ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1874/2016

Decizia nr. 1874/2016 Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin cererile înregistrate pe rolul Tribunalului București, secția a V-a, sub nr. x/3/2013, în urma disjungerii dintr-o altă cauză (nr. x/3/2010, în care au reprezentat cerere reconvențională și cerere de chemare în judecată a altor persoane, conform art. 57 - 59 C. proc. civ.), declinării succesive a competenței și pronunțării unui regulator de competență, reclamanta SC A. SRL a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții b. București, Ministerul Tineretului și Sportului și Ministerul Educației și Cercetării Științifice, să se constate legalitatea edificării construcției realizate în baza autorizației de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008, emisă de Primăria Sector 3 București, în sensul că aceasta are un caracter provizoriu, conform dispozițiilor Legii nr. 50/1991 republicată, și a Anexei nr. 2, parte integrantă din lege.

Pârâta reclamantă, a solicitat, în principal, să se constate că SC A. SRL este constructor de bună - credință, în condițiile art. 494 C. civ și, prin urmare, să fie obligată reclamanta B. București să păstreze construcția astfel edificată, iar în subsidiar, dacă instanța nu va primi susținerile sale, considerând că SC A. SRL este constructor de rea - credință, să oblige, de asemenea, reclamanta B. București, să păstreze construcția astfel edificată. Totodată, a solicitat obligarea reclamantei, în oricare situație din cele amintite, la plata despăgubirilor către pârâta SC A. SRL, constând în contravaloarea materialelor și prețul muncii, astfel cum vor fi stabilite prin expertiză, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

De asemenea, a solicitat ca, indiferent de calitatea de constructor de bună sau rea - credință pe care instanța o va constata în privința sa, pârâtei SC A. SRL să îi fie acordat un drept de retenție asupra imobilului, până la achitarea integrală a despăgubirilor ce i se cuvin. Totodată, a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Prin precizarea formulată la cererea reconvențională, pârâta reclamantă a solicitat să se constate că edificarea construcției în baza Autorizației de Construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă de Primăria sector 3, s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale incidente în sensul că aceasta are un caracter provizoriu iar acordul titularului dreptului a fost expres exprimat conform dispozițiilor Legii nr. 50/1991.

La data de 29 martie 2012, pârâtul B. București, a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat; - obligarea reclamantei SC A. SRL, să desființeze lucrările pe care le-a edificat pe terenul de tenis nr. 2, din incinta bazei sportive "Vitan", fără autorizație de construire sau cu nerespectarea autorizației de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă de Primăria sector 3 și să readucă terenul la starea inițială; - în subsidiar, în ipoteza în care se va reține că lucrările edificate de reclamanta SC A. SRL au fost edificate conform autorizației de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă de Primăria sector 3, pe numele acesteia, să fie obligată reclamanta la desființarea acestora, ca efect al epuizării termenului de provizorat.

Prin Sentința civilă nr. 1249 din 23 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondată cererea principală formulată de reclamanta pârâtă SC A. SRL, a admis cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant B. București; a obligat pârâta reclamantă SC A. SRL să desființeze lucrările pe care le-a edificat pe terenul de tenis nr. 2, din incinta bazei sportive "Vitan", fără autorizație de construire, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză și să readucă terenul la starea inițială; a obligat reclamanta la plata către pârâtul B. București, a 16 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, referitor la cererea principală, tribunalul a constatat că prin autorizația de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă de Primăria sector 3, reclamanta SC A. SRL a fost autorizată să procedeze la modernizarea și acoperirea terenului de tenis nr. 2 din Calea Vitan nr. 167 - 204, care se află în incinta și administrarea Complexului Sportiv Olimpia conform contractului de închiriere nr. 18 din 03 ianuarie 2005, proprietatea Statului Român, respectiv executarea fundațiilor perimetrale terenului, realizarea unui strat de 20 cm balast compactat, covor de iarbă sintetic tip Sportflex, modernizarea finisajelor și instalațiilor.

Prin Sentința civilă nr. 9486 din 08 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, în Dosarul nr. x/3/2010, rămasă definitivă prin Decizia nr. 132 din 24 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, și irevocabilă prin Decizia nr. 4129 din 14 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 18 din 03 ianuarie 2005 și a actelor adiționale la acesta, încheiate între părți.

Prin acest contract de închiriere, reclamanta-locatar dobândea folosința unui număr de 5 terenuri de tenis situate în incinta pârâtei, cu obligația reclamantei locatar de a amenaja terenurile nr. 3, 4, 5, 6. Durata contractului de închiriere încheiat sub nr. 18 la data de 03 ianuarie 2005, a fost stabilită convențional până la data de 31 decembrie 2023. Autorizația de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă de Primăria sector 3 a fost apreciată ca legală prin Sentința civilă nr. 370 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2010, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4700 din 18 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a de contencios, administrativ și fiscal.

