ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1874/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1874/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1874/2016

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin

cererile înregistrate pe rolul Tribunalului București, secția a V-a,

sub nr. x/3/2013, în urma disjungerii dintr-o altă cauză (nr.

x/3/2010, în care au reprezentat cerere reconvențională și

cerere de chemare în judecată a altor persoane, conform art. 57 - 59 C.

proc. civ.), declinării succesive a competenței și

pronunțării unui regulator de competență, reclamanta SC A.

SRL a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții b.

București, Ministerul Tineretului și Sportului și Ministerul

Educației și Cercetării Științifice, să se

constate legalitatea edificării construcției realizate în baza

autorizației de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008, emisă de

Primăria Sector 3 București, în sensul că aceasta are un

caracter provizoriu, conform dispozițiilor Legii nr. 50/1991

republicată, și a Anexei nr. 2, parte integrantă din lege.

Pârâta reclamantă, a solicitat, în principal, să se constate că

SC A. SRL este constructor de bună - credință, în

condițiile art. 494 C. civ și, prin urmare, să fie obligată

reclamanta B. București să păstreze construcția astfel

edificată, iar în subsidiar, dacă instanța nu va primi

susținerile sale, considerând că SC A. SRL este constructor de rea -

credință, să oblige, de asemenea, reclamanta B. București,

să păstreze construcția astfel edificată. Totodată, a

solicitat obligarea reclamantei, în oricare situație din cele amintite, la

plata despăgubirilor către pârâta SC A. SRL, constând în

contravaloarea materialelor și prețul muncii, astfel cum vor fi

stabilite prin expertiză, actualizată cu indicele de inflație la

data plății efective. De asemenea, a solicitat ca, indiferent de

calitatea de constructor de bună sau rea - credință pe care

instanța o va constata în privința sa, pârâtei SC A. SRL să îi

fie acordat un drept de retenție asupra imobilului, până la achitarea

integrală a despăgubirilor ce i se cuvin. Totodată, a solicitat

obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea formulată la

cererea reconvențională, pârâta reclamantă a solicitat să

se constate că edificarea construcției în baza Autorizației de

Construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă

de Primăria sector 3, s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

legale incidente în sensul că aceasta are un caracter provizoriu iar

acordul titularului dreptului a fost expres exprimat conform dispozițiilor

Legii nr. 50/1991.

La data de 29 martie 2012, pârâtul B.

București, a formulat cerere reconvențională, prin care a

solicitat;

- obligarea reclamantei SC A. SRL,

să desființeze lucrările pe care le-a edificat pe terenul de

tenis nr. 2, din incinta bazei sportive "Vitan", fără

autorizație de construire sau cu nerespectarea autorizației de

construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă

de Primăria sector 3 și să readucă terenul la starea

inițială;

- în subsidiar, în ipoteza în care se

va reține că lucrările edificate de reclamanta SC A. SRL au fost

edificate conform autorizației de construire nr. 1104 din 10 septembrie

2008 din 11 septembrie 2009, emisă de Primăria sector 3, pe numele

acesteia, să fie obligată reclamanta la desființarea acestora,

ca efect al epuizării termenului de provizorat.

Prin Sentința civilă nr.

1249 din 23 octombrie 2014, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a respins ca nefondată cererea principală formulată

de reclamanta pârâtă SC A. SRL, a admis cererea reconvențională

formulată de pârâtul reclamant B. București; a obligat pârâta

reclamantă SC A. SRL să desființeze lucrările pe care le-a

edificat pe terenul de tenis nr. 2, din incinta bazei sportive

"Vitan", fără autorizație de construire, astfel cum au

fost identificate prin raportul de expertiză și să readucă

terenul la starea inițială; a obligat reclamanta la plata către

pârâtul B. București, a 16 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, referitor

la cererea principală, tribunalul a constatat că prin

autorizația de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11

septembrie 2009, emisă de Primăria sector 3, reclamanta SC A. SRL a

fost autorizată să procedeze la modernizarea și acoperirea

terenului de tenis nr. 2 din Calea Vitan nr. 167 - 204, care se află în

incinta și administrarea Complexului Sportiv Olimpia conform contractului

de închiriere nr. 18 din 03 ianuarie 2005, proprietatea Statului Român,

respectiv executarea fundațiilor perimetrale terenului, realizarea unui

strat de 20 cm balast compactat, covor de iarbă sintetic tip Sportflex,

modernizarea finisajelor și instalațiilor.

Prin Sentința civilă nr.

9486 din 08 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București,

secția comercială, în Dosarul nr. x/3/2010, rămasă

definitivă prin Decizia nr. 132 din 24 martie 2011, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, și

irevocabilă prin Decizia nr. 4129 din 14 decembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de închiriere nr. 18 din 03 ianuarie 2005 și a actelor

adiționale la acesta, încheiate între părți.

Prin acest contract de închiriere,

reclamanta-locatar dobândea folosința unui număr de 5 terenuri de

tenis situate în incinta pârâtei, cu obligația reclamantei locatar de a

amenaja terenurile nr. 3, 4, 5, 6. Durata contractului de închiriere încheiat

sub nr. 18 la data de 03 ianuarie 2005, a fost stabilită convențional

până la data de 31 decembrie 2023.

