ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 351/2016

Decizia nr. 351/2016

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată

la 30 ianuarie 2013 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/30/2013, reclamanta SC A. SA a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 871.190,37 lei, reprezentând minusul constatat în patrimoniului societății cu ocazia inventarierii efectuate în baza Deciziei de inventariere nr. 1439 din 28 ianuarie 2012, conform prevederilor Legii nr. 32/1991 și Ordinul ministrului Finanțelor Puclice nr. 2861/2009, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, autoarea a arătat că pârâtul B. a ocupat funcția de director al societății din 01 septembrie 2007 în baza contractului de mandat din aceeași dată și a sarcinilor de serviciu din 05 decembrie 2009, precum și funcția de administrator al acesteia, iar potrivit atribuțiilor ce îi reveneau aferent acestor funcții avea obligația administrării și conservării patrimoniului societății.

De asemenea, a susținut că, ulterior încetării raporturilor avute cu pârâtul, s-a procedat la verificarea tuturor dosarelor de inventariere întocmite pentru fiecare gestiune, ocazie cu care au fost constatate o serie de minusuri.

Astfel, a arătat că prin inventarierea în perioada 30 ianuarie 2012 - 01 februarie 2012 a gestiunii „mijloace fixe și obiecte de inventar", s-a constatat lipsa de mijloace fixe - echipamente tehnologice și mobilier în sumă de 38.325,16 lei și de obiecte de inventar în sumă de 35.126,72 lei, în baza deciziei de inventariere menționate fiind stabilit un prejudiciu total în cuantum de 629.121 lei, compus din: 136.489 lei la coloana 1 Timișoara,

129.253 lei la coloana 2 Timișoara,

53.786 lei la coloana 3 Moldova Nouă, 49.568 lei la coloana 5 Sânnicolau Mare, 258.729 lei la coloana 6 Kromberg și 1.296 lei la coloana 7 Resița.

Raportat la aceste lipsuri, reclamanta a susținut că ele sunt consecința administrării defectuoase a societății de către pârât, care a permis ca mașinile din parcul auto al societății, deși beneficiau de asigurări

C.A.S.C.O. și R.C.A., să fie reparate doar scriptic, nu

și faptic, prin circuite fictive de acte, înlocuirea pieselor deteriorate făcându-se în același mod, în timp ce primele de decontare au fost încasate de service-urile auto care doar au pretins efectuarea lucrărilor de reparații, fără însă să le fi realizat efectiv.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 218 alin. (1) și art. 219 din Legea nr. 22/1969, Legea nr. 31/1991, art. 168 din Legea nr. 168/1999, art. 2019 C. civ., art. 270 C. muncii.

Reclamanta și-a precizat în mai multe rânduri cererea introductivă, după cum urmează: la 15 martie 2013 a arătat că prejudiciul a cărui acoperire o solicită a fost produs în intervalul ianuarie 2010 decembrie 2011; la termenul din 08 aprilie 2013, răspunzând cererii pârâtului de a indica dacă solicită atragerea răspunderii sale în calitate de membru al consiliului de administrație și director, conform art. 143 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, ori ca director, în baza contractului individual de muncă din 05 noiembrie 2002, a arătat că funcția de director, remunerată cu salariu, justifică temeiul de drept indicat, respectiv art. 270 C. muncii; la 20 mai 2013 și-a majorat cuantumul pretențiilor cu 93.828,53 lei, echivalentul în lei al sumei de 21.417,06 euro, calculată la cursul Băncii Naționale a României de la data formulării cererii, respectiv 4,37 lei pentru 1 euro, reprezentând valoarea ratelor de leasing achitate pentru achiziționarea autoturismului, precum și cu suma de 2.937,49 lei, reprezentând

penalități pentru neplata la timp a prețurilor de achiziționare a rovinietelor, conform facturii emise de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România.

Prin încheierea din 20 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/30/2013, secția I civilă, a Tribunalului Timiș a admis excepția propriei necompetențe funcționale, invocată de pârât prin întâmpinare, a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul spre competentă soluționare secției a II-a civile a aceleiași instanțe.

La 02 iulie 2013, cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a civile

sub nr. x/30/2013*, iar la termenul de judecată din 31 octombrie 2013 reclamanta și-a redus cuantumul pretențiilor deduse judecății la suma de 895.975,51 lei.

Prin încheierea din 03 aprilie 2014, instanța a respins excepțiile inadmisibilității și tardivității depunerii cererii precizatoare și a unit cu fondul excepția prescripției extinctive, toate invocate de pârât prin întâmpinare.

Prin sentința civilă nr. 72/PI/LP din 29 ianuarie 2015, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material de a solicita antrenarea răspunderii pârâtului pentru nefuncționarea autoturismului, a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect obligația de a face și a obligat-o pe reclamantă către pârât la plata sumei de 10.800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada existenței faptelor ilicite pretins a fi fost săvârșite de pârât și nici a certitudinii prejudiciului invocat, considerente în raport cu care a apreciat ca fiind inutilă analiza celorlalte condiții de admisibilitate a acțiunii în răspundere civilă contractuală, respectiv culpa pârâtului și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Mai mult, din analiza probatoriului administrat tribunalul a constatat că actele, faptele și operațiunile săvârșite de pârât în executarea contractului de mandat din 01 septembrie 2007 încheiat între părți au fost ratificate de societatea reclamantă prin Hotărârea adunării generale a acționarilor nr. 46 din 17 noiembrie 2011 de revocare a pârâtului din funcție.