Din adresa emisă de Inspectoratul de Stat în Construcții către pârâtul B. sub nr. 182 din 27 martie 2012, rezultă că reclamanta a fost sancționată contravențional pentru nerespectarea limitelor autorizației de construire, prin procesul-verbal seria B nr. 0002226/374 din 28 noiembrie 2011. Din constatările cuprinse în raportul de expertiză întocmit în cauză de către expert, rezultă că pe terenul de tenis nr. 2 există în prezent edificată o clădire P+1E, într-o stare tehnică bună, cu o vechime de 3 ani. Construcția astfel edificată nu este nici provizorie, nici demontabilă, structura metalică fiind parțial demontabilă. Cu privire la pretențiile reclamantei, astfel cum au fost precizate prin cererea precizătoare, tribunalul a constatat că, urmare concluziilor raportului de expertiză, în cauză nu se poate reține caracterul provizoriu al construcției edificate pe terenul de tenis nr. 2, această construcție fiind edificată fără autorizație de construire.

De altfel, din autorizația de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă de Primăria sector 3, rezultă cu evidență faptul că s-a autorizat doar executarea fundațiilor perimetrale terenului, realizarea unui strat de 20 cm balast compactat, covor de iarbă sintetică tip Sportflex, modernizarea finisajelor și instalațiilor, construcția edificată nefiind autorizată. Din conținutul acestei autorizații nu rezultă că s-a încuviințat executarea unor lucrări cu caracter provizoriu. În consecință, nu s-a putut reține că reclamanta a edificat această construcție de bună - credință, câtă vreme lucrările executate prin edificarea unui corp de clădire P+1E, exced autorizației de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă de Primăria sector 3, cererea sa de constatare a legalității construcției edificate în condiții de bună - credință fiind nefondată.

Cum nu s-a putut reține respectarea autorizației de construire și a dispozițiilor legale ce reglementează disciplina în construcții, tribunalul a apreciat că reclamanta a fost de rea-credință la edificarea construcției de pe terenul pârâtei reclamante, astfel că cererea de obligare a pârâtei în a păstra această construcție nu are suport legal, cu atât mai mult cu cât pârâtul nu a solicitat păstrarea acestor construcții. Potrivit art. 494 C. civ., dacă construcțiile și lucrările au fost făcute de o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul a le ține pentru el sau de a îndatora pe acea persoana să le ridice. Dacă proprietarul pământului cere ridicarea construcțiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut.

Cum pârâtul reclamant nu cere să rețină această construcție pentru care nu există o autorizație de construire ca titlu de proprietate, cererea reclamantei în obligarea pârâtului la a-l despăgubi cu contravaloarea materialelor și a muncii-lucrărilor de edificare a fost respinsă ca nefondată. Tribunalul a reținut ca fiind întemeiată cererea pârâtului reclamant B. București, reclamanta fiind obligată să desființeze lucrările pe care le-a edificat pe terenul de tenis nr. 2, din incinta bazei sportive "Vitan", fără autorizație de construire, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză, și să readucă terenul la starea inițială. Cum reclamanta a căzut în pretenții, acesteia aparținându-i culpa procesuală, în baza art. 274 C. proc.

civ., a fost obligată la plata către pârâtul B. București, a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă de timbru în sumă de 16 lei, conform chitanței nr. 1950194 din 23 martie 2012. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând în principal schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca inadmisibilă, constatând existența autorității de lucru judecat, iar în subsidiar, schimbarea în parte a hotărârii și obligarea pârâtei la plata valorii materialelor și a muncii depuse pentru realizarea investiției; în această situație, acordarea unui drept de retenție reclamantei asupra clădirii până la achitarea către SC A. a acestor sume; obligarea la plata cheltuielilor de judecată la fond și în apel.

Intimatul pârât Ministerul Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat. Intimatul pârât B. București a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și obligarea apelantei reclamante-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Intimatul pârât Ministerul Educației și Cercetării Științifice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

Prin Decizia civilă nr. 253 A din 19 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru Cauze cu Minori și de Familie a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1249 din 23 octombrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. București, Ministerul Tineretului și Sportului și Ministerul Educației și Cercetării Științifice. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că între reclamanta SC A. SRL și pârâtul B. s-a încheiat contractul de închiriere nr. 18 din 03 ianuarie 2005, modificat prin acte adiționale succesive, prin care reclamanta-locatar dobândea folosința unui număr de 5 terenuri de tenis, aflate în administrarea pârâtului.