Autorizația de construire nr.

1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă de Primăria

sector 3 a fost apreciată ca legală prin Sentința civilă

nr. 370 din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr.

x/3/2010, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4700

din 18 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a II-a de contencios, administrativ și fiscal.

Din adresa emisă de Inspectoratul

de Stat în Construcții către pârâtul B. sub nr. 182 din 27 martie

2012, rezultă că reclamanta a fost sancționată

contravențional pentru nerespectarea limitelor autorizației de

construire, prin procesul-verbal seria B nr. 0002226/374 din 28 noiembrie 2011.

Din constatările cuprinse în

raportul de expertiză întocmit în cauză de către expert,

rezultă că pe terenul de tenis nr. 2 există în prezent

edificată o clădire P+1E, într-o stare tehnică bună, cu o vechime

de 3 ani. Construcția astfel edificată nu este nici provizorie, nici

demontabilă, structura metalică fiind parțial demontabilă.

Cu privire la pretențiile

reclamantei, astfel cum au fost precizate prin cererea precizătoare,

tribunalul a constatat că, urmare concluziilor raportului de

expertiză, în cauză nu se poate reține caracterul provizoriu al

construcției edificate pe terenul de tenis nr. 2, această

construcție fiind edificată fără autorizație de

construire.

De altfel, din autorizația de

construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă

de Primăria sector 3, rezultă cu evidență faptul că

s-a autorizat doar executarea fundațiilor perimetrale terenului,

realizarea unui strat de 20 cm balast compactat, covor de iarbă

sintetică tip Sportflex, modernizarea finisajelor și

instalațiilor, construcția edificată nefiind autorizată.

Din conținutul acestei autorizații nu rezultă că s-a

încuviințat executarea unor lucrări cu caracter provizoriu.

În consecință, nu s-a putut

reține că reclamanta a edificat această construcție de

bună - credință, câtă vreme lucrările executate prin

edificarea unui corp de clădire P+1E, exced autorizației de

construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă

de Primăria sector 3, cererea sa de constatare a legalității

construcției edificate în condiții de bună - credință

fiind nefondată.

Cum nu s-a putut reține

respectarea autorizației de construire și a dispozițiilor legale

ce reglementează disciplina în construcții, tribunalul a apreciat

că reclamanta a fost de rea-credință la edificarea construcției

de pe terenul pârâtei reclamante, astfel că cererea de obligare a pârâtei

în a păstra această construcție nu are suport legal, cu atât mai

mult cu cât pârâtul nu a solicitat păstrarea acestor construcții.

Potrivit art. 494 C. civ., dacă

construcțiile și lucrările au fost făcute de o a treia

persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul a le

ține pentru el sau de a îndatora pe acea persoana să le ridice.

Dacă proprietarul pământului cere ridicarea construcțiilor,

ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut.

Cum pârâtul reclamant nu cere să

rețină această construcție pentru care nu există o

autorizație de construire ca titlu de proprietate, cererea reclamantei în

obligarea pârâtului la a-l despăgubi cu contravaloarea materialelor

și a muncii-lucrărilor de edificare a fost respinsă ca

nefondată.

Tribunalul a reținut ca fiind

întemeiată cererea pârâtului reclamant B. București, reclamanta fiind

obligată să desființeze lucrările pe care le-a edificat pe

terenul de tenis nr. 2, din incinta bazei sportive "Vitan",

fără autorizație de construire, astfel cum au fost identificate

prin raportul de expertiză, și să readucă terenul la starea

inițială.

Cum reclamanta a căzut în

pretenții, acesteia aparținându-i culpa procesuală, în baza art.

274 C. proc. civ., a fost obligată la plata către pârâtul B.

București, a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă de

timbru în sumă de 16 lei, conform chitanței nr. 1950194 din 23 martie

2012.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând în principal schimbarea în tot a

hotărârii apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca

inadmisibilă, constatând existența autorității de lucru

judecat, iar în subsidiar, schimbarea în parte a hotărârii și

obligarea pârâtei la plata valorii materialelor și a muncii depuse pentru

realizarea investiției; în această situație, acordarea unui

drept de retenție reclamantei asupra clădirii până la achitarea

către SC A. a acestor sume; obligarea la plata cheltuielilor de

judecată la fond și în apel.

Intimatul pârât Ministerul Tineretului

și Sportului a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca

nefondat.

Intimatul pârât B. București a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și

obligarea apelantei reclamante-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul pârât Ministerul

Educației și Cercetării Științifice a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și

menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică

și legală.

Prin Decizia civilă nr. 253 A din

19 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, și pentru Cauze cu Minori și de Familie a fost

respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL

împotriva Sentinței civile nr. 1249 din 23 octombrie 2014,

pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, în contradictoriu cu

intimații-pârâți B. București, Ministerul Tineretului și

Sportului și Ministerul Educației și Cercetării

Științifice.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de apel a reținut că între reclamanta SC

A. SRL și pârâtul B. s-a încheiat contractul de închiriere nr. 18 din 03

ianuarie 2005, modificat prin acte adiționale succesive, prin care reclamanta-locatar

dobândea folosința unui număr de 5 terenuri de tenis, aflate în

administrarea pârâtului.