În considerarea acestui înscris, a reținut că reclamanta a apreciat acțiunile pârâtului ca fiind conforme mandatului acordat, asumându-și astfel toate consecințele actelor și faptelor acestuia, inclusiv a celor prejudiciabile, recunoscând caracterul lor util și profitabil societății, precum și că au fost făcute pe seama, în numele și interesul său.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată, cu cheltuieli de judecată la fond și în calea ordinară de atac.

Prin Decizia civilă nr. 597/A din 22 iunie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a respins apelul și a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 7.440 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide în acest sens, instanța de prim control a reținut în considerentele hotărârii pronunțate că reclamanta a promovat calea de atac cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, curtea a notat că sentința apelată a fost comunicată reclamantei la 21 aprilie 2015, conform dovezii de comunicare aflată la fila 120 a dosarului de fond, iar apelul a fost declarat la 08 mai 2015, așa cum rezultă din data înscrisă pe ștampila de înregistrare la Tribunalul Timiș, inscripționată pe fila 3 dosar apel, cu depășirea termenului legal prevăzut pentru exercitarea căii de atac, care se împlinise la 07 mai 2015.

Având în vedere că apelanta-reclamanta a căzut în pretenții, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. instanța de prim control a obligat această parte în favoarea intimatului-pârât

la plata sumei de 7.440 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, cu cheltuieli de judecată.

În memoriul depus la dosar a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865 (în continuare C. proc. civ.), respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8, corespondentul acestuia C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, (în continuare N.C.P.C.) cu referire la art. 9 din Legea nr. 76/2012, art. 25

N.C.P.C. și art. 90-93

C. proc. civ.

Astfel, recurenta a criticat decizia instanței de apel pentru a fi fost dată cu încălcarea normelor legale evocate.

Din această perspectivă, a susținut că litigiul dedus judecății, prin raportare la data sesizării instanței competente, respectiv a secției a II-a civile a Tribunalului Timiș prin încheierea din 02 iulie 2013, pronunțată de secția I a aceleiași instanțe în Dosarul nr. x/30/2013, este guvernat de prevederile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Ulterior, a dezvoltat o serie amplă de considerații privind competența funcțională în soluționarea cauzei în primă instanță, în final conchizând că, potrivit art. 227 din Legea nr. 76/2012, legiuitorul a statuat că litigiile de competența fostelor tribunale comerciale ori a fostelor secții comerciale ale tribunalelor și curților de apel, așa cum este cazul în speță, ulterior intrării în vigoare a C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, urmează să fie soluționate de tribunale specializate sau, după caz, de secțiile civile reorganizate potrivit art. 225 și art. 228 din aceeași lege.

În consecință, față de data învestirii instanței competente funcțional - 02 iulie 2013, dată la care era în vigoare C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, a arătat că litigiul trebuia soluționat cu aplicarea acestei reglementări sub toate aspectele.

Cu referire la pretinsa încălcare de către Curtea de Apel Timișoara a dispozițiilor art. 25 N.C.P.C., recurenta a susținut că noua reglementare procesuală este de imediată aplicare și că, în consecință, trebuia aplicată legea nouă, care prevede că termenul legal pentru exercitarea căii de atac este de 30 de zile, argumente în considerarea cărora a apreciat că apelul pe care l-a declarat împotriva hotărârii primei instanțe a fost formulat în termen.

Ultima dintre criticile dezvoltate de recurentă vizează nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 90 și 93 C. proc. civ.

Din această perspectivă, a arătat că, și în situația în care s-ar aprecia că prezentul litigiu este supus normelor de procedură în vigoare la data sesizării primei instanțe, respectiv C. proc. civ. de la 1865, soluția de respingere a căii ordinare de atac ca fiind tardiv formulată este greșită, având în vedere că în fața tribunalului nu a făcut alegere de domiciliu procesual, iar sentința apelată i-a fost comunicată la sediul avocatului ales, nu la sediul său social, unde, de altfel, solicitase să-i fie comunicate actele de procedură.

La 17 februarie 2016, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată prin raportare la actele dosarului, în limitele controlului de legalitate și din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed:

Legea procesuală aplicabilă prezentului litigiu este cea în vigoare la data sesizării instanței cu cererea introductivă, respectiv la 30 ianuarie 2013, astfel cum rezultă din prevederile art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind

C. proc. civ., potrivit cărora „dispozițiile C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. Procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a C. proc. civ. rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată.”

Astfel, din economia normelor legale precitate rezultă cu evidență voința legiuitorului ca litigiile începute sub imperiul legii vechi să rămână a fi soluționate în procedura în vigoare la data sesizării instanțelor.