Prin autorizația de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă de Primăria sector 3, reclamanta SC A. SRL a fost autorizată să procedeze la modernizarea și acoperirea terenului de tenis nr. 2 din Calea Vitan nr. 167 - 204, proprietatea Statului Român, aflat în administrarea B. conform contractului de închiriere nr. 18 din 03 ianuarie 2005, menționându-se în autorizație ce lucrări urmau a se realiza. Prin Sentința civilă nr. 9486 din 08 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția comercială, în Dosarul nr. x/3/2010, definitivă prin Decizia civilă nr. 132 din 24 martie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, și irevocabilă prin Decizia nr. 4129 din 14 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 18 din 03 ianuarie 2005 și a actelor adiționale la acesta.

La data de 28 noiembrie 2011, Inspectoratul de Stat în Construcții a întocmit procesul - verbal seria B nr. 0002226/374, prin care reclamanta a fost sancționată contravențional pentru nerespectarea limitelor autorizației de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008. Prin Sentința civilă nr. 370 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2010, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4700 din 18 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității autorizației de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 și de obligare la desființarea construcției edificate în baza acesteia.

În cauză, în cursul judecății în primă instanță, a fost administrată proba cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcții din care rezultă că, construcția astfel edificată, nu este nici provizorie, nici demontabilă, structura metalică fiind parțial demontabilă. Planurile construcției autorizate prin AC nr. 4104 din 10 septembrie 2008 diferă de clădirea expertizată, care a fost edificată fără autorizație. În cursul judecății în apel s-a realizat o completare a expertizei inițiale, de către același expert tehnic judiciar. Una dintre critici se referă la ignorarea de către prima instanță a autorității de lucru judecat a Sentinței civile nr. 370 din 26 ianuarie 2012 a Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabil prin Decizia civilă nr. 4700 din 18 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Curtea a notat prevederile art. 1201 C. civ. și a reținut că în cauză identitatea există numai în privința a două elemente - părțile și obiectul - în timp ce cauza juridică a acțiunii soluționate prin Sentința civilă nr. 370 din 26 ianuarie 2012 a Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, este diferită de cauza juridică a drepturilor deduse prezentei judecăți. S-a observat astfel că, la fel ca în prezenta cauză, prin cererea ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2010, B. București a solicitat obligarea SC A. SRL la desființarea lucrărilor edificate pe terenul de tenis nr. 2 din incinta bazei sportive Vitan.

Însă măsura desființării lucrărilor de construcție era solicitată în acel litigiu ca o consecință a anulării autorizației de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, în timp ce în cauza de față aceeași măsură este solicitată ca urmare a realizării construcției în afara limitelor impuse de autorizația de construire menționată, a cărei legalitate a fost confirmată prin Sentința civilă nr. 370 din 26 ianuarie 2012. Considerentele Sentinței civile nr. 370 din 26 ianuarie 2012 sunt că susținerile privind nerespectarea autorizației de construire sau realizarea altor lucrări decât cele autorizate vizează exclusiv o altă fază procesuală în existența unui act administrativ și se soluționează pe altă cale decât cererea în anularea actului și nu de către instanța de contencios administrativ; că solicitarea de obligare la desființarea lucrărilor edificate pe terenul de tenis nr. 2 fără autorizație de construire sau cu nerespectarea celei emise este neîntemeiată, pe de o parte în considerarea faptului că nu se impune anularea autorizației de construire, iar pe de altă parte pentru că o astfel de solicitare nu se înscrie în dispozițiile art. 8 alin. (1 1 ) din Legea nr. 554/2004 privind obiectul acțiunii în contencios administrativ.

Curtea a reținut că puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur). Acest fundament al lucrului judecat nu se regăsește însă în cauză, întrucât instanța de contencios administrativ a refuzat să judece cererea de desființare a construcției pentru încălcarea limitelor autorizației de construire, considerând că aceasta reprezintă o cerere de drept comun. Prezentul dosar s-a format ca urmare a măsurilor disjungerii și declinării dispuse de instanța de contencios administrativ, în privința capătului de cerere pe care l-a apreciat ca nefiind de competența sa.

În consecință, excepția autorității de lucru judecat, invocată prin motivele de apel a fost găsită nefondată. Nefondate au fost reținute și criticile apelantei privind omisiunea primei instanțe de a valorifica anumite înscrisuri depuse la dosar, din care ar fi rezultat legalitatea edificării construcției în litigiu, care, a pretins apelanta, a fost realizată în baza autorizației de construire nr. 1104 din 10 noiembrie 2008 emise de Primăria sectorului 3 București, are un caracter provizoriu, conform dispozițiilor Legii nr. 50/1991 republicată și a anexei nr. 2, parte integrantă din lege având și acordul titularului dreptului expres menționat.