Prin autorizația de construire

nr. 1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, emisă de

Primăria sector 3, reclamanta SC A. SRL a fost autorizată să

procedeze la modernizarea și acoperirea terenului de tenis nr. 2 din Calea

Vitan nr. 167 - 204, proprietatea Statului Român, aflat în administrarea B.

conform contractului de închiriere nr. 18 din 03 ianuarie 2005,

menționându-se în autorizație ce lucrări urmau a se realiza.

Prin Sentința civilă nr.

9486 din 08 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București,

secția comercială, în Dosarul nr. x/3/2010, definitivă prin

Decizia civilă nr. 132 din 24 martie 2011, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a V-a comercială, și

irevocabilă prin Decizia nr. 4129 din 14 decembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de închiriere nr. 18 din 03 ianuarie 2005 și a actelor

adiționale la acesta.

La data de 28 noiembrie 2011,

Inspectoratul de Stat în Construcții a întocmit procesul - verbal seria B

nr. 0002226/374, prin care reclamanta a fost sancționată

contravențional pentru nerespectarea limitelor autorizației de

construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008.

Prin Sentința civilă nr. 370

din 26 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul București,

secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr.

x/3/2010, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4700

din 18 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a fost

respinsă ca neîntemeiată cererea de constatare a nulității

autorizației de construire nr. 1104 din 10 septembrie 2008 și de

obligare la desființarea construcției edificate în baza acesteia.

În cauză, în cursul

judecății în primă instanță, a fost administrată

proba cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea

construcții din care rezultă că, construcția astfel

edificată, nu este nici provizorie, nici demontabilă, structura

metalică fiind parțial demontabilă. Planurile construcției

autorizate prin AC nr. 4104 din 10 septembrie 2008 diferă de clădirea

expertizată, care a fost edificată fără autorizație.

În cursul judecății în apel

s-a realizat o completare a expertizei inițiale, de către același

expert tehnic judiciar.

Una dintre critici se referă la

ignorarea de către prima instanță a autorității de

lucru judecat a Sentinței civile nr. 370 din 26 ianuarie 2012 a

Tribunalului București, secția de contencios administrativ și

fiscal, irevocabil prin Decizia civilă nr. 4700 din 18 decembrie 2012

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal.

Curtea a notat prevederile art. 1201

C. civ. și a reținut că în cauză identitatea există

numai în privința a două elemente - părțile și

obiectul - în timp ce cauza juridică a acțiunii soluționate prin

Sentința civilă nr. 370 din 26 ianuarie 2012 a Tribunalului

București, secția de contencios administrativ și fiscal, este

diferită de cauza juridică a drepturilor deduse prezentei

judecăți.

S-a observat astfel că, la fel ca

în prezenta cauză, prin cererea ce a format obiectul Dosarului nr.

x/3/2010, B. București a solicitat obligarea SC A. SRL la

desființarea lucrărilor edificate pe terenul de tenis nr. 2 din incinta

bazei sportive Vitan. Însă măsura desființării

lucrărilor de construcție era solicitată în acel litigiu ca o

consecință a anulării autorizației de construire nr. 1104

din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009, în timp ce în cauza de

față aceeași măsură este solicitată ca urmare a

realizării construcției în afara limitelor impuse de autorizația

de construire menționată, a cărei legalitate a fost

confirmată prin Sentința civilă nr. 370 din 26 ianuarie 2012.

Considerentele Sentinței civile

nr. 370 din 26 ianuarie 2012 sunt că susținerile privind

nerespectarea autorizației de construire sau realizarea altor lucrări

decât cele autorizate vizează exclusiv o altă fază

procesuală în existența unui act administrativ și se

soluționează pe altă cale decât cererea în anularea actului

și nu de către instanța de contencios administrativ; că

solicitarea de obligare la desființarea lucrărilor edificate pe

terenul de tenis nr. 2 fără autorizație de construire sau cu

nerespectarea celei emise este neîntemeiată, pe de o parte în considerarea

faptului că nu se impune anularea autorizației de construire, iar pe

de altă parte pentru că o astfel de solicitare nu se înscrie în

dispozițiile art. 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004 privind

obiectul acțiunii în contencios administrativ.

Curtea a reținut că puterea

de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică

faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o

singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea

pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu

trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata

pro veritate habetur). Acest fundament al lucrului judecat nu se

regăsește însă în cauză, întrucât instanța de

contencios administrativ a refuzat să judece cererea de desființare a

construcției pentru încălcarea limitelor autorizației de

construire, considerând că aceasta reprezintă o cerere de drept

comun.

Prezentul dosar s-a format ca urmare a

măsurilor disjungerii și declinării dispuse de instanța de

contencios administrativ, în privința capătului de cerere pe care l-a

apreciat ca nefiind de competența sa. În consecință,

excepția autorității de lucru judecat, invocată prin

motivele de apel a fost găsită nefondată.

