ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 295/2016

Decizia nr. 295/2016 Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 1323 din 30 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. xxx/30/2011, a fost admisă î n parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta D. împotriva pârâtului Statul Român prin A., astfel cum a fost precizată. În consecință, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a unor despăgubiri în cuantum de 5.705 lei pentru parcelă și în cuantum de 8.626 lei pentru parcelă și a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată precizată; a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 2.400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanta și pârâtul, care au criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Prin Decizia nr. 105 din 3 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de B. prin A. prin C. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1323 din 30 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, în Dosarul nr. xxx/30/2011, în contradictoriu cu reclamanta D. S-a schimbat sentința apelată în sensul că s-a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă. S-a respins apelul declarat de reclamanta D. împotriva aceleiași hotărâri, ca nefondat. Examinând sentința prin prisma criticilor formulate și în baza art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de apel a reținut următoarele: Având în vedere că ambele părți critică - din perspective opuse - cuantumul despăgubirilor acordate în primă instanță și că reclamanta a formulat și alte critici, mai sus-arătate, instanța de apel le va examina cu prioritate pe acestea, cu atât mai mult cu cât aprecierea ca fiind întemeiate a unora dintre ele ar face inutilă examinarea criticilor formulate de pârât. Astfel, reclamanta apelantă a invocat că, deși a solicitat anularea proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor și a celor două hotărâri emise în acest sens sub aspectul stabilirii acestui cuantum, prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestui petit ci a admis doar parțial cererea subsidiară, mărginindu-se doar la a specifica faptul că respinge în rest acțiunea.

Aceste susțineri sunt neîntemeiate, fiind respinse ca atare, pentru următoarele considerente: Câtă vreme reclamanta a solicitat anularea menționatelor acte doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor pentru parcelele de teren expropriate, iar instanța a modificat cuantumul acestor despăgubiri majorându-l, este evident că în mod corelativ au fost modificate (anulate) parțial și actele în cuprinsul cărora a fost menționat acest cuantum. Pe de altă parte, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată (cu consecința modificării cuantumului despăgubirilor stabilite de pârât) și respingerea ei în rest nu echivalează cu o omisiune de pronunțare asupra cererii în anulare, ci este consecința faptului că prima instanță nu a acordat despăgubirile în cuantumul solicitat de reclamantă și nici nu a validat afirmatul acord de voință dintre părți.

În fine, dacă aprecia că tribunalul a omis să se pronunțe asupra cererii de anulare, reclamanta era ținută să urmeze calea prevăzută de dispozițiile art. 281 2 C. proc. civ. referitoare la completarea hotărârii și nu să declare apel, față de dispozițiile exprese ale art. 281 2 C. proc. civ. Neîntemeiate sunt și criticile vizând respingerea cererii de constatare a acordului de voință intervenit între proprietar și expropriator cu privire la cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru terenul expropriat. Astfel, H.G. nr. 1232/06 decembrie 2010 a fost dată în aplicarea Legii nr. 198/2004 (abrogată prin Legea nr. 255/2010).

Potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii consemnate în condițiile art. 5 alin. (4) - (8) și ale art. 6 alin. (2) se poate adresa instanței judecătorești competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirii, sub sancțiunea decăderii, fără a putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra imobilului supus exproprierii, iar exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, respectiv transferul dreptului de proprietate asupra terenului. Rezultă astfel că, prin hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor, comisia dispunea atât asupra transferului dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului despăgubirii, nici evaluarea terenului și nici notarea în cartea funciară a intenției de expropriere neconducând la preluarea dreptului de proprietate.

