ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1169/2016

Decizia nr. 1169/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/105/2013 la data de 18 iulie 2013, reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., în contradictoriu cu pârâtul B., prin curator C., obligarea acestuia la plata sumei de 250 . 000 euro, reprezentând daune morale. În motivare, reclamantul a arătat că la data de 24 octombrie 2007 a fost agresat fizic, fără motiv, de către pârât în timp ce se afla în parcarea supermarketului X din Ploiești, iar în urma loviturilor primite a suferit vătămări grave în zona capului și a membrelor, răni ce au necesitat îngrijiri medicale de 40-45 zile.

Reclamantul a mai arătat că, deși inițial a fost începută urmărirea penala față de pârât, ulterior s-a constatat ca acesta a avut discernământul abolit la data agresiunii asupra sa, suferind de schizofrenie paranoidă, motiv pentru care s-a dispus la data de 17 mai 2011 scoaterea de sub urmărire penală conform art. 11 alin. (1) lit. b) rap. la art. 10 lit. e) C. proc. pen. Ulterior, față de pârât, Judecătoria Ploiești a dispus, prin sentința pronunțată în Dosar nr. x/281/2011, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului declarat de intimat, internarea sa medicală. Prin sentința nr. 2785 din 3 decembrie 2014, Tribunalul Prahova, secția I civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea. Tribunalul a constatat că reclamantul nu a reușit să facă dovada întrunirii simultane a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, mai precis nu s-a făcut dovada săvârșirii cu vinovăție a faptei ilicite.

Astfel, deși pârâtul a provocat reclamantului leziuni ce au necesitat 40-45 zile de îngrijiri medicale, creând acestuia prejudicii atât fizice, cât și psihice, din actele medicale depuse la dosar a rezultat că încă din anul 1999 acesta suferă de schizofrenie paranoidă, fiind internat în repetate rânduri în unități medicale de specialitate și încadrat în grad de handicap „accentuat”. Prin decizia nr. 2052 din 7 decembrie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 998-999 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite, cumulativ, patru condiții: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.

Pe de altă parte, pentru a putea fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă, se cere ca persoana să aibă discernământul faptelor sale, adică să aibă capacitate delictuală (condiție a existenței vinovăției). Lipsa discernământului, lipsa aptitudinii de reprezentare de către autor a faptei și a urmărilor sale, este sinonimă cu absența factorului intelectiv și, deci, cu lipsa vinovăției. Or, în speță, cum în mod corect a reținut și prima instanță, la momentul săvârșirii faptei cauzatoare de prejudiciu - 24 octombrie 2007, pârâtul nu avea capacitate delictuală, discernământul său fiind abolit, astfel cum s-a concluzionat în „Raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică din 16 iulie 2012” efectuat la I.N.M.L.

București, aprobat de Comisia Superioară de Medicină Legală din cadrul I.N.M.L. „Mina Minovici”, prin avizul din 17 octombrie 2012. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a formulat critici pe temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arătând următoarele: - Decizia face o aplicare greșită a legii, în sensul „interpretării eronate a probelor referitoare la cea de-a patra condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale, vizând comiterea faptei ilicite cu vinovăție, aspecte invocate și pe calea apelului, dar respinse în mod greșit”. Astfel, analizând vinovăția pârâtului, instanța a considerat că acesta nu este răspunzător de fapta ilicită, deoarece avea discernământ abolit, suferind de schizofrenie paranoidă, fără a se analiza în profunzime probele și nici propriile susțineri ale pârâtului.

Or, probele administrate întăresc susținerile referitoare la o mascată afecțiune psihică în vederea sustragerii de la răspunderea penală și civilă. În acest sens, există depus la dosar un certificat privind desfacerea căsătoriei încheiate la notar, divorț prin acord în cadrul căruia intimatul-pârât nu a mai avut discernământul abolit, căsătoria fiind desfăcută pe baza acordului părților. Acest înscris nu a fost avut în vedere de către instanță, după cum n-au fost avute în vedere nici susținerile pârâtului, conform cărora a săvârșit fapta pe fondul provocării. Totodată, trebuia să se aibă în vedere împrejurarea că intimatul-pârât nu a invocat pe parcursul procesului aspectul referitor la existența unei cauze care să înlăture răspunderea delictuală, constând în lipsa vinovăției ca urmare a discernământului abolit.

Dimpotrivă, pârâtul a susținut că a fost provocat, aspect relatat și de martorii propuși de acesta, care nu puteau fi însă considerați credibili întrucât erau prieteni ai pârâtului. Pe de altă parte, instanța trebuia să aibă în vedere toate celelalte probe administrate la cererea reclamantului - martori și înscrisuri - care au fost de natură să înlăture bănuiala că intimatul-pârât ar fi avut discernământul abolit. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente: - Pretinzând greșita statuare a instanței de apel asupra lipsei uneia dintre condițiile angajării răspunderii civile delictuale - respectiv vinovăția, în contextul unui discernământ abolit - recurentul tinde, în cea mai mare parte a criticilor, la o reevaluare a probelor administrate, ceea ce este inadmisibil în această etapă procesuală.