Nefondate au fost reținute

și criticile apelantei privind omisiunea primei instanțe de a

valorifica anumite înscrisuri depuse la dosar, din care ar fi rezultat

legalitatea edificării construcției în litigiu, care, a pretins

apelanta, a fost realizată în baza autorizației de construire nr.

1104 din 10 noiembrie 2008 emise de Primăria sectorului 3 București,

are un caracter provizoriu, conform dispozițiilor Legii nr. 50/1991

republicată și a anexei nr. 2, parte integrantă din lege având

și acordul titularului dreptului expres menționat.

Astfel cum s-a arătat anterior,

expertiza tehnică judiciară realizată în fața primei

instanțe și completată în apel a concluzionat în sensul că,

din punct de vedere tehnic, lucrările de construire făcute de

apelanta-reclamantă pârâtă pe terenul de tenis nr. 2 diferă de

planurile vizate de AC nr. 4104 din 10 septembrie 2008 și nicio parte din

construcția existentă nu se încadrează în prevederile

autorizației.

Așadar, a reținut Curtea,

expertul tehnic judiciar a realizat lucrarea prin examinarea comparativă a

construcției existente în fapt și a documentelor ce constituie anexe

ale autorizației de construire, iar susținerea apelantei în sensul

că prima instanță ar fi ignorat documentația tehnică

și memoriul tehnic de arhitectură întocmite pentru obținerea

autorizației de construire este lipsită de fundament.

În ceea ce privește certificatul

de urbanism nr. 554 din 28 noiembrie 2008, au fost reținute

dispozițiile art. 6 alin. (1) și 5 din Legea nr. 50/1991, conform

cărora acesta nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcții,

ci reprezintă doar un act de informare cu privire la regimul juridic,

economic și tehnic al terenurilor și construcțiilor existente la

data solicitării, la cerințele urbanistice care urmează să

fie îndeplinite în funcție de specificul amplasamentului, la

avizele/acordurile necesare în vederea autorizării construcțiilor, la

obligația solicitantului de a contacta autoritatea competentă pentru

protecția mediului, în scopul obținerii punctului de vedere. Prin

urmare, nici acest înscris nu este de natură a demonstra că

lucrările de construcții executate de apelantă se circumscriu

limitelor autorizației de construire.

Tot astfel, Referatul privind

verificarea de calitate la cerința rezistență stabilitate a

proiectului, invocat de apelantă, demonstrează doar că au fost

respectate dispozițiile art. 26 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 50/1991 cu

prilejul obținerii autorizației de construire. Înscrisul

menționat nu furnizează vreo dovadă contrară concluziei

expertizei tehnice, în sensul că lucrările de construire realizate nu

corespund documentației tehnice anexe autorizației de construire.

Caracterul provizoriu al

construcției realizate de apelantă a fost infirmat de expertiza

tehnică administrată în cauză, ale cărei concluzii nu sunt

contrazise de alte probe administrate. De altfel, eventualul caracter

provizoriu al acestor lucrări nu ar fi avut relevanță, în raport

de obiectul și cauza cererii de desființare a lucrărilor

executate în afara limitelor autorizației de construire, câtă vreme

art. 3 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 pretinde și în acest caz

necesitatea obținerii și, evident, a respectării unei

autorizații de construire; singura derogare de la regulă

privește caracterul simplificat al documentației ce stă la baza

emiterii autorizației.

Cu privire la atitudinea

subiectivă, Curtea a apreciat că dispozițiile art. 494 alin. (3)

C. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât au în vedere

cunoașterea/necunoașterea de către constructor a

împrejurării că nu este titularul dreptului de proprietate asupra

terenului pe care realizează lucrările. Or, în cauză nu a

existat nicio dispută asupra acestei împrejurări.

Reaua - credință a apelantei

rezultă în cauză din încălcarea legislației privind

executarea construcției, respectiv a dispozițiilor art. 1 din Legea

nr. 50/1991, care permit realizarea lucrărilor de construire numai în baza

și cu respectarea unei autorizații emise în conformitate cu

prevederile acestui act normativ.

Pe de altă parte, obligația

apelantei de ridicare a construcției executate cu încălcarea

autorizației de construire rezultă din prevederile art. 28 alin. (1),

(3), art. 29 alin. (2), art. 32 alin. (1) lit. b), art. 33 din Legea nr.

50/1991, iar lipsa oricărei obligații de despăgubire din partea

intimatului decurge atât din reglementările enumerate, cât și din

dispozițiile art. 37 alin. (5) din același act normativ. Astfel,

indiferent de natura sa și de pretinsele avantaje invocate de

apelantă, construcția neautorizată nu aduce niciun folos

intimatului, care nu poate intabula vreun drept asupra acesteia. Mai mult,

autoritățile administrației publice cu competențe legate de

disciplina în construcții vor urmări desființarea

construcției neautorizate. Curtea a mai reținut lipsa oricărei

dovezi în sensul că intimatul ar fi fost informat și ar fi

consimțit asupra executării construcției în afara limitelor

autorizației, ceea ce ar fi generat o culpă concurentă.