În cauză, hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor în favoarea reclamantei au fost emise la 14 și, respectiv, 15 septembrie 2011, sub imperiul Legii nr. 255/2010, lege ce a abrogat Legea nr. 198/2004. Câtă vreme exproprierea terenului nu a avut loc anterior, iar procedura de realizare urmează legea în vigoare la momentul derulării (procedurii), fiecare act juridic este supus normei legale sub imperiul căreia se realizează. În consecință, faptul că procedura de expropriere a început să se deruleze sub imperiul Legii nr. 198/2004 și a H.G. nr. 1232/2010 (în forma inițială) nu atrage ultraactivitatea acestor norme în condițiile abrogării legii și ale modificării H.G. nr. 1232/2010. În consecință, nu pot fi reținute considerentele potrivit cărora H.G.

nr. 492/2011 ar încălca principiul neretroactivității legii, hotărârea de guvern fiind dată în aplicarea Legii nr. 255/2010 în vigoare la data exproprierii. Corespunde realității că, potrivit art. 31 din menționata lege, orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă, însă art. 32 prevede că, în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor se aplică prevederile prezentei legi.

Or, în cauză procedura de expropriere privind-o pe reclamantă era în curs de desfășurare, la data apariției legii nefiind emisă hotărârea Comisiei (producătoare de efecte juridice în sensul celor mai sus-arătate), astfel că urmarea procedurii (inclusiv sub aspectul stabilirii unor noi valori de despăgubire) este conformă legii, expropriatorul având obligația de a utiliza în vederea determinării despăgubirilor doar expertiza realizată în condițiile actului normativ de expropriere în vigoare la data la care hotărârea a fost emisă, respectiv Legea nr. 255/2010. În condițiile Legii nr. 255/2010, decizia de expropriere emisă în baza art. 9 constituie titlu pentru predarea imobilului și, în termen de 5 zile de la emiterea ei, expropriatorul numește comisia de verificare a dreptului de proprietate și constată acceptarea sau neacceptarea cuantumului despăgubirilor de către proprietar (art. 18 din lege).

Or, în cauză, reclamanta nu și-a dat acceptul cu privire la cuantumul despăgubirilor rezultate din urmarea procedurii derulate în baza Legii nr. 255/2010 (și oferite de expropriator), astfel că nu există acordul de voință cu privire la acest cuantum, acord a cărui validare a fost cerută. Referitor la invocarea de către reclamantă a art. 1 Protocolul 1 la C.E.D.O., art. 481 C. civ., art. 44 din Constituția României, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și a jurisprudenței C.E.D.O., instanța reține că atât Legea nr. 33/1994 (art. 1 și 26) cât și Legea nr. 255/2010 (art. 22) conțin și norme de drept substanțial prin care se consacră caracterul just al despăgubirii, care se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, norme concordante cu prevederile invocate și la care reclamanta însăși a apelat, solicitând efectuarea unei expertize pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor în acord cu respectivele norme.

Cu privire la evaluarea despăgubirilor - cuantumul acestora fiind criticat, conform celor mai sus-arătate de ambele părți, se impun câteva precizări prealabile. Astfel, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015 publicată în M. Of. nr. 152 din 3 martie 2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată și a constatat că prevederile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 198/2004 raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituționale.

Conform considerentelor deciziei, Curtea a constatat că „Despăgubirea stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de expertiză, adică în cursul procesului, nu este „dreaptă” (nu are un caracter just) deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului transferului dreptului de proprietate”, astfel că „la calcularea cuantumului despăgubirilor solicitate potrivit art. 9 teza a doua din Legea nr. 198/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 184/2008, experții și instanța de judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate.” Chiar dacă reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 255/2010, instanța de apel a pus în discuția părților la termenul de judecată din 25 februarie 2015 necesitatea stabilirii de către experți a valorii imobilelor la momentul transferului dreptului de proprietate, față de considerentele aceleași decizii potrivit cărora „soluția legislativă constatată ca fiind neconstituțională se regăsește atât în art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, astfel cum a fost modificat prin art. 4 pct. 3 din O.U.G.

nr. 228/2008, în vigoare în perioada 5 ianuarie 2009 - 22 decembrie 2010, cât și în art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010” și a procedat la administrarea acestei probe. Ulterior, la 26 mai 2015, Curtea Constituțională, admițând o excepție de neconstituționalitate a constatat că prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 raportate la sintagma „la data întocmirii raportului de expertiză” cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt neconstituționale. Cum părțile au fost de acord cu administrarea acestei probe, iar instanța a procedat în acest sens, susținerile reclamantei apelante referitoare la nulitatea raportului de expertiză întocmit în primă instanță, au rămas fără obiect, rămânând fără temei cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru refacerea expertizei.