Astfel cum s-a arătat anterior, expertiza tehnică judiciară realizată în fața primei instanțe și completată în apel a concluzionat în sensul că, din punct de vedere tehnic, lucrările de construire făcute de apelanta-reclamantă pârâtă pe terenul de tenis nr. 2 diferă de planurile vizate de AC nr. 4104 din 10 septembrie 2008 și nicio parte din construcția existentă nu se încadrează în prevederile autorizației. Așadar, a reținut Curtea, expertul tehnic judiciar a realizat lucrarea prin examinarea comparativă a construcției existente în fapt și a documentelor ce constituie anexe ale autorizației de construire, iar susținerea apelantei în sensul că prima instanță ar fi ignorat documentația tehnică și memoriul tehnic de arhitectură întocmite pentru obținerea autorizației de construire este lipsită de fundament.

În ceea ce privește certificatul de urbanism nr. 554 din 28 noiembrie 2008, au fost reținute dispozițiile art. 6 alin. (1) și 5 din Legea nr. 50/1991, conform cărora acesta nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcții, ci reprezintă doar un act de informare cu privire la regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la data solicitării, la cerințele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcție de specificul amplasamentului, la avizele/acordurile necesare în vederea autorizării construcțiilor, la obligația solicitantului de a contacta autoritatea competentă pentru protecția mediului, în scopul obținerii punctului de vedere. Prin urmare, nici acest înscris nu este de natură a demonstra că lucrările de construcții executate de apelantă se circumscriu limitelor autorizației de construire.

Tot astfel, Referatul privind verificarea de calitate la cerința rezistență stabilitate a proiectului, invocat de apelantă, demonstrează doar că au fost respectate dispozițiile art. 26 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 50/1991 cu prilejul obținerii autorizației de construire. Înscrisul menționat nu furnizează vreo dovadă contrară concluziei expertizei tehnice, în sensul că lucrările de construire realizate nu corespund documentației tehnice anexe autorizației de construire. Caracterul provizoriu al construcției realizate de apelantă a fost infirmat de expertiza tehnică administrată în cauză, ale cărei concluzii nu sunt contrazise de alte probe administrate.

De altfel, eventualul caracter provizoriu al acestor lucrări nu ar fi avut relevanță, în raport de obiectul și cauza cererii de desființare a lucrărilor executate în afara limitelor autorizației de construire, câtă vreme art. 3 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 pretinde și în acest caz necesitatea obținerii și, evident, a respectării unei autorizații de construire; singura derogare de la regulă privește caracterul simplificat al documentației ce stă la baza emiterii autorizației. Cu privire la atitudinea subiectivă, Curtea a apreciat că dispozițiile art. 494 alin. (3) C. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât au în vedere cunoașterea/necunoașterea de către constructor a împrejurării că nu este titularul dreptului de proprietate asupra terenului pe care realizează lucrările.

Or, în cauză nu a existat nicio dispută asupra acestei împrejurări. Reaua - credință a apelantei rezultă în cauză din încălcarea legislației privind executarea construcției, respectiv a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 50/1991, care permit realizarea lucrărilor de construire numai în baza și cu respectarea unei autorizații emise în conformitate cu prevederile acestui act normativ. Pe de altă parte, obligația apelantei de ridicare a construcției executate cu încălcarea autorizației de construire rezultă din prevederile art. 28 alin. (1), (3), art. 29 alin. (2), art. 32 alin. (1) lit. b), art. 33 din Legea nr. 50/1991, iar lipsa oricărei obligații de despăgubire din partea intimatului decurge atât din reglementările enumerate, cât și din dispozițiile art. 37 alin. (5) din același act normativ.

Astfel, indiferent de natura sa și de pretinsele avantaje invocate de apelantă, construcția neautorizată nu aduce niciun folos intimatului, care nu poate intabula vreun drept asupra acesteia. Mai mult, autoritățile administrației publice cu competențe legate de disciplina în construcții vor urmări desființarea construcției neautorizate. Curtea a mai reținut lipsa oricărei dovezi în sensul că intimatul ar fi fost informat și ar fi consimțit asupra executării construcției în afara limitelor autorizației, ceea ce ar fi generat o culpă concurentă.