În privința limitelor

desființării, Curtea a apreciat că suplimentul de expertiză

realizat în apel a înlăturat orice dubiu în privința

imposibilității păstrării vreunei părți a construcției

executate de apelantă, care, în ansamblul său, contravine

autorizației nr. 4104 din 10 septembrie 2008. Contrar opiniei expertului

tehnic, Curtea a considerat că soluția refolosirii fundațiilor,

mai solide decât cele autorizate, se impune a fi înlăturată din

considerente de legalitate (respectivele fundații exced limitelor

autorizației de construire), ci nu de oportunitate (caracterul oneros al

lucrărilor necesare).

Contravin nu numai argumentelor de

natură tehnică ci și unei logici elementare, susținerile

apelantei în sensul că este cel puțin parțial conformă cu

autorizația, realizarea unui teren de tenis la etajul unei

construcții, deși se obținuse autorizație de construire

pentru o construcție cu această destinație, dar numai cu parter.

Tot astfel pot fi caracterizate și afirmațiile în sensul că

terenul de tenis realizat se impune a fi păstrat, apelanta neprecizând cum

concepe păstrarea etajului unei construcții ale cărei

fundații și nivel inferior se demolează.

Este lipsit de relevanță în

cauză faptul că autoritățile administrației publice

abilitate să controleze disciplina în construcții și respectarea

autorizațiilor eliberate nu au solicitat niciodată anularea

autorizației nr. 4104 din 10 septembrie 2008. Astfel cum s-a arătat

mai sus, cauza juridică a dreptului dedus judecății prin cererea

pârâtei-reclamante nu o constituie nulitatea autorizației de construire,

ci realizarea construcției cu încălcarea acesteia.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs A. SRL solicitând admiterea recursului și modificarea

hotărârii atacate.

În ceea ce privește cererea

reconvențională formulată de A. SRL în principal solicită

admiterea în parte a cererii, constatarea că este constructor de

bună-credință, iar în subsidiar, în situația în care se va

reține calitatea de constructor de rea-credință să fie

obligat intimatul B. București să păstreze construcția, în

condițiile art. 494 alineat ultim din vechiul C. civ. Solicită

să fie obligat intimatul B. București la plata de despăgubiri

către recurentă, constând în contravaloarea materialelor și a

prețului muncii.

În ceea ce privește cererea

reconvențională formulată de intimatul B. București

solicită, pe cale de excepție, respingerea ca inadmisibilă

raportat la împrejurarea că reprezintă o cerere reconvențională

la cererea reconvențională a recurentei.

Pe cale de excepție,

solicită respingerea cererii ca fiind formulată de către o

persoana fără calitate procesuală activă iar, în subsidiar,

respingerea cererii ca neîntemeiată.

În drept invocă motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (3)

teza I din vechiul C. proc.civ.

Referitor la cererea

reconvențională formulată de A. SRL recurenta arată că

instanța de apel a procedat greșit constatând reaua -

credință prin raportare la autoritatea care a emis autorizația

de construire și la depășirea acesteia întrucât, în

speță, buna-credință sau reaua-credință a

constructorului trebuie analizată prin raportare la existența sau

inexistența acordului intimatului B. pentru edificarea construcției.

Totodată, instanța era

obligată să analizeze existența sau inexistența acordului

intimatului B. București pentru edificarea construcției și prin

raportare la istoricul relațiilor contractuale dintre părți, la

atitudinea intimatului de acceptare a ridicării construcției și

de neîmpiedicare a finalizării acesteia, nu doar exclusiv pe baza unor

înscrisuri.

După mai puțin de doi ani de

la încheierea contractului de asociere în participațiune, la

inițiativa B. București, s-a convenit transformarea acestuia în Contractul

de închiriere nr. 18 din 03 ianuarie 2005, care a păstrat cauza care a

determinat părțile să dezvolte colaborarea, în sensul că pe

terenurile de tenis date în folosință, recurenta A. SRL a rămas

obligată să continue investițiile prevăzute în Contractul

de asociere în participațiune nr. 3178 din 11 august 2003 cu

diferența că aceste investiții puteau depăși suma de

150.000.000 rol, obligații care au fost îndeplinite.

Precizează că a avut acordul

intimatului pentru ridicarea construcției, a prezentat acestuia toate

detaliile sălii de sport care a fost de acord cu proiectul propus, cu atât

mai mult cu cât investiția se efectua exclusiv din bugetul recurentei A.

SRL și îi profita, pe parcursul ridicării construcției intimatul

B. București nemanifestându-se contra acesteia.

Referitor la cererea

reconvențională formulată de intimatul B. București

susține inadmisibilitatea acesteia deoarece, atât pe parcursul

judecării procesului, în primă instanță cât și în

apel, au calificat și judecat cererea reconvențională

formulată de A. SRL în Dosarul nr. x/3/2010 al Tribunalului

București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal,

ca fiind o cerere principală și astfel au considerat că cererea

reconvențională formulată de intimatul B. București în

Dosarul nr. x/301/2011 este admisibilă.

În cauză, cererea

reconvențională formulată de A. SRL reprezintă o cerere

incidentală, deși a fost declinată competența de

soluționare.