La fel, fără obiect au rămas și susținerile pârâtului vizând lipsa răspunsului la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză întocmit în primă instanță, celelalte susțineri ale apelanților fiind examinate prin prisma concluziilor experților cerute de instanța de apel și a celorlalte probe administrate în cauză.

În continuare, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994 „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire (…)”, iar conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 în forma în vigoare la data exproprierii, „în termen de 30 de zile calendaristice de la data notificării prevăzute la alin. (1), proprietarii imobilelor cuprinse în listă au obligația prezentării la sediul expropriatorului, în vederea stabilirii unei juste despăgubiri.” De asemenea, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 stabilește că „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite”, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.”,cu privire la data prețului de vânzare urmând a fi avute în vedere considerentele mai sus-arătate referitoare la neconstituționalitatea sintagmei „la data întocmirii raportului de expertiză”.

Din cuprinsul actelor normative mai sus menționate (în concordanță cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.) rezultă că ele consacră caracterul just (drept) al despăgubirii pentru imobilele expropriate și că precizează explicit că despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului, stabilind obligația legală atât în sarcina instanței, cât și în sarcina experților de a ține seama de prețul cu care se vând, de regulă, imobilele similare (de același fel, adică cu aceleași caracteristici) în zona respectivă.

Raportând aceste considerente la concluziile domnilor experți privitoare la cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin expropriere (în calcul fiind luată valoarea parcelelor la data exproprierii - conform celor mai sus-arătate - și daunele suferite), instanța reține că domnul expert E. a stabilit un cuantum al despăgubirilor de 89.150 lei format din valoarea terenului (80.548 lei, fiind avută în vedere valoarea de 3,16 euro/mp) și daunele suferite prin expropriere (8.602 lei); domnul expert F. a stabilit un cuantum al despăgubirilor de 8.868 lei (8.045 lei - valoarea terenului + 823 lei - daune); domnul expert G. a stabilit un cuantum al despăgubirilor de 8.045 lei + 0 lei - daune.

Se constată că sub aspectul valorii terenului, domnul expert E. a calculat o altă valoare decât ceilalți doi experți, valoare care nu a fost avută în vedere de instanța de apel la evaluarea despăgubirilor cuvenite reclamantei. Astfel, conform celor mai sus-arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, metoda ce se impune în evaluare este cea a comparației directe. Or, stabilind valoarea terenului, domnul expert E. nu a avut în vedere această metodă ci a făcut o medie aritmetică a prețurilor cu care au fost înstrăinate în zonă terenuri astfel cum a rezultat din contractele depuse la dosar și vizând perioada 2011-2015, valoare corectată cu o serie de coeficienți indicați în raport (filele 164-196 dosar).

La valoarea terenului astfel stabilită, domnul expert a aplicat un procent de 15% pentru a calcula daunele prin expropriere; cum calculul valorii reale a terenului expropriat a fost efectuat cu încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, este evident că nici prejudiciul calculat prin raportare la această valoare nu este stabilit conform dispozițiilor legale menționate. În consecință, instanța a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei în sensul art. 26 și al considerentelor deciziei Curții Constituționale mai sus arătate concluziile domnilor experți G. și F. Din această perspectivă, instanța a reținut în prealabil că potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 „Primind rezultatul expertizei, instanța îl va compara cu oferta și cu pretențiile formulate de părți”.

