ÎCCJ, Decizia nr. 324/2016

Decizia civilă nr. 324/2016

Asupra recursului de față, prin raportare la dispozițiile

art.

499

C. proc. civ.

, constată următoarele.

La data de 8 februarie 2016, a fost înregistrat pe rolul Înalte

i Curți de Casație și Justiție -

Completul de 5 Judecători o cerere denumită „recurs”, dar calificată în mod explicit ca fiind „apel”, formulată de

A.

, judecător în cadrul Judecătoriei Aiud, în contradictoriu cu intimata Inspecția Judiciară, împotriva

Hotărârii nr.

35/J

din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Consi

liul Superior al Magistraturii, secția

pentru judecători în materie disciplinară,

prin care s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, în principal, respingerea acțiunii disciplinare exercitate împotriva sa, iar, în subsidiar, casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce privește sancțiunea aplicată, în sensul înlocuirii sancțiunii aplicate cu alta mai ușoară.

Petenta a invocat o chestiune prealabilă privind calificarea căii de atac, susținând, în esență, că, în raport cu dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012, în opinia sa, calea de atac ar fi, contrar celor menționate în dispozitivul hotărârii atacate, apelul, iar nu recursul, caz în care petitul cererii și motivarea acesteia ar trebui analizate și soluționate mutatis mutandis.

Prin încheierea de ședință din data de 18 octombrie 2016, instanța a

calificat drept recurs calea de atac exercitată de A. împotriva Hotărârii nr. 35/J din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.

În susținerea recursului, magistratul a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare menționat, cu referire la situația de fapt reținută în hotărâre, la probele administrate, la apărările formulate, la dispozițiile procedurale invocate, precum și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, autoarea recursului a învederat și argumentat, în esență, faptul că hotărârea atacată ar fi nelegală, sub următoarele aspecte:

- s-ar fi aplicat greșit normelor de drept material care reglementează conținutul abaterii disciplinare reproșate, în sensul că s-ar fi stabilit în mod eronat, sub aspect obiectiv și subiectiv, faptul că, în speță, ar fi întrunite cumulativ elementele constitutive ale respectivei abateri;

- ar fi fost greșit aplicate dispozițiile art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, fără a fi luat în considerare principiul proporționalității și gradualității sancțiunilor disciplinare și fără a se face o corectă aplicare a prevederilor art. 250 C. muncii, incident, în opinia sa, în raport cu art. 1 alin. (2) din același cod;

- ar fi intervenit unele cauze care ar înlătura caracterul ilicit al pretinselor fapte imputate;

- nu s-ar fi luat în considerare împrejurarea că nu ar fi îndeplinite condițiile angajării răspunderii disciplinare, datorită lipsei condiției săvârșirii faptei cu vinovăție.

Analizând, în continuare, concret și punctual, situația unor dosare examinate de către instanța de disciplină, recurenta a susținut că, în mod nelegal, i s-ar fi reținut în sarcină prelungirea culpabilă a soluționării lor, întrucât măsurile dispuse, finalizate prin amânarea judecății, s-ar fi datorat unor cauze obiective (legate de administrarea probei cu expertiză tehnică ori ivirea unor incidente imprevizibile, precum, de exemplu, decesul unor părți) care ar fi împiedicat în mod real judecarea mai rapidă a pricinilor.

Intimata Inspecția Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a cerut, motivat, în esență, în primul rând, respingerea cererii privind recalificarea căii de atac și, în al doilea rând, respingerea recursului, ca nefondat, cu referire la considerentele de fapt și de drept expuse în acțiunea disciplinară, precum și la probele administrate.

La rândul său, recurenta a formulat și a atașat la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, solicitând motivat, în esență, respingerea apărărilor intimatei, constatarea temeiniciei recursului și admiterea acestuia astfel cum a fost formulat, reiterându-se argumentele invocate în recurs.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de

art.

486

C. proc. civ.

, precum și condițiile de admisibilitate în raport cu prevederile

art.

51

alin.

(3) din Legea

nr.

317/2014, republicată, cu modificările și completările ulterioare, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului

A.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatei, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Motivul de recurs invocat vizează ipoteza de nelegalitate prevăzută de

art.

488

alin.

(1) p

ct.

8

C. proc. civ.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei, formulate din această perspectivă sunt, însă, numai în parte întemeiate.

Astfel, se observă că argumentele dezvoltate de recurentă în principal în susținerea acestui motiv vizează încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, cu referire la neîntrunirea situațiilor premisă privind caracterul imputabil

al întârzierilor, sub aspectul laturii obiective și al laturii subiective.