În condițiile în care cererea

reconvențională a A. SRL ce face obiectul prezentei cauze are

caracterul unei cereri incidentale, o altă cerere

reconvențională formulată de intimatul B. București este

inadmisibilă, raportat la împrejurarea că legea procesual civilă

nu permite pârâților să formuleze "reconvențională la

reconvențională", B. București având deschisă calea

dreptului comun pentru valorificarea unor eventuale drepturi pretinse, pe cale

separată.

Așadar, B. București ce avea

calitatea de reclamant în Dosarul nr. x/3/2010, în mod inadmisibil, a formulat

cerere reconvențională la cererea reconvențională

formulată de A. SRL ce avea calitatea de pârât inițial în acel dosar,

iar aceste două cereri reconvenționale au fost judecate împreună

în prezenta cauză. Cererea formulată de A. SRL este de fapt cererea

reconvențională disjunsă din Dosarul nr. x/3/2010 ce a avut ca

reclamant B. București și chiar dacă dosarul și-a schimbat

numărul de mai multe ori pe parcursul declinărilor repetate de

competență, acest lucru nu este de natură să transforme cererea

reconvențională a A. SRL într-una principală, aceasta

păstrându-și caracterul de cerere incidentală, în

speță fiind doar în prezența unei declinări de

competență.

Indiferent dacă cererea

principală și cererea reconvențională se

soluționează concomitent ori se procedează la disjungerea

cererii reconvenționale și formarea unui nou dosar, întrucât, chiar

prin judecarea sa separată, cererea reconvențională

păstrează caracterul incidental în raport cu cererea principală,

dobândit prin formularea cererii în condițiile art. 119 vechiul C. proc.

civ, neputând fi considerată o cerere principală introductivă de

instanță.

Referitor la excepția lipsei

calității procesuale active a intimatului B. București

arată că Ministerul Tineretului și Sportului deține dreptul

de administrare asupra terenului, iar intimatul B. București este un

detentor al terenului de tenis nr. 2 din incinta bazei sportive

"Vitan".

Potrivit art. 12 din Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

înlocuite prin abrogare de dispozițiile art. 868 și art. 870 din noul

C. civ., numai instituția publică centrală, în speță

Ministerul Tineretului și Sportului, ca titular al dreptului de

administrare poate folosi și poate dispune de bunul dat în administrare,

și chiar și în acest caz apreciază că atributul

folosinței sau cel al dispoziției conferit de dreptul de administrare

nu include și dreptul de a desființa o construcție.

Intimatul B. București, nu

și-a justificat în niciun fel calitatea procesuală activă pentru

a putea solicita instanței desființarea unei construcții

edificată pe un teren față de care este un simplu detentor. Prin

analiza temeiului de drept invocat prin cererea sa reconvențională,

respectiv art. 588 și art. 1516 din noul C. civ., nu se

regăsește o justificare a calității sale sau o altă

dispoziție care să îi permită să formuleze o astfel de

cerere.

Dispozițiile art. 588 din noul C.

civ. pe care își întemeiază cererea intimatul B. București au în

vedere desființarea lucrărilor provizorii, or în cauză s-a

constatat că lucrarea ar fi una definitivă. Simpla referire la un

temei de drept general precum art. 1516 din noul C. civ. nu îi conferă

intimatului B. București calitatea și dreptul să solicite

desființarea unei construcții câtă vreme nu este proprietarul

terenului pe care aceasta a fost ridicată.

Nici măcar Legea nr. 50/1991

privind autorizarea lucrărilor de construcții nu constituie temei de

drept al cererii reconvenționale formulată de clubul sportiv,

deși nici dispozițiile acestei legi nu i-ar conferi calitate

procesuală activă.

Recurenta susține netemeinicia

cererii reconvenționale formulate de intimatul B. București

arătând că acesta a înțeles să efectueze demersuri pentru

anularea autorizației de construire și pentru desființarea

construcției abia după finalizarea lucrărilor ceea ce

denotă cel puțin o rea intenție a acesteia și este

totodată contrară scopului clubului sportiv din moment ce

solicită în mod surprinzător desființarea unei săli de

sport complet amenajat.

Eronată este și

reținerea instanței de apel care motivează soluția de

respingere a apelului A. SRL din perspectiva faptului că indiferent de

natura sa și de pretinsele avantaje invocate de apelantă,

construcția neautorizată nu aduce niciun folos practic intimatului

care nu poate intabula vreun drept asupra acesteia. Instanța de apel se

raportează la utilitatea construcției doar prin prisma

autorizației de construire, or construcția este utilă și

absolut practicabilă chiar dacă se constată că nu

respectă autorizația de construire.

Totodată, instanța de apel

ignoră dispozițiile Legii nr. 50/1991 care permit intrarea în

legalitate a construcției și pe cale de consecință inclusiv

intabularea. Conform certificatului de urbanism nr. 915 din 09 iunie 2015,

construcția corespunde planului urbanistic zonal, iar conform raportului

de expertiză tehnică în construcții efectuat în cauză,

construcția îndeplinește și cerințele de calitate,

rezistență și stabilitate, astfel încât reținerea

instanței de apel că imobilul este inutil dat fiind că nu poate

fi intabulat este în contradicție cu prevederile legii în vigoare, citate

mai sus.