Or, nici instanța de fond și nici instanța de apel nu a validat/nu va valida concluziile experților fără a le raporta la pretențiile părților și la dispozițiile legale incidente în cauză, criticile reclamantei vizând acest aspect nefiind, astfel, întemeiate. În continuare, instanța reține că, prin raportul de expertiză la care s-a făcut referire în cele ce preced, cei doi experți au stabilit că valoarea celor două parcele de teren la data exproprierii este de 8.045 lei (1.294 lei/mp x 5.371 + 1,294 lei/mp x 846 mp). La stabilirea acestei valori, domnii experți au folosit metoda comparației directe, având în vedere contracte de vânzare-cumpărare ce au avut ca obiect înstrăinări de terenuri de același fel - în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994 - cu parcelele expropriate, respectiv având aceleași caracteristici (amplasament, categorie de folosință, etc.).

Contrar obiecțiunilor reclamantei-apelante (filele 249-250 dosar), valoarea terenului a fost stabilită fiind avute în vedere nu doar contracte de înstrăinare ci și contracte puse la dispoziția experților de Primăria Lugoj, contracte ce vizează terenuri înstrăinate în perioada exproprierii. Pe de altă parte, contractele invocate de reclamantă nu au ca obiect terenuri înstrăinate în perioada sus-menționată, astfel că în mod legal au fost înlăturate de la evaluare. În fine, valoarea metrului pătrat este același pentru ambele parcele expropriate, astfel că sunt nefondate susținerile reclamantei referitoare la diferența nejustificată de valoare dintre cele două suprafețe de teren.

În ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru prejudiciul cauzat prin expropriere, instanța reține următoarele: Pe calea apelului, reclamanta nu a formulat critici punctuale privind neacordarea de despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate proprietarului în sensul art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, ci a arătat că la valoarea terenului trebuie adăugate „și daunele suferite ca urmare a exproprierii (fărâmițarea unei parcele mari, costuri pentru redobândirea unui teren similar, inconvenientul deplasării la parcela rămasă peste autostradă, imposibilitatea construirii sau plantării de arbori pe parcela rămasă în imediata apropiere a autostrăzii etc.)”. Pe de altă parte, pârâtul a invocat nelegalitatea acordării către reclamantă a sumelor cu titlu de despăgubiri pentru daune în sensul sus arătat.

Prin raportul de expertiză întocmit în cauză de cei doi experți ale căror concluzii au fost reținute de instanța de apel ca fiind concordant cu dispozițiile art. 26 din Lege, doar domnul expert F. a reținut că reclamantei i se cuvin despăgubiri cu titlu de daune pentru prejudiciul cauzat prin expropriere pentru parcela de 636 mp propusă pentru expropriere, întrucât este greu de cultivat ori a rămas fără utilitate (fila 234 dosar), nefiind propusă acordarea de despăgubiri pentru alte categorii de daune (filele 233-234 dosar). Conform celor mai sus arătate, prima instanță nu a acordat despăgubiri pentru parcela de 636 mp reținând, în esență că, în temeiul Legii speciale nr. 255/2010 poate fi contestat cuantumul despăgubirilor acordate pentru expropriere, însă nu pot fi solicitate daune totale pentru o altă parcelă de teren (fila 8 alin. (4) sentință).

Or, reclamanta nu a criticat în condițiile art. 287 C. proc. civ. cele astfel reținute de tribunal, astfel că, față de limitele caracterului devolutiv al apelului, Curtea va menține sub acest aspect hotărârea apelată. Chiar dacă, dând o interpretare extrem de extensivă rolului activ al instanței și s-ar aprecia că referirile cu caracter generic (mai sus-citate) la componentele despăgubirilor ar viza și acest aspect, sentința va fi oricum menținută din această perspectivă, câtă vreme tribunalul a interpretat corect dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010. Pe de altă parte, pentru celelalte categorii de daune (redobândire aceeași suprafață de teren, cheltuieli suplimentare de transport, predare subvenție, lipsă venituri pe un an de zile) domnii experți nu au propus acordarea de dezdăunări, iar reclamanta nu a contestat în condițiile art. 212 alin. (2) C. proc.

civ. sub acest aspect concluziile experților și nici nu a făcut dovada suportării vreunei daune de natura celor la care s-au referit experții ori a vreuneia de altă natură și care s-ar putea încadra în dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 referitoare la despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin expropriere.

