arrêt
Bocellari et Rizza
c.
Italie
(n
o
399/02, §§
25 et 26, 13
novembre 2007, non-definitif).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6
§
16.
Les requérants se plaignent du manque de publicité de la procédure d’application des mesures de prévention. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention qui, dans ses parties pertinentes, se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...), par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). Le jugement doit être rendu publiquement, mais l’accès de la salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès dans l’intérêt de la moralité, de l’ordre public ou de la sécurité nationale dans une société démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l’exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice
».
17.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
18.
La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
19.
Les requérants allèguent que la procédure litigieuse s’est déroulée en chambre du conseil, et donc de façon non publique.
Ils estiment que l’absence du public n’était pas justifiée dans leur cas et a préjugé du déroulement équitable de la procédure.
20.
Le Gouvernement affirme que les requérants ont bénéficié d’une procédure équitable, au cours de laquelle leur avocat a pu prendre part aux audiences et présenter oralement leurs arguments de défense. Il fait valoir que la publicité des débats n’est pas toujours un élément crucial dans l’appréciation de l’équité d’une procédure. Au contraire, elle ne revêt de l’importance sous le terrain de la Convention que lorsqu’elle contribue de manière réelle et effective au déroulement équitable de la procédure.
21.
Le Gouvernement soutient qu’en l’espèce, la procédure en chambre du conseil était souhaitable pour plusieurs raisons. A ce propos, il évoque l’objet de la procédure, essentiellement technique et comptable
; la nécessité d’éviter la réprobation sociale vis-à-vis des personnes impliquées, la procédure d’application des mesures de prévention ne présupposant pas un jugement de culpabilité, et l’exigence de garantir la célérité et l’efficacité de la justice.
22.
Compte tenu de ces éléments, le Gouvernement soutient qu’une audience orale permettant aux parties intéressées d’intervenir et d’exposer leurs arguments, bine qu’en l’absence de publicité, satisfait aux conditions requises par l’article 6 de la Convention.
23.
La Cour observe que la présente espèce est similaire à l’affaire
Bocellari et Rizza
(
Bocellari et Rizza c. Italie
, n
o
399/02, du 13
novembre
2007), dans laquelle elle a examiné la compatibilité des procédures d’application des mesures de prévention avec les exigences du procès équitable prévues par l’article 6 de la Convention.
24.
Dans ladite affaire, la Cour a observé que le déroulement en chambre du conseil des procédures visant l’application des mesures de prévention, tant en première instance qu’en appel, est expressément prévu par l’article 4 de la loi n
o
1423 de 1956 et que les parties n’ont pas la possibilité de demander et d’obtenir une audience publique.
25.
Par ailleurs, ce genre de procédure visant l’application de la confiscation de biens et de capitaux, ce qui met directement et substantiellement en cause la situation patrimoniale du justiciable, on ne saurait affirmer que le contrôle du public ne soit pas une condition nécessaire à la garantie du respect des droits de l’intéressé.
26.
Tout en admettant que des intérêts supérieurs et le degré élevé de technicité peuvent parfois entrer en jeu dans ce genre de procédures, la Cour a jugé essentiel, compte tenu notamment de l’enjeu des procédures d’application des mesures de prévention et des effets qu’elles sont susceptibles de produire sur la situation personnelle des personnes impliquées, que les justiciables se voient pour le moins offrir la possibilité de solliciter une audience publique devant les chambres spécialisées des tribunaux et des cours d’appel (
Bocellari et Rizza
, précité, §§ 38-41).
27.
La Cour considère que la présente affaire ne présente pas d’éléments susceptibles de la distinguer de l’espèce
Bocellari et Rizza
, le requérants n’ayant pas bénéficié de cette possibilité.
28.
Elle conclut, par conséquent, à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
29.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
30.
Les requérants n’ont chiffré aucune demande de satisfaction équitable. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre.
1.
Déclare
le restant de la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
8 juillet 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Sally Dollé
Françoise Tulkens
Greffière
Présidente