Aceste ipoteze nu se regăsesc însă în considerentele hotărârii atacate.

În ceea ce privește fapta prevăzută de

art.

99

lit. h)

teza l din Legea

nr.

303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor”.

Relativ la existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina judecătorului

A.

, se constată că

secția

pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just existența laturii obiective, probele reliefând clar existența faptelor recurentei, a conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.

Susținerile magistratului, formulate din perspectiva inexistenței laturii obiective a acestei abateri sau a nedovedirii aspectelor de fapt reținute în ceea ce privește conduita sa culpabilă sunt infirmate de probele administrate atât în cursul cercetării prealabile, cât și în etapa judecății în fața Secției pentru Judecători.

Din examinarea dosarului, se constată că, în cauză, soluționând acțiunea disciplinară, secția pentru Judecători a stabilit corect starea de fapt, care, în mare măsură, nici nu este negată de către autoarea recursului.

Așa după cum în mod just a reținut și instanța de disciplină, materialul probator administrat a reliefat situația de fapt expusă în acțiunea disciplinară, cu referire la faptul că, pe rolul completului în compunerea căruia intra magistratul, exista un număr de 171 de dosare mai vechi de un an, fără a fi incluse dosarele suspendate. Dintre acestea, 115 dosare aveau o vechime cuprinsă între 1 și 3 ani, 29 de dosare o vechime cuprinsă între 3 și 5 ani și 27 de dosare o vechime de peste 5 ani; majoritatea acestor cauze fiind amânate pentru administrarea probelor, în special a probei cu expertiză tehnică, fără a fi fost luate măsuri de soluționare cu celeritate, fapt ce a întârziat finalizarea judecății în prim grad de jurisdicție și care este de natură a pune în discuție respectarea dreptului părților la un proces echitabil.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existența unei constante în privința nesocotirii dispozițiilor privind soluționarea cu celeritate a cauzelor în activitatea judecătorului A. a fost judicios reținută, în contextul în care dosarele analizate au o vechime cuprinsă între 1 an și 11 ani, într-un dosar durata procedurii judiciare depășind 11 ani și 5 luni, iar, de exemplu, un alt dosar care are o vechime de 7 ani de la înregistrare, nesoluționat la instanța de fond, se află încă în aceeași fază a administrării probei cu expertiză tehnică, pentru lipsa căreia judecata s-a amânat succesiv timp de 7 ani, la momentul inițierii procedurii disciplinare nefiind determinat cu exactitate cadrul procesual.

Starea de fapt anterior

expusă și necontestată în materialitatea ei de către recurentă, constând într-o atitudine de pasivitate neechivocă și într-o exercitare necorespunzătoare a atribuțiilor judiciare pe perioade mari de timp, în ceea ce privește numeroasele cauze examinate, de natură a afecta drepturile procesuale ale părților denotă încălcarea, în mod repetat și din motive imputabile, de către pârâta judecător, a responsabilităților specifice funcției, respectiv a normelor legale prevăzute de

art.

200

raportat la

art.

194 - 197

C. proc. civ.

, precum și a principiului necesității soluționării cu celeritate a cauzelor, de către recurenta judecător, neavând relevanță situația comparativă expusă de magistrat și nici aprecierile subiective ale acesteia, privitoare la existența unor pretinse cauze ce ar fi determinat respectiva stare de fapt.

În atare situație, se reține că susținerile recurentei - privind supraîncărcarea completului ca urmare a fluctuației de personal; problema sistemică a lipsei experților topografi; încărcarea excesivă a completului cu cauze de o mare complexitate; situația specifică a Judecătoriei Năsăud; specificitatea și complexitatea cauzelor în regim de carte funciară - sunt lipsite de relevanța juridică propusă de autoare, fiind inapte să conducă la o altă stare de fapt ori să fie asimilate vreunei ipoteze de nelegalitate a hotărârii atacate.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei judecătorului

A.

, ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină, a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare, în varianta primei teze normative a textului legal incriminator, care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale și o analiză a factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, perseverentă, a recurentei.

În acest sens,

secția

pentru judecători în materie disciplinară a constatat în mod corect că această manieră de lucru defectuoasă a recurentei reprezintă o constantă în activitatea sa; dezinteresul și lipsa de diligență ale judecătorului pentru respectarea termenelor legale de soluționare a cauzelor fiind dovedite și de faptul că, deși, anterior, aceasta mai fost verificată disciplinar, pentru

același gen de fapte, dispunându-se inițial două rezoluții de clasare, iar prin

Hotărârea nr.