Pentru argumentele expuse, instanța supremă impune concluzia că prezentului litigiu nu îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, având în vedere că acest Cod a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, iar reclamanta a promovat cererea introductivă pe rolul Tribunalului Timiș la 30 ianuarie 2013.

Din verificarea actelor dosarului, se constată că reclamanta în acțiunea introductivă a indicat pentru comunicarea actelor de procedură sediul societății, situat în municipiul Timișoara, jud. Timiș, precum și că niciodată în fața primei instanțe nu a făcut alegere de domiciliu procesual la sediul cabinetului avocatului ales.

De asemenea, actele dosarului relevă că procedura de citare a acestei părți a fost îndeplinită atât în primă instanță, cât și în apel, la adresa menționată.

Raportat la cele anterior expuse, instanța supremă apreciază critica formulată de recurentă, referitoare la pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea prevederilor art. 90 și 93 C. proc. civ. de la 1865, ca fiind fondată, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 90 alin. (1) teza I 4 C. proc. civ.,

„

înmânarea citației și a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reședința celui citat.”

Prin urmare, textul legal menționat instituie regula generală în materia comunicării actelor de procedură, de la care, prin art. 93 din același Cod, legiuitorul a instituit o singură derogare, pentru cazul alegerii de domiciliu și aceasta, doar condiționat de indicarea persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.

Astfel, în eventualitatea în care partea și-a ales domiciliul procesual și a menționat persoana împuternicită cu ridicarea corespondenței, legiuitorul a permis comunicarea actelor de procedură la acea persoană, reiterând expres și în cuprinsul acestei norme că, în lipsa unei asemenea arătări, comunicarea se va face la domiciliul părții.

În speță, verificând modul de îndeplinire a procedurii de comunicare către reclamantă a sentinței apelate, Înalta Curte constată că în cuprinsul procesului-verbal întocmit de agentul procedural, respectiv al dovezii de comunicare a sentinței tribunalului (fila 37 dosar fond), este menționat că hotărârea a fost comunicată la sediul procesual ales, situat în Timișoara, jud. Timiș, actul de procedură fiind primit de avocat C., deși în cererea introductivă societatea reclamantă a indicat adresa sediului său social din municipiul Timișoara, jud. Timiș.

Cum, însă, examinarea actelor din dosarul primei instanțe nu relevă că reclamanta ar fi făcut alegere de domiciliu în fața tribunalului la sediul avocatului ales, nefiind astfel îndeplinite condițiile impuse de art. 93 C. proc. civ. pentru a se atrage incidența acestei norme, nu se poate aprecia că hotărârea a fost comunicată reclamantei, în mod valabil, la sediul avocatului ales.

Astfel, menționarea în cuprinsul procesului-verbal de comunicare a unei alte adrese decât cea indicată de partea căreia i-a fost comunicat actul de procedură echivalează cu o veritabilă lipsă de comunicare și atrage sancțiunea nulității absolute a actului procedural.

În aceste condiții, instanța supremă impune concluzia că

prin respingerea apelului ca fiind tardiv declarat, în lipsa comunicării sentinței apelate, curtea de apel a încălcat dispozițiile imperative ale art. 90 alin. (1) teza I 4 C. proc. civ., după cum a aplicat greșit sancțiunea impusă de art. 103, raportat la art. 284 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce cade sub incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., producându-i-se recurentei o vătămare ce nu poate fi reparată decât prin casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

De asemenea, în considerarea acelorași argumente anterior arătate, Înalta Curte va înlătura ca nefondate susținerile intimatului-pârât în sensul că respectiva comunicare a hotărârii la sediul avocatului ales ar constitui o neregularitate potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ., susceptibilă de a fi sancționată cu nulitatea relativă și care a fost acoperită prin acordarea de către reclamantă a mandatului de reprezentare în faza procesuală a apelului, precum și prin neinvocarea acestei neregularități în fața instanței de apel.

Aceasta întrucât în speță nu se poate reține existența unei neregularități a comunicării sentinței apelate, care să cadă sub incidența art. 108 alin. (3) C. proc. civ., nefiind vorba de nerespectarea vreuneia dintre cerințele intrinseci ale actelor de procedură instituite de art. 100 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., de natură să atragă nulitatea comunicării potrivit aliniatului 3 al aceleiași norme.

În cauză este vorba despre încălcarea unei norme de procedură imperative, întrucât neregularitatea semnalată este echivalentă cu necomunicarea și reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 261 alin. (3) din același Cod și a art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la justiție și la un proces echitabil, instanța supremă reținând că în cauza de față regularitatea comunicării trebuia respectată ca premisă pentru curgerea termenului de declarare a apelului, ceea ce face ca vătămarea să fie prezumată, în condițiile art. 105 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată și apărarea bazată pe susținerea că recurenta nu poate invoca neregularitatea provenită din fapta proprie, câtă vreme comunicarea sentinței de fond la o altă adresă decât cea indicată de parte nu este consecința conduitei recurentei, ci a instanței.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1), raportat la art. 304 pct. 5 și 9, la art. 90 și art. 93, la art. 261 alin. (3), la art. 103 și la art. 284 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (5) teza I din același Cod, instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului apelului declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 597/A din 22 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2016.