În privința limitelor desființării, Curtea a apreciat că suplimentul de expertiză realizat în apel a înlăturat orice dubiu în privința imposibilității păstrării vreunei părți a construcției executate de apelantă, care, în ansamblul său, contravine autorizației nr. 4104 din 10 septembrie 2008. Contrar opiniei expertului tehnic, Curtea a considerat că soluția refolosirii fundațiilor, mai solide decât cele autorizate, se impune a fi înlăturată din considerente de legalitate (respectivele fundații exced limitelor autorizației de construire), ci nu de oportunitate (caracterul oneros al lucrărilor necesare). Contravin nu numai argumentelor de natură tehnică ci și unei logici elementare, susținerile apelantei în sensul că este cel puțin parțial conformă cu autorizația, realizarea unui teren de tenis la etajul unei construcții, deși se obținuse autorizație de construire pentru o construcție cu această destinație, dar numai cu parter.

Tot astfel pot fi caracterizate și afirmațiile în sensul că terenul de tenis realizat se impune a fi păstrat, apelanta neprecizând cum concepe păstrarea etajului unei construcții ale cărei fundații și nivel inferior se demolează. Este lipsit de relevanță în cauză faptul că autoritățile administrației publice abilitate să controleze disciplina în construcții și respectarea autorizațiilor eliberate nu au solicitat niciodată anularea autorizației nr. 4104 din 10 septembrie 2008. Astfel cum s-a arătat mai sus, cauza juridică a dreptului dedus judecății prin cererea pârâtei-reclamante nu o constituie nulitatea autorizației de construire, ci realizarea construcției cu încălcarea acesteia. Împotriva acestei decizii a formulat recurs A. SRL solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate.

În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de A. SRL în principal solicită admiterea în parte a cererii, constatarea că este constructor de bună-credință, iar în subsidiar, în situația în care se va reține calitatea de constructor de rea-credință să fie obligat intimatul B. București să păstreze construcția, în condițiile art. 494 alineat ultim din vechiul C. civ. Solicită să fie obligat intimatul B. București la plata de despăgubiri către recurentă, constând în contravaloarea materialelor și a prețului muncii. În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de intimatul B. București solicită, pe cale de excepție, respingerea ca inadmisibilă raportat la împrejurarea că reprezintă o cerere reconvențională la cererea reconvențională a recurentei.

Pe cale de excepție, solicită respingerea cererii ca fiind formulată de către o persoana fără calitate procesuală activă iar, în subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată. În drept invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3) teza I din vechiul C. proc.civ. Referitor la cererea reconvențională formulată de A. SRL recurenta arată că instanța de apel a procedat greșit constatând reaua - credință prin raportare la autoritatea care a emis autorizația de construire și la depășirea acesteia întrucât, în speță, buna-credință sau reaua-credință a constructorului trebuie analizată prin raportare la existența sau inexistența acordului intimatului B. pentru edificarea construcției.

Totodată, instanța era obligată să analizeze existența sau inexistența acordului intimatului B. București pentru edificarea construcției și prin raportare la istoricul relațiilor contractuale dintre părți, la atitudinea intimatului de acceptare a ridicării construcției și de neîmpiedicare a finalizării acesteia, nu doar exclusiv pe baza unor înscrisuri. După mai puțin de doi ani de la încheierea contractului de asociere în participațiune, la inițiativa B. București, s-a convenit transformarea acestuia în Contractul de închiriere nr. 18 din 03 ianuarie 2005, care a păstrat cauza care a determinat părțile să dezvolte colaborarea, în sensul că pe terenurile de tenis date în folosință, recurenta A. SRL a rămas obligată să continue investițiile prevăzute în Contractul de asociere în participațiune nr. 3178 din 11 august 2003 cu diferența că aceste investiții puteau depăși suma de 150.000.000 rol, obligații care au fost îndeplinite.

Precizează că a avut acordul intimatului pentru ridicarea construcției, a prezentat acestuia toate detaliile sălii de sport care a fost de acord cu proiectul propus, cu atât mai mult cu cât investiția se efectua exclusiv din bugetul recurentei A. SRL și îi profita, pe parcursul ridicării construcției intimatul B. București nemanifestându-se contra acesteia. Referitor la cererea reconvențională formulată de intimatul B. București susține inadmisibilitatea acesteia deoarece, atât pe parcursul judecării procesului, în primă instanță cât și în apel, au calificat și judecat cererea reconvențională formulată de A. SRL în Dosarul nr. x/3/2010 al Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca fiind o cerere principală și astfel au considerat că cererea reconvențională formulată de intimatul B. București în Dosarul nr. x/301/2011 este admisibilă.