Pentru aceste considerente, văzând că despăgubirea calculată de domnii experții F. și G., ca echivalent al prejudiciului cauzat cu raportare la data exproprierii, este în cuantum total de 8.045 lei, inferioară celei stabilită prin hotărârile de stabilire a despăgubirilor (1.265 lei + 8.031 lei = 9.296 lei) și având în vedere dispozițiile art. 27 din Legea nr. 33/1994 potrivit cărora „Despăgubirea acordată de către instanță nu va putea fi mai mică decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat.” , În baza normelor legale sus-menționate, instanța apreciază că sunt neîntemeiate susținerile reclamantei și întemeiate cele formulate de pârâtul-apelant și că se impune admiterea apelului acestuia din urmă, cu consecința menținerii proceselor verbale și a hotărârilor contestate de reclamantă sub aspectul despăgubirilor acordate.

Având în vedere soluția dată asupra cererii principale, soluția a fost schimbată și sub aspectul cheltuielilor de judecată acordate, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., fiind respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata acestor cheltuieli. Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 296 alin. (1) C. proc. civ., instanța a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de B. prin A. prin C. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1323 din 30 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. xxx/30/2011, în contradictoriu cu reclamanta D. și a schimbat sentința apelată în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.

În baza art. 296 alin. (1) C. proc. civ., instanța a respins apelul declarat de reclamanta D. împotriva aceleiași hotărâri. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D., solicitând în temeiul art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 alin. (1) pct. 7 și 9 C. proc. civ., în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Timișoara, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate și, pe cale de consecință, admiterea apelului reclamantei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată și precizată de aceasta, fiind de acord, în subsidiar, și cu menținerea hotărârii instanței de fond. Se invocă incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., pentru lipsa motivării hotărârii și încălcarea dispozițiilor art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994, republicată. 1. Structurând criticile de nelegalitate, amplu argumentate la pct. 1 din motivele de recurs, se susține, în esență, că instanța de apel a admis apelul A. și a respins acțiunea reclamantei, în principal, pe motiv că prețul stabilit de către doi dintre experți pentru terenul expropriat, ar fi inferior prețului stabilit prin hotărârea de expropriere, însă instanța de apel nu a făcut nicio referire și nu a motivat de ce a luat în considerare concluziile celor doi experți, deși probele de la dosar demonstrau că aceste concluzii sunt eronate, nu sunt în concordanță cu legea și sunt vădit părtinitoare.

Completarea raportului de expertiză efectuat în cauză, în fața instanței de apel, conține părerea expertului E. și părerea experților G. și F. Cu toate că cei doi experți G. și F. au exprimat o părere comună, aceasta nu este în concordanță cu dispozițiile legale, spre deosebire de punctul de vedere prezentat de către expert E. și de contractele de vânzare cumpărare depuse la dosar de către reclamantă, prin acestea fiind exprimate prețurile reale cu care se vând în mod obișnuit imobile de același fel cu cele expropriate. Deși a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, la ultimul termen de judecată, instanța de apel le-a respins, reținând mai apoi că nu s-ar fi contestat aprecierile experților, ceea ce este total eronat, făcând incident art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Se susține, de asemenea, că s-au încălcat dispozițiile art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994, republicată, deoarece trebuiau luate în considerare prețurile de tranzacționare obișnuite, adică cele care se încadrează în plaja firească de prețuri și nu cele care se situează în afara acestui interval, pentru aceasta fiind necesar a se lua în calcul mai multe prețuri de tranzacționare, pentru imobile care trebuiau să fie din aceeași categorie de folosință.

2. În ceea ce privește petitul principal al acțiunii, recurenta reclamantă susține că a solicitat, în primul rând, anularea proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor din 14 septembrie 2011 și din 15 septembrie 2011, precum și a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor nr. 1 din 14 septembrie 2011 și nr. 58 din 15 septembrie 2011, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii pentru parcelele de teren expropriate, atât în varianta solicitării acordului de voință, cât și în cea a subsidiarului. Instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestui petit, mărginindu-se doar la admiterea parțială a cererii subsidiare, cu toate că, doar ca urmare a anulării parțiale a Hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirii, se pot stabili alte valori de despăgubire de către instanța de judecată, după criteriile stabilite de lege.

