ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1169/2016

Decizia nr. 1169/2016

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/105/2013 la data de

18 iulie 2013, reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art.

998-999 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul B., prin curator C., obligarea

acestuia la plata sumei de

250

.

000 euro,

reprezentând daune morale.

În motivare, reclamantul

a arătat că la data de 24 octombrie 2007 a fost agresat fizic, fără

motiv, de către pârât în timp ce se afla în parcarea supermarketului X din

Ploiești, iar în urma loviturilor primite a suferit vătămări

grave în zona capului și a membrelor, răni ce au necesitat îngrijiri medicale

de 40-45 zile.

Reclamantul a

mai arătat că, deși inițial a fost începută urmărirea

penala față de pârât, ulterior s-a constatat ca acesta a avut discernământul

abolit la data agresiunii asupra sa, suferind de schizofrenie paranoidă, motiv

pentru care s-a dispus la data de 17 mai 2011 scoaterea de sub urmărire penală

conform art. 11 alin. (1) lit. b) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen.

Ulterior, față

de pârât, Judecătoria Ploiești a dispus, prin sentința pronunțată

în Dosar nr. x/281/2011, rămasă definitivă ca urmare a respingerii

recursului declarat de intimat, internarea sa medicală.

Prin sentința

nr. 2785 din 3 decembrie 2014, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a

respins, ca nefondată, acțiunea.

Tribunalul a constatat

că reclamantul nu a reușit să facă dovada întrunirii simultane

a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, mai precis nu s-a făcut

dovada săvârșirii cu vinovăție a faptei ilicite.

Astfel, deși

pârâtul a provocat reclamantului leziuni ce au necesitat 40-45 zile de îngrijiri

medicale, creând acestuia prejudicii atât fizice, cât și psihice, din actele

medicale depuse la dosar a rezultat că încă din anul 1999 acesta suferă

de schizofrenie paranoidă, fiind internat în repetate rânduri în unități

medicale de specialitate și încadrat în grad de handicap „accentuat”.

Prin decizia

nr. 2052 din 7 decembrie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă,

a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut că

potrivit dispozițiilor

art. 998-999 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie

întrunite, cumulativ, patru condiții: existența unui prejudiciu, a unei

fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu

și a vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.

Pe de altă

parte, pentru a putea fi considerată răspunzătoare de propria sa

faptă, se cere ca persoana să aibă discernământul faptelor sale,

adică să aibă capacitate delictuală (condiție a existenței

vinovăției). Lipsa discernământului, lipsa aptitudinii de reprezentare

de către autor a faptei și a urmărilor sale, este sinonimă cu

absența factorului intelectiv și, deci, cu lipsa vinovăției.

Or, în speță,

cum în mod corect a reținut și prima instanță, la momentul săvârșirii

faptei cauzatoare de prejudiciu - 24 octombrie 2007, pârâtul nu avea capacitate

delictuală, discernământul său fiind abolit, astfel cum s-a concluzionat

în „Raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică din

16 iulie 2012” efectuat la I.N.M.L. București, aprobat de Comisia Superioară

de Medicină Legală din cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici”, prin avizul

din 17 octombrie 2012.

Împotriva deciziei

a declarat recurs reclamantul, care a formulat critici pe temeiul dispozițiilor

art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arătând următoarele:

- Decizia face

o aplicare greșită a legii, în sensul „interpretării eronate a probelor

referitoare la cea de-a patra condiție pentru angajarea răspunderii civile

delictuale, vizând comiterea faptei ilicite cu vinovăție, aspecte invocate

și pe calea apelului, dar respinse în mod greșit”.

Astfel, analizând

vinovăția pârâtului, instanța a considerat că acesta nu este

răspunzător de fapta ilicită, deoarece avea discernământ abolit,

suferind de schizofrenie paranoidă, fără a se analiza în profunzime

probele și nici propriile susțineri ale pârâtului.

Or, probele administrate

întăresc susținerile referitoare la o mascată afecțiune psihică

în vederea sustragerii de la răspunderea penală și civilă.

În acest sens,

există depus la dosar un certificat privind desfacerea căsătoriei

încheiate la notar, divorț prin acord în cadrul căruia intimatul-pârât

nu a mai avut discernământul abolit, căsătoria fiind desfăcută

pe baza acordului părților.

Acest înscris

nu a fost avut în vedere de către instanță, după cum n-au fost

avute în vedere nici susținerile pârâtului, conform cărora a săvârșit

fapta pe fondul provocării.

Totodată,

trebuia să se aibă în vedere împrejurarea că intimatul-pârât nu a

invocat pe parcursul procesului aspectul referitor la existența unei cauze

care să înlăture răspunderea delictuală, constând în lipsa vinovăției

ca urmare a discernământului abolit.

Dimpotrivă,

pârâtul a susținut că a fost provocat, aspect relatat și de martorii

propuși de acesta, care nu puteau fi însă considerați credibili întrucât

erau prieteni ai pârâtului.

Pe de altă

parte, instanța trebuia să aibă în vedere toate celelalte probe administrate

la cererea reclamantului - martori și înscrisuri - care au fost de natură

să înlăture bănuiala că intimatul-pârât ar fi avut discernământul

abolit.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat,

având în vedere următoarele considerente:

- Pretinzând greșita

statuare a instanței de apel asupra lipsei uneia dintre condițiile angajării

răspunderii civile delictuale - respectiv vinovăția, în contextul

unui discernământ abolit - recurentul tinde, în cea mai mare parte a criticilor,

la o reevaluare a probelor administrate, ceea ce este inadmisibil în această

etapă procesuală.