În cauză, cererea reconvențională formulată de A. SRL reprezintă o cerere incidentală, deși a fost declinată competența de soluționare. În condițiile în care cererea reconvențională a A. SRL ce face obiectul prezentei cauze are caracterul unei cereri incidentale, o altă cerere reconvențională formulată de intimatul B. București este inadmisibilă, raportat la împrejurarea că legea procesual civilă nu permite pârâților să formuleze "reconvențională la reconvențională", B. București având deschisă calea dreptului comun pentru valorificarea unor eventuale drepturi pretinse, pe cale separată. Așadar, B. București ce avea calitatea de reclamant în Dosarul nr. x/3/2010, în mod inadmisibil, a formulat cerere reconvențională la cererea reconvențională formulată de A. SRL ce avea calitatea de pârât inițial în acel dosar, iar aceste două cereri reconvenționale au fost judecate împreună în prezenta cauză.

Cererea formulată de A. SRL este de fapt cererea reconvențională disjunsă din Dosarul nr. x/3/2010 ce a avut ca reclamant B. București și chiar dacă dosarul și-a schimbat numărul de mai multe ori pe parcursul declinărilor repetate de competență, acest lucru nu este de natură să transforme cererea reconvențională a A. SRL într-una principală, aceasta păstrându-și caracterul de cerere incidentală, în speță fiind doar în prezența unei declinări de competență. Indiferent dacă cererea principală și cererea reconvențională se soluționează concomitent ori se procedează la disjungerea cererii reconvenționale și formarea unui nou dosar, întrucât, chiar prin judecarea sa separată, cererea reconvențională păstrează caracterul incidental în raport cu cererea principală, dobândit prin formularea cererii în condițiile art. 119 vechiul C. proc.

civ, neputând fi considerată o cerere principală introductivă de instanță. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a intimatului B. București arată că Ministerul Tineretului și Sportului deține dreptul de administrare asupra terenului, iar intimatul B. București este un detentor al terenului de tenis nr. 2 din incinta bazei sportive "Vitan". Potrivit art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, înlocuite prin abrogare de dispozițiile art. 868 și art. 870 din noul C. civ., numai instituția publică centrală, în speță Ministerul Tineretului și Sportului, ca titular al dreptului de administrare poate folosi și poate dispune de bunul dat în administrare, și chiar și în acest caz apreciază că atributul folosinței sau cel al dispoziției conferit de dreptul de administrare nu include și dreptul de a desființa o construcție.

Intimatul B. București, nu și-a justificat în niciun fel calitatea procesuală activă pentru a putea solicita instanței desființarea unei construcții edificată pe un teren față de care este un simplu detentor. Prin analiza temeiului de drept invocat prin cererea sa reconvențională, respectiv art. 588 și art. 1516 din noul C. civ., nu se regăsește o justificare a calității sale sau o altă dispoziție care să îi permită să formuleze o astfel de cerere. Dispozițiile art. 588 din noul C. civ. pe care își întemeiază cererea intimatul B. București au în vedere desființarea lucrărilor provizorii, or în cauză s-a constatat că lucrarea ar fi una definitivă. Simpla referire la un temei de drept general precum art. 1516 din noul C. civ.

nu îi conferă intimatului B. București calitatea și dreptul să solicite desființarea unei construcții câtă vreme nu este proprietarul terenului pe care aceasta a fost ridicată. Nici măcar Legea nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții nu constituie temei de drept al cererii reconvenționale formulată de clubul sportiv, deși nici dispozițiile acestei legi nu i-ar conferi calitate procesuală activă. Recurenta susține netemeinicia cererii reconvenționale formulate de intimatul B. București arătând că acesta a înțeles să efectueze demersuri pentru anularea autorizației de construire și pentru desființarea construcției abia după finalizarea lucrărilor ceea ce denotă cel puțin o rea intenție a acesteia și este totodată contrară scopului clubului sportiv din moment ce solicită în mod surprinzător desființarea unei săli de sport complet amenajat.

Eronată este și reținerea instanței de apel care motivează soluția de respingere a apelului A. SRL din perspectiva faptului că indiferent de natura sa și de pretinsele avantaje invocate de apelantă, construcția neautorizată nu aduce niciun folos practic intimatului care nu poate intabula vreun drept asupra acesteia. Instanța de apel se raportează la utilitatea construcției doar prin prisma autorizației de construire, or construcția este utilă și absolut practicabilă chiar dacă se constată că nu respectă autorizația de construire. Totodată, instanța de apel ignoră dispozițiile Legii nr. 50/1991 care permit intrarea în legalitate a construcției și pe cale de consecință inclusiv intabularea.