De altfel, susține recurenta,

solicitarea intimatului B. București de a desființa construcția

nu justifică un interes public și este neîntemeiată întrucât

reprezintă o soluție extremă care nu îi aduce niciun beneficiu

real și este contrară obiectului său de activitate și

scopului pentru care a fost constituită, respectiv de promovare a mai

multor discipline sportive, de practicare a acestora și de

performanță, pregătire și participare la competiții

sportive, or sala de sport este construită în perfectă

concordanță cu scopul și obiectul de activitate ale clubului.

Admiterea desființării unei

săli de sport încalcă inclusiv prevederile legale privind principiul

specialității capacității de folosință având în

vedere că acest act nu se circumscrie scopului pentru care a fost

constituit clubul sportiv și obiectului său de activitate.

Intimatul pârât Ministerul Tineretului

și Sportului a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca

nefondat.

Intimatul pârât B. București a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și

obligarea apelantei reclamante-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul pârât Ministerul

Educației și Cercetării Științifice a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și

menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică

și legală.

Înalta Curte, analizând cererea de

recurs prin prisma motivelor invocate, constată că acesta este

nefondat, pentru considerentele ce succed.

Recurenta s-a raportat la motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în conformitate cu

care modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Prin prisma acestui motiv de recurs se

aduce o primă critică în sensul că instanța de apel a

soluționat greșit cererea reconvențională formulată de

intimatul B. București, aceasta fiind inadmisibilă raportat la

împrejurarea că reprezintă o cerere reconvențională la

cererea reconvențională a recurentei.

Înalta Curte, reține că în

conformitate cu dispozițiile art. 119 C. proc. civ. dacă pârâtul are

pretenții în legătură cu cererea reclamantului, el poate să

facă cerere reconvențională.

Raportat la istoricul litigios al

părților se constată că în Dosarul nr. x/3/2010 B.

București a promovat o cerere de chemare în judecată, în

contradictoriu cu pârâții Primăria sectorului 3 București prin

Primar și SC A. SRL, al cărui obiect, urmare completării

acesteia, a fost anularea autorizației de construire și

desființarea lucrărilor menționate în aceasta iar nu

desființarea construcției P+1E ce face obiectul prezentului dosar.

Se mai constată că SC A. SRL

a promovat în cadrul Dosarului nr. x/3/2010, în contradictoriu cu pârâtul B.

București o cerere pe care a denumit-o

"reconvențională", care face obiectul prezentului dosar

prin care a solicitat: să se constate că edificarea construcției

realizate de către SC A. SRL în baza autorizației de construire nr.

1104 din 10 septembrie 2008 din 11 septembrie 2009 emisă de Primăria

sectorului 3 București s-a făcut cu respectarea dispozițiilor

legale incidente, respectiv a Legii nr. 50/1991, pe cale de

consecință, în principal, să constate instanța că SC

A. SRL este constructor de bună-credință, în condițiile

art. 494 C. civ. alin. ultim, și prin urmare, B. București să

fie obligat să păstreze construcția realizată; în

subsidiar, dacă instanța va considera că SC A. SRL este

constructor de rea-credință, să oblige B. București să

păstreze construcția realizată, cu obligarea B. București,

în oricare din situațiile expuse, la plata de despăgubiri către

SC A. SRL, constând în contravaloarea materialelor și prețul muncii

astfel cum va fi stabilit prin expertiză, actualizate cu indicele de

inflație la data plății efective; indiferent de calitatea de

constructor de bună sau de rea credință pe care o va constata

instanța, să acorde SC A. SRL un drept de retenție asupra

imobilului până la achitarea integrală a despăgubirilor ce i se

cuvin și pe care le-a solicitat.

În privința capătului

accesoriu ai cererii formulate de către B. București (acțiunea

principală), respectiv capătul doi al cererii de chemare în

judecată astfel cum a fost completată, întrucât instanțele de

contencios administrativ au interpretat-o prin raportare la litigiul în cadrul

căruia a fost formulată, litigiu de natura contenciosului

administrativ, au calificat-o ca fiind o cerere de reparare a pagubei

întemeiată pe dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, au

analizat-o și soluționat-o prin raportare la aceste dispoziții

ale Legii nr. 554/2004, adică sub aspectul faptului ilicit (ce constă

în emiterea unei autorizații de construire nelegale/nevalabilă)

și a condițiilor de angajare a răspunderii civile.

Raportat la toate considerentele

anterior expuse, se reține că cererea intitulată

"reconvențională" SC A. SRL nu poate fi calificată

decât ca fiind o nouă cerere de chemare în judecată, introdusă

într-o manieră neprocedurală, motiv pentru care a fost disjunsă

și soluționată pe cale separată, pretențiile

solicitate prin această cererea nefiind compatibile cu specificul

raporturilor juridice de contencios administrativ.

Ca atare, această cerere nu are

caracter incidental, ea devenind, ca urmare a disjungerii, cerere

principală, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, respectiv

dreptul pârâtei de a putea formula cerere reconvențională împotriva

reclamantei SC A. SRL.