Față de aceste aspecte a solicitat prin cererea de apel casarea cu trimitere spre rejudecare la prima instanță, întrucât instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere mai sus menționat, nemotivând respingerea acestui petit, mărginindu-se doar la a specifica faptul că se respinge în rest acțiunea. Instanța de apel a respins aceste critici, arătând că nu are importanță dacă în dispozitiv instanța de fond nu s-a referit explicit la anularea parțială a hotărârii de expropriere, atâta vreme cât a modificat cuantumul despăgubirilor, ori nu este de acceptat o asemenea motivare, raportat la faptul că modificarea cuantumului despăgubirilor se poate face doar ca urmare a anulării parțiale a hotărârii de expropriere, ceea ce trebuie explicit detaliat în dispozitivul hotărârii.

3. Referitor la constatarea acordului de voință intervenit cu privire la plata sumei de 25.964 lei, pentru terenul expropriat de la reclamantă, în suprafață de 846 mp, respectiv 164.836 lei pentru celălalt teren expropriat, în suprafață de 5.371 mp, instanța de fond a respins acest petit, fiind menținută această soluție și în apel, cu motivarea că Legea nr. 198/2004 a fost abrogată prin Legea nr. 255/2010, iar procedura de realizare a exproprierii se supune legii în vigoare la momentul derulării ei. Ambele instanțe rețin că, deși conform art. 31 din Legea nr. 255/2010 „orice documentație tehnică sau de evaluare realizată ori aflată în curs de realizare anterior intrării în vigoare a legii se consideră valabilă”, totuși art. 32 ar menționa, „în cazul procedurilor de expropriere aflate în curs de desfășurare, pentru continuarea realizării obiectivelor, se aplică prevederile prezentei legi”.

Din punctul de vedere al recurentei reclamante, această motivare nu lămurește și nu convinge, întrucât dacă ar fi așa, art. 31 nu și-ar mai găsi în niciun caz aplicabilitate din momentul intrării în vigoare a legii, ori la acea dată singura expertiză și documentație tehnică era cea prin care s-a stabilit valoarea de 25.964 lei, pentru terenul expropriat, în suprafață de 846 mp, respectiv 164.836 lei pentru celălalt teren expropriat, în suprafață de 5.371 mp. Art. 32 are o altă însemnătate decât cea pe care o explicitează instanța de fond, ea referindu-se la modalitatea de emitere a hotărârilor, modul de contestare a acestora etc., iar în niciun caz la modificarea despăgubirilor deja stabilite, întrucât la data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2010, H.G.

nr. 492/2011 nu exista, astfel pentru cei la care procedura de expropriere era demarată sub imperiul Legii nr. 198/2004 și H.G. nr. 1232 din 6 decembrie 2010, trebuia avut în vedere exclusiv art. 31 din Legea nr. 255/2010. Nu se pot șterge cu buretele și neglija total, după bunul plac al pârâtului Statul Român, actele întocmite anterior, pentru că până la urmă toate acele acte fac parte din dosarul administrativ, iar acum nu se face altceva decât o spoliere a bunului subsemnatei. În acest context, se apreciază că, în mod greșit a procedat instanța de fond și instanța de apel, respingând cererea formulată în principal, din considerentele expuse rezultând că instanța a făcut o greșită interpretare a legii în pronunțarea acestei soluții.