Conform certificatului de urbanism nr. 915 din 09 iunie 2015, construcția corespunde planului urbanistic zonal, iar conform raportului de expertiză tehnică în construcții efectuat în cauză, construcția îndeplinește și cerințele de calitate, rezistență și stabilitate, astfel încât reținerea instanței de apel că imobilul este inutil dat fiind că nu poate fi intabulat este în contradicție cu prevederile legii în vigoare, citate mai sus.

De altfel, susține recurenta, solicitarea intimatului B. București de a desființa construcția nu justifică un interes public și este neîntemeiată întrucât reprezintă o soluție extremă care nu îi aduce niciun beneficiu real și este contrară obiectului său de activitate și scopului pentru care a fost constituită, respectiv de promovare a mai multor discipline sportive, de practicare a acestora și de performanță, pregătire și participare la competiții sportive, or sala de sport este construită în perfectă concordanță cu scopul și obiectul de activitate ale clubului. Admiterea desființării unei săli de sport încalcă inclusiv prevederile legale privind principiul specialității capacității de folosință având în vedere că acest act nu se circumscrie scopului pentru care a fost constituit clubul sportiv și obiectului său de activitate.

Intimatul pârât Ministerul Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Intimatul pârât B. București a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea apelantei reclamante-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Intimatul pârât Ministerul Educației și Cercetării Științifice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală. Înalta Curte, analizând cererea de recurs prin prisma motivelor invocate, constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed. Recurenta s-a raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. în conformitate cu care modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Prin prisma acestui motiv de recurs se aduce o primă critică în sensul că instanța de apel a soluționat greșit cererea reconvențională formulată de intimatul B. București, aceasta fiind inadmisibilă raportat la împrejurarea că reprezintă o cerere reconvențională la cererea reconvențională a recurentei. Înalta Curte, reține că în conformitate cu dispozițiile art. 119 C. proc. civ. dacă pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvențională.

Raportat la istoricul litigios al părților se constată că în Dosarul nr. x/3/2010 B. București a promovat o cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâții Primăria sectorului 3 București prin Primar și SC A. SRL, al cărui obiect, urmare completării acesteia, a fost anularea autorizației de construire și desființarea lucrărilor menționate în aceasta iar nu desființarea construcției P+1E ce face obiectul prezentului dosar.

Se mai constată că SC A. SRL a promovat în cadrul Dosarului nr. x/3/2010, în contradictoriu cu pârâtul B. București o cerere pe care a denumit-o "reconvențională", care face obiectul prezentului dosar prin care a solicitat: să se constate că edificarea construcției realizate de către SC A. SRL în baza autorizației de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009 emisă de Primăria sectorului 3 București s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale incidente, respectiv a Legii nr. 50/1991, pe cale de consecință, în principal, să constate instanța că SC A. SRL este constructor de bună-credință, în condițiile art. 494 C. civ.

alin. ultim, și prin urmare, B. București să fie obligat să păstreze construcția realizată; în subsidiar, dacă instanța va considera că SC A. SRL este constructor de rea-credință, să oblige B. București să păstreze construcția realizată, cu obligarea B. București, în oricare din situațiile expuse, la plata de despăgubiri către SC A. SRL, constând în contravaloarea materialelor și prețul muncii astfel cum va fi stabilit prin expertiză, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; indiferent de calitatea de constructor de bună sau de rea credință pe care o va constata instanța, să acorde SC A. SRL un drept de retenție asupra imobilului până la achitarea integrală a despăgubirilor ce i se cuvin și pe care le-a solicitat.

În privința capătului accesoriu ai cererii formulate de către B. București (acțiunea principală), respectiv capătul doi al cererii de chemare în judecată astfel cum a fost completată, întrucât instanțele de contencios administrativ au interpretat-o prin raportare la litigiul în cadrul căruia a fost formulată, litigiu de natura contenciosului administrativ, au calificat-o ca fiind o cerere de reparare a pagubei întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, au analizat-o și soluționat-o prin raportare la aceste dispoziții ale Legii nr. 554/2004, adică sub aspectul faptului ilicit (ce constă în emiterea unei autorizații de construire nelegale/nevalabilă) și a condițiilor de angajare a răspunderii civile.