Astfel, recurentul-pârât susține că probele dosarului ar fi demonstrat în realitate „o afecțiune psihică mascată”, în contextul în care în luna februarie 2014, pârâtul s-a prezentat la notar pentru desfacerea căsătoriei, fiind autentificat acordul de voință al soților în acest sens, ceea ce combate teza lipsei discernământului. Or, instanța de apel a avut în vedere această susținere a reclamantului, răspunzând în conținutul considerentelor în sensul că, față de forța probantă a raportului de expertiză medico-legală - aprobat de Comisia Superioară de Medicină Legală - înscrisul notarial prin care s-a luat act de desfacerea căsătoriei nu poate avea eficiența juridică pretinsă, a lipsei capacității delictuale a pârâtului.

Fără să combată această dezlegare a instanței, reclamantul readuce în fața instanței de recurs același aspect, neargumentând însă caracterul nelegal al statuării jurisdicționale anterioare și nedemonstrând în ce condiții autentificarea unui înscris de către notar ar avea consecințe pe planul capacității delictuale a părții. Aceasta, în contextul în care, conform atribuțiilor care îi revin la autentificarea unui act, notarul verifică existența consimțământului părților, întrebându-le dacă „au înțeles conținutul acestuia și dacă cele cuprinse în act reprezintă voința lor”, exteriorizarea consimțământului manifestându-se prin semnătură pe actul astfel întocmit (art. 91 din Legea nr. 36/1995).

În prezența unei asemenea manifestări a acordului părții la desfacerea căsătoriei, nu exista niciun impediment la autentificarea actului, fără ca aceasta să însemne însă, o verificare a viciilor de consimțământ de către notar, care nu are atribuții jurisdicționale și nu administrarează probe în legătură cu eventuale vicii de voință (constatările personale ale acestuia limitându-se la acele afectări manifeste ale consimțământului, de natură să pună partea în imposibilitate de a evalua conținutul și efectele actului). De aceea, existența acordului de divorț în formă autentică nu are consecința pretinsă de către recurenți, care vor să extindă efectele unui asemenea act pe planul capacității și al răspunderii delictuale, susținând că autentificarea unui act ar exclude de plano afectarea consimțământului.

- Tot astfel, recurentul-reclamant susține greșita reținere de către instanță a cauzei exoneratoare de răspundere civilă, în condițiile în care pârâtul nu s-a apărat invocând lipsa discernământului, ci scuza provocării, acționând în modalitatea vătămătoare pentru a-și salva fiul. Această critică a fost dedusă judecății și în apel, cu referire la cele stabilite de prima instanță a fondului, iar decizia atacată a statuat că, în aplicarea principiului legalității, judecătorul trebuie să aibă rol activ și să soluționeze litigiul aplicând dispozițiile legale incidente. În acest context, s-a considerat lipsa de relevanță juridică a susținerii conform căreia pârâtul nu a invocat, în apărarea sa, lipsa discernământului, câtă vreme instanța era chemată să analizeze - așa cum a pretins reclamantul prin acțiunea dedusă judecății - îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Prin memoriul de recurs, reclamantul nu dezvoltă argumente care să demonstreze nelegalitatea acestui considerent care sprijină soluția instanței de apel. Astfel, recurentul nu arată în ce temei legal ar fi trebui să procedeze instanța de apel pentru a înlătura din probațiune rapoartele de expertiză medico-legală ce concluzionau în sensul inexistenței discernământului pârâtului la momentul săvârșirii faptei ilicite. Dimpotrivă, atribuția jurisdicțională a instanțelor fondului constă în stabilirea faptelor, prin evaluarea tuturor probelor administrate, iar pe baza acestora, trebuie să determine textele de lege incidente. Or, fiind chemate să statueze asupra săvârșirii unei fapte ilicite și angajării răspunderii civile a autorului acesteia, instanța nu putea să ignore probe administrate sub motiv că ele nu ar fi constituit suport al apărării pârâtului.

De aceea, este corect considerentul instanței de apel conform căruia principiul legalității și (art. 7 C. proc. civ.) și al aflării adevărului (art. 22) au impus evaluarea tuturor probelor administrate, în vederea stabilirii situației de fapt pe baza căreia să se determine textele de lege incidente. - Celelalte aspecte invocate, prin care se critică soluția pentru fundamentarea ei pe declarații ale martorilor pârâtului care nu puteau fi sinceri tocmai pentru că știau afecțiunile de care suferea acesta sau pentru ignorarea probelor administrate de către reclamant (martori, înscrisuri) tind în realitate, la o devoluare a fondului, pentru stabilirea altei situații de fapt. Un asemenea demers al reclamantului este însă incompatibil cu natura juridică a căii extraordinare de atac exercitate, în cadrul căreia pot fi supuse judecății numai aspecte de nelegalitate iar nu împrejurări de fapt sau de evaluare a probatoriului.

Pentru toate considerentele arătate, se constată că prin modalitatea de redactare a memoriului de recurs și de formulare a criticilor, reclamantul nu a demonstrat în ce constă nelegalitatea soluției din apel, astfel încât să fie atrasă incidența motivului prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Astfel cum s-a arătat deja, criticile au fost fie o reluare a celor deduse judecății în apel - fără să se combată dezlegarea dată acestora prin decizia atacată -, fie o încercare de reevaluare a probatoriului, fie susțineri lipsite de temei legal, bazate pe confuzia dintre principiul rolului activ în aflarea adevărului și principiului dreptului de apărare, corelația și felul în care acestea coexistă în cadrul procesului civil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 2052 din 7 decembrie 2015 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2016.