În recurs, intimatul pârât Statul Român reprezentat de B. prin A. - prin C. Timișoara a depus concluzii scrise, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantă, raportat la dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., pe motivul că acesta cuprinde numai critici de netemeinicie a hotărârii atacate. Referitor la excepția nulității recursului declarat de reclamantă, pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate expres reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocată de intimatul pârât, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a indicat motivele de nelegalitate pe care își întemeiază recursul și anume, cele reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., pe care le-a și dezvoltat, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței de apel, raportat la aceste motive, pe care instanța de recurs urmează a le analiza din perspectiva încadrării lor în dispozițiile legale menționate, dar și a caracterului lor fondat sau nefondat în circumstanțele speței. Prin urmare, cum recursul reclamantei apare ca fiind motivat, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității acestui recurs, ca nefondată. Examinând recursul reclamantei prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed: În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., decurgând din pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994, republicată, Înalta Curte constată că nu este fondat. Referitor la acea ipoteză a motivului de nelegalitate invocat, ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Înalta Curte constată că este incidentă atunci când instanța a recurs la textul de lege aplicabil speței dar, fie l-a încălcat în litera sau spiritul lui, fie l-a aplicat greșit. De pildă, instanța încalcă sau aplică greșit legea atunci când: aplică o normă generală, nesocotind existența normei speciale; aplică o normă care nu este incidentă în speță; aplică legea română, deși raportul juridic cu element de extraneitate este guvernat de legea străină; dă o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt.

Instanța de apel a recurs la textele de lege aplicabile în speță, respectiv art. 26 și art. 27 din Legea nr. 33/1994, republicată, și raportat la acestea a stabilit valoarea terenului expropriat, luând în considerare opinia majoritară din completarea la raportul de expertiză dispus și efectuat în apel. Susținerea recurentei reclamante că, instanța de apel nu a făcut nicio referire și nu a motivat de ce a luat în considerare concluziile celor doi experți majoritari, și nu opinia minoritară, nu corespunde realității. Astfel, la evaluarea despăgubirilor cuvenite reclamantei, instanța de apel a arătat în mod expres că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, republicată, metoda ce se impune în evaluare este cea a comparației directe.

Expertul E., cu opinie minoritară, nu a avut în vedere această metodă ci a făcut o medie aritmetică a prețurilor cu care au fost înstrăinate în zonă terenuri astfel cum a rezultat din contractele depuse la dosar, vizând perioada 2011-2015, valoare corectată cu o serie de coeficienți indicați în raport. La valoarea terenului astfel stabilită, expertul a aplicat un procent de 15% pentru a calcula daunele prin expropriere. În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că acest calcul al valorii reale a terenului expropriat a fost efectuat de expertul V. cu încălcarea dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994, motiv pentru care, nici prejudiciul calculat prin raportare la această valoare nu este stabilit conform dispozițiilor legale menționate.

În continuare, instanța de apel a reținut că prin raportul de expertiză cei doi experți majoritari G. și F. au stabilit valoarea celor două parcele de teren la data exproprierii, folosind metoda comparației directe și având în vedere contracte de vânzare-cumpărare ce au avut ca obiect înstrăinări de terenuri de același fel - în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994 - cu parcelele expropriate, respectiv având aceleași caracteristici (amplasament, categorie de folosință, etc.). Totodată, s-au avut în vedere și contracte puse la dispoziția experților de Primăria Lugoj, contracte ce vizează terenuri înstrăinate în perioada exproprierii. Contractele invocate de reclamantă nu aveau ca obiect terenuri înstrăinate în perioada sus-menționată, astfel că în mod legal au fost înlăturate de la evaluare.

Prin urmare, instanța a avut în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, metoda comparației directe din concluziile experților G. și F., care sunt în sensul art. 26 din Legea nr. 33/1994, republicată, și al considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 12/2015. Alegând ca variantă de determinare a valorii terenului expropriat pe cea din opinia majoritară a raportului de expertiză, instanța de apel nu a încălcat criteriul de stabilire a valorii despăgubirilor prevăzut de art. 26 din Legea nr. 33/1994, astfel cum susține recurenta, ci a procedat la judecată în conformitate cu principiul aflării adevărului, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice în cauză.