Raportat la toate considerentele anterior expuse, se reține că cererea intitulată "reconvențională" SC A. SRL nu poate fi calificată decât ca fiind o nouă cerere de chemare în judecată, introdusă într-o manieră neprocedurală, motiv pentru care a fost disjunsă și soluționată pe cale separată, pretențiile solicitate prin această cererea nefiind compatibile cu specificul raporturilor juridice de contencios administrativ. Ca atare, această cerere nu are caracter incidental, ea devenind, ca urmare a disjungerii, cerere principală, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, respectiv dreptul pârâtei de a putea formula cerere reconvențională împotriva reclamantei SC A. SRL. Rezultă astfel cu evidență că sunt întrunite condițiile art. 119 C. proc.

civ. cererea reconvențională formulată de B. București fiind admisibilă, motiv pentru care critica recurentei pe acest aspect este nefondată. Recurenta a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a intimatului B. București sens în care a arătat că Ministerul Tineretului și Sportului deține dreptul de administrare asupra terenului, iar intimatul B. București este un detentor al acestuia. Înalta Curte, reține că a determina calitatea procesuală activă înseamnă a identifica persoana căreia legea îi acordă dreptul la acțiune în sens activ (legitimare activă). Raporturile juridice dintre părți au la bază contractele pe care acestea le-au încheiat și care au generat raportul litigios dedus judecății, ca atare aceste acte conferă legitimare atât activă cât și pasivă.

Recurenta și-a întemeiat acțiunea pe contractele încheiate cu pârâta și a înțeles să se judece cu aceasta iar nu cu altă parte, prin urmare excepția lipsei calității procesuale active a intimatului B. București este nefondată chiar în condițiile în care acesta nu deține bunul ca proprietar. Referitor la cererea de chemare în judecată a intimatei recurenta aduce două critici asupra modului în care a fost soluționat apelul, respectiv că instanța de apel ar fi procedat greșit când a constatat reaua-credință a recurentei în condițiile în care analiza asupra bunei-credințe a constructorului nu ar fi fost făcută și prin raportare la existența sau inexistența acordului B. București pentru edificarea construcției și la istoricul relațiilor contractuale dintre părți, la atitudinea clubului de acceptare a ridicării construcției și de neîmpiedicare a finalizării acesteia, nu doar exclusiv pe baza unor înscrisuri.

Înalta Curte, reține că aspectele statuate de instanța de apel privind buna sau credință precum și existența sau nu a acordului B. București pentru edificarea construcției țin de modul de stabilire a situației de fapt rezultate în urma probelor administrate. Întrucât aceste critici nu vizează legalitatea ci netemeinicia hotărârii ele nu pot forma obiectul analizei instanței de recurs. Sunt nefondate și criticile aduse de recurentă în ceea ce privește cererea reconvențională formulată de B. București. Recurenta înțelege să critice decizia instanței de apel invocând argumentele de ordin secundar reținute de instanță și anume cele care privesc neutilitatea construcției în sensul că intimatul nu o poate intabula, instanța de apel însă, a motivat respingerea apelului SC A. SRL cu trimitere expresă la actele normative încălcate prin edificarea construcției cu nerespectarea autorizației de construcție.

Așadar, instanța de apel nu a ignorat dispozițiile Legii nr. 50/1991 ba dimpotrivă, a reținut că reaua-credință a SC A. SRL rezultă în cauză din încălcarea legislației privind executarea construcției, respectiv a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 50/1991, care permit realizarea lucrărilor de construire numai în baza și cu respectarea unei autorizații emise în conformitate cu prevederile acestui act normativ. De asemenea, obligația de ridicare a construcției executate cu încălcarea autorizației de construire rezultă din prevederile art. 28 alin. (1), (3), art. 29 alin. (2), art. 32 alin. (1) lit. b), art. 33 din Legea nr. 50/1991, iar lipsa oricărei obligații de despăgubire din partea intimatului decurge atât din reglementările enumerate, cât și din dispozițiile art. 37 alin. (5) din același act normativ.

Contrar susținerilor recurentei, textele de lege care permit intrarea în legalitate a construcției și intabularea nu sunt aplicabile situației de fapt deduse judecății întrucât în acest moment recurenta nu mai are nici un fel de contract care să îi justifice deținerea terenului pe care este amplasată construcția și care să stea la baza emiterii vreunei documentații de intrare în legalitate.

În ceea ce privește certificatul de urbanism nr. 554 din 28 noiembrie 2008, au fost reținute în mod corect de către instanța de apel dispozițiile art. 6 alin. (1) și 5 din Legea nr. 50/1991, conform cărora acesta nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcții, ci reprezintă doar un act de informare cu privire la regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la data solicitării, la cerințele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în funcție de specificul amplasamentului, la avizele/acordurile necesare în vederea autorizării construcțiilor, la obligația solicitantului de a contacta autoritatea competentă pentru protecția mediului, în scopul obținerii punctului de vedere.

Prin urmare, nici acest înscris nu este de natură a demonstra că lucrările de construcții executate de apelantă se circumscriu limitelor autorizației de construire. Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 253 A din 19 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2016. Procesat de GGC - DE