Rezultă astfel cu

evidență că sunt întrunite condițiile art. 119 C. proc.

civ. cererea reconvențională formulată de B. București

fiind admisibilă, motiv pentru care critica recurentei pe acest aspect

este nefondată.

Recurenta a invocat și

excepția lipsei calității procesuale active a intimatului B.

București sens în care a arătat că Ministerul Tineretului

și Sportului deține dreptul de administrare asupra terenului, iar

intimatul B. București este un detentor al acestuia.

Înalta Curte, reține că a

determina calitatea procesuală activă înseamnă a identifica

persoana căreia legea îi acordă dreptul la acțiune în sens activ

(legitimare activă). Raporturile juridice dintre părți au la

bază contractele pe care acestea le-au încheiat și care au generat

raportul litigios dedus judecății, ca atare aceste acte conferă

legitimare atât activă cât și pasivă. Recurenta și-a întemeiat

acțiunea pe contractele încheiate cu pârâta și a înțeles să

se judece cu aceasta iar nu cu altă parte, prin urmare excepția

lipsei calității procesuale active a intimatului B. București

este nefondată chiar în condițiile în care acesta nu deține bunul

ca proprietar.

Referitor la cererea de chemare în

judecată a intimatei recurenta aduce două critici asupra modului în

care a fost soluționat apelul, respectiv că instanța de apel ar

fi procedat greșit când a constatat reaua-credință a recurentei

în condițiile în care analiza asupra bunei-credințe a constructorului

nu ar fi fost făcută și prin raportare la existența sau

inexistența acordului B. București pentru edificarea

construcției și la istoricul relațiilor contractuale dintre

părți, la atitudinea clubului de acceptare a ridicării

construcției și de neîmpiedicare a finalizării acesteia, nu doar

exclusiv pe baza unor înscrisuri.

Înalta Curte, reține că

aspectele statuate de instanța de apel privind buna sau credință

precum și existența sau nu a acordului B. București pentru

edificarea construcției țin de modul de stabilire a situației de

fapt rezultate în urma probelor administrate. Întrucât aceste critici nu

vizează legalitatea ci netemeinicia hotărârii ele nu pot forma obiectul

analizei instanței de recurs.

Sunt nefondate și criticile aduse

de recurentă în ceea ce privește cererea reconvențională

formulată de B. București.

Recurenta înțelege să

critice decizia instanței de apel invocând argumentele de ordin secundar

reținute de instanță și anume cele care privesc

neutilitatea construcției în sensul că intimatul nu o poate intabula,

instanța de apel însă, a motivat respingerea apelului SC A. SRL cu

trimitere expresă la actele normative încălcate prin edificarea

construcției cu nerespectarea autorizației de construcție.

Așadar, instanța de apel nu

a ignorat dispozițiile Legii nr. 50/1991 ba dimpotrivă, a

reținut că reaua-credință a SC A. SRL rezultă în

cauză din încălcarea legislației privind executarea construcției,

respectiv a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 50/1991, care permit

realizarea lucrărilor de construire numai în baza și cu respectarea

unei autorizații emise în conformitate cu prevederile acestui act

normativ. De asemenea, obligația de ridicare a construcției executate

cu încălcarea autorizației de construire rezultă din prevederile

art. 28 alin. (1), (3), art. 29 alin. (2), art. 32 alin. (1) lit. b), art. 33

din Legea nr. 50/1991, iar lipsa oricărei obligații de

despăgubire din partea intimatului decurge atât din reglementările

enumerate, cât și din dispozițiile art. 37 alin. (5) din același

act normativ.

Contrar susținerilor recurentei,

textele de lege care permit intrarea în legalitate a construcției și

intabularea nu sunt aplicabile situației de fapt deduse

judecății întrucât în acest moment recurenta nu mai are nici un fel

de contract care să îi justifice deținerea terenului pe care este

amplasată construcția și care să stea la baza emiterii

vreunei documentații de intrare în legalitate.

În ceea ce privește certificatul

de urbanism nr. 554 din 28 noiembrie 2008, au fost reținute în mod corect

de către instanța de apel dispozițiile art. 6 alin. (1) și

5 din Legea nr. 50/1991, conform cărora acesta nu conferă dreptul de

a executa lucrări de construcții, ci reprezintă doar un act de

informare cu privire la regimul juridic, economic și tehnic al terenurilor

și construcțiilor existente la data solicitării, la

cerințele urbanistice care urmează să fie îndeplinite în

funcție de specificul amplasamentului, la avizele/acordurile necesare în

vederea autorizării construcțiilor, la obligația solicitantului

de a contacta autoritatea competentă pentru protecția mediului, în

scopul obținerii punctului de vedere. Prin urmare, nici acest înscris nu

este de natură a demonstra că lucrările de construcții

executate de apelantă se circumscriu limitelor autorizației de

construire.

Față de aceste considerente,

în temeiul art. 312 C. proc. civ, Înalta Curte, va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

recurenta-reclamantă SC A. SRL împotriva Deciziei civile nr. 253 A din 19

mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - DE