Susținerile recurentei reclamante în sensul că aceste concluzii ale experților majoritari sunt eronate, raportat la probele de la dosar, nu pot fi valorificate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind vorba despre o chestiune de interpretare și apreciere dată probelor administrate, ceea ce constituie o chestiune de fapt, care nu poate face obiectul controlului judiciar extraordinar. De altfel, Înalta Curte apreciază că prin multitudinea de argumente expuse la pct. 1 din motivele de recurs, recurenta reclamantă invocă, în principal, fie greșita interpretare a probelor administrate în cauză, fie aprecierea subiectivă a cuantumului despăgubirilor de care a dat dovadă instanța de judecată, aspecte ce nu pot face obiect de analiză în recurs, motivele pentru care se poate cere casarea sau modificarea hotărârii fiind cele expres și limitativ prevăzute de lege.

Referitor la critica expusă la pct. 2 al motivelor de recurs, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reținut în apel faptul că, atâta vreme cât reclamanta a solicitat anularea proceselor verbale de stabilire a cuantumului despăgubirilor și a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor, doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor, pentru parcelele de teren expropriate, iar instanța a modificat cuantumul acestor despăgubiri, majorându-l, este evident că în mod corelativ au fost modificate (anulate) parțial și actele în cuprinsul cărora a fost menționat acest cuantum. Admiterea în parte a cererii de chemare în judecată (cu consecința modificării cuantumului despăgubirilor stabilite de pârât) și respingerea ei în rest nu echivalează cu o omisiune de pronunțare asupra cererii în anulare, ci este consecința faptului că prima instanță nu a acordat despăgubirile în cuantumul solicitat de reclamantă și nici nu a validat afirmatul acord de voință dintre părți.

Față de aceste considerente, nu poate fi primită critica recurentei reclamante în sensul că, „nu este de acceptat o asemenea motivare”, deoarece se apreciază că exprimă doar simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată, nefiind posibilă o încadrare a acesteia în vreuna din ipotezele art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ce privește critica vizând aplicarea greșită a legii în cauză, expusă la pct. 3 din motivele de recurs, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut ca fiind aplicabile în speță prevederile Legii nr. 255/2010, care trimite în mod expres, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanță, la prevederile art. 26 și 27 din Legea nr. 33/1994, republicată.

În actul normativ special, care este Legea nr. 255/2010, se regăsesc aspectele derogatorii privitoare la evaluarea despăgubirilor în faza administrativă. La această concluzie conduce interpretarea corelată și sistematică a legii din care rezultă procedura de urmat pentru fiecare din etapele exproprierii. Astfel, în cap. III referitor la întocmirea documentațiilor cadastrale de către expropriator, este reglementată și modalitatea de evaluare a imobilelor expropriate la un moment anterior chiar constituirii comisiei pentru verificarea dreptului de proprietate. Evaluarea proprietăților imobiliare prin raportare la expertizele notarilor publici, realizată în faza administrativă a exproprierii, nu se poate aplica, însă, și pentru procedura judiciară, în cadrul căreia instanța de judecată are de analizat, cu referire la un anumit imobil, dacă despăgubirile reflectă valoarea de circulație a bunului și acoperă inclusiv prejudiciul produs prin expropriere.

În acest sens, dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, fac trimitere la art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, în ceea ce privește stabilirea despăgubirilor. Toate textele invocate de recurentă referitoare la evaluare din Legea nr. 255/2010 se referă la evaluarea făcută anterior exproprierii, iar nu la stabilirea despăgubirilor de către instanță în caz de contestare a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor ale expropriatorului. De aceea este corectă aprecierea instanței de apel, care a reținut ca fiind aplicabile în speță prevederile Legii nr. 255/2010, însă, în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor de către instanță sunt aplicabile prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, la care face trimitere în mod expres chiar Legea nr. 255/2010, fiind nefondate toate criticile formulate sub acest aspect.

Concluzionând în sensul că nu sunt incidente motivele de nelegalitate a hotărârii invocate de către recurenta reclamantă, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D. împotriva Deciziei civile nr. 105 din 3 iunie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara , secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 februarie 2016.