Astfel, recurentul-pârât

susține că probele dosarului ar fi demonstrat în realitate „o afecțiune

psihică mascată”, în contextul în care în luna februarie 2014, pârâtul

s-a prezentat la notar pentru desfacerea căsătoriei, fiind autentificat

acordul de voință al soților în acest sens, ceea ce combate teza

lipsei discernământului.

Or, instanța

de apel a avut în vedere această susținere a reclamantului, răspunzând

în conținutul considerentelor în sensul că, față de forța

probantă a raportului de expertiză medico-legală - aprobat de Comisia

Superioară de Medicină Legală - înscrisul notarial prin care s-a

luat act de desfacerea căsătoriei nu poate avea eficiența juridică

pretinsă, a lipsei capacității delictuale a pârâtului.

Fără

să combată această dezlegare a instanței, reclamantul readuce

în fața instanței de recurs același aspect, neargumentând însă

caracterul nelegal al statuării jurisdicționale anterioare și nedemonstrând

în ce condiții autentificarea unui înscris de către notar ar avea consecințe

pe planul capacității delictuale a părții.

Aceasta, în contextul

în care, conform atribuțiilor care îi revin la autentificarea unui act, notarul

verifică existența consimțământului părților, întrebându-le

dacă „au înțeles conținutul acestuia și dacă cele cuprinse

în act reprezintă voința lor”, exteriorizarea consimțământului

manifestându-se prin semnătură pe actul astfel întocmit (art. 91 din Legea

nr. 36/1995).

În prezența

unei asemenea manifestări a acordului părții la desfacerea căsătoriei,

nu exista niciun impediment la autentificarea actului, fără ca aceasta

să însemne însă, o verificare a viciilor de consimțământ de

către notar, care nu are atribuții jurisdicționale și nu administrarează

probe în legătură cu eventuale vicii de voință (constatările

personale ale acestuia limitându-se la acele afectări manifeste ale consimțământului,

de natură să pună partea în imposibilitate de a evalua conținutul

și efectele actului).

De aceea, existența

acordului de divorț în formă autentică nu are consecința pretinsă

de către recurenți, care vor să extindă efectele unui asemenea

act pe planul capacității și al răspunderii delictuale, susținând

că autentificarea unui act ar exclude de plano afectarea consimțământului.

- Tot astfel,

recurentul-reclamant susține greșita reținere de către instanță

a cauzei exoneratoare de răspundere civilă, în condițiile în care

pârâtul nu s-a apărat invocând lipsa discernământului, ci scuza provocării,

acționând în modalitatea vătămătoare pentru a-și salva

fiul.

Această critică

a fost dedusă judecății și în apel, cu referire la cele stabilite

de prima instanță a fondului, iar decizia atacată a statuat că,

în aplicarea principiului legalității, judecătorul trebuie să

aibă rol activ și să soluționeze litigiul aplicând dispozițiile

legale incidente. În acest context, s-a considerat lipsa de relevanță

juridică a susținerii conform căreia pârâtul nu a invocat, în apărarea

sa, lipsa discernământului, câtă vreme instanța era chemată

să analizeze - așa cum a pretins reclamantul prin acțiunea dedusă

judecății - îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Prin memoriul

de recurs, reclamantul nu dezvoltă argumente care să demonstreze nelegalitatea

acestui considerent care sprijină soluția instanței de apel.

Astfel, recurentul

nu arată în ce temei legal ar fi trebui să procedeze instanța de

apel pentru a înlătura din probațiune rapoartele de expertiză medico-legală

ce concluzionau în sensul inexistenței discernământului pârâtului la momentul

săvârșirii faptei ilicite.

Dimpotrivă,

atribuția jurisdicțională a instanțelor fondului constă

în stabilirea faptelor, prin evaluarea tuturor probelor administrate, iar pe baza

acestora, trebuie să determine textele de lege incidente.

Or, fiind chemate

să statueze asupra săvârșirii unei fapte ilicite și angajării

răspunderii civile a autorului acesteia, instanța nu putea să ignore

probe administrate sub motiv că ele nu ar fi constituit suport al apărării

pârâtului.

De aceea, este

corect considerentul instanței de apel conform căruia principiul legalității

și (art. 7 C. proc. civ.) și al aflării adevărului (art. 22)

au impus evaluarea tuturor probelor administrate, în vederea stabilirii situației

de fapt pe baza căreia să se determine textele de lege incidente.

- Celelalte aspecte

invocate, prin care se critică soluția pentru fundamentarea ei pe declarații

ale martorilor pârâtului care nu puteau fi sinceri tocmai pentru că știau

afecțiunile de care suferea acesta sau pentru ignorarea probelor administrate

de către reclamant (martori, înscrisuri) tind în realitate, la o devoluare

a fondului, pentru stabilirea altei situații de fapt.

Un asemenea demers

al reclamantului este însă incompatibil cu natura juridică a căii

extraordinare de atac exercitate, în cadrul căreia pot fi supuse judecății

numai aspecte de nelegalitate iar nu împrejurări de fapt sau de evaluare a

probatoriului.

Pentru toate considerentele

arătate, se constată că prin modalitatea de redactare a memoriului

de recurs și de formulare a criticilor, reclamantul nu a demonstrat în ce constă

nelegalitatea soluției din apel, astfel încât să fie atrasă incidența

motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel cum s-a

arătat deja, criticile au fost fie o reluare a celor deduse judecății

în apel - fără să se combată dezlegarea dată acestora prin

decizia atacată -, fie o încercare de reevaluare a probatoriului, fie susțineri

lipsite de temei legal, bazate pe confuzia dintre principiul rolului activ în aflarea

adevărului și principiului dreptului de apărare, corelația și

felul în care acestea coexistă în cadrul procesului civil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2052 din 7 decembrie

2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 25 mai 2016.