9

/

J din 29 mai 2013, s-a respins acțiunea disciplinară exercitată împotriva sa, prin

Hotărârea nr.

16/J din 22 octombrie 2014, fiindu-i-se aplicată sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației brute lunare cu 20% pe o perioadă de 3 luni pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de

art.

99

lit. h)

teza l și teza a ll-a din Legea

nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar, ulterior, prin

Hotărârea nr.

12/J din 1 iulie 2015, dispunându-se suspendarea sa din funcție pe o perioadă de 6 luni pentru aceeași abatere.

Avându-se în vedere că, într-adevăr, argumentele invocate în apărare, legate de volumul de muncă, precum și de condițiile de desfășurare a activității, au fost analizate în mod corect și că, pe bună dreptate, raportat la întreaga perioadă, la numărul foarte mare și în continuă creștere de cauze și la întregul context în care s-au desfășurat faptele, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea cazurilor în care atribuțiile judiciare s-au exercitat necorespunzător, criticile recurentei formulate din

perspectiva caracterului imputabil nu au relevanța ce li se atribuie prin motivele de recurs și nu sunt de natură să o exonereze pe aceasta de răspundere disciplinară.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a favorizat tergiversarea

procedurii de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care

recurenta încearcă să o minimalizeze,

fiind încălcarea dreptului la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de

art.

6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a judecătorului.

În acest context, se constată că și aserțiunilor recurentei, privind pretinsele cauze extrinseci ce ar fi determinat respectiva situație, privitoare la pretinsele erori ale sistemului informatic, le lipsește relevanța juridică invocată de autoarea recursului, în situația în care, valoarea socială ocrotită o reprezintă atât relațiile sociale referitoare la justiție în sens restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale judecătorilor.

Nici în ceea ce privește criticile formulate de autoarea recursului în privința laturii subiective a abaterii disciplinare, argumentele invocate nu sunt de natură să înlăture încadrarea juridică stabilită de instanța de disciplină.

Chiar dacă recurenta susține că a acționat cu bună-credință, fiind dovedită, în opinia sa, lipsa intenției sale delictuale, aspectele rezultate din probele administrate, atât în faza cercetării disciplinare, cât și în fața secției pentru Judecători, infirmă aceste mențiuni.

În primul rând, este de observat că, în dezvoltarea acestui argument, magistratul omite faptul că, pentru același gen de fapte, a mai fost, în repetate rânduri, cercetat disciplinar și i s-au mai aplicat anterior două sancțiuni disciplinare, astfel încât, cel puțin din acest punct de vedere, nu ar putea susține cu temei că nu ar fi avut cunoștință că respectivele fapte, săvârșite în circumstanțe similare, nu ar putea fi, din nou, considerate ca fiind ilicite.

Relevant sub acest aspect este, de exemplu, faptul că, Dosarul nr. x/265/2009, înregistrat pe rolul Judecătoriei Năsăud la data de 3 august 2009, cu referire la care s-a reținut în sarcina recurentei încălcarea acelorași categorii de norme procesuale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor în acțiunea disciplinară exercitată anterior și finalizată prin aplicarea unei sancțiuni disciplinare, la data efectuării cercetării disciplinare în speță, respectiv după 4 ani de la data aplicării sancțiunii disciplinare respectivul dosar nu era soluționat, fiind nesocotite aceleași categorii de norme procesuale și după inițierea procedurii disciplinare anterioare.

Pe de altă parte, trebuie menționat ca relevant, de asemenea, în contextul examinat, faptul că, în dosarul la care se referă sesizarea Inspecției Judiciare, recurenta a încercat să complinească neregularitățile reținute prin rezoluția de începere a cercetării disciplinare, prin introducerea în dosar, cu două zile anterior datei stabilite pentru efectuarea cercetării disciplinare a obiectivelor raportului de expertiză, în condițiile în care nu mai activa la Judecătoria Năsăud, fiind transferată începând cu data de 15 iunie 2015 la Judecătoria Aiud, iar, prin redistribuire, dosarul fusese repartizat ciclic spre soluționare unui alt complet.

Cum, și în celelalte dosare analizate în acțiunea disciplinară, s-a constatat pe bună dreptate că prin modul de instrumentare al dosarelor și lipsa de eficiență a procedurilor judiciare derulate pe parcursul unor durate absolut nejustificate au fost nesocotite normele invocate,

nu se poate reține lipsa factorului intelectiv sau volitiv care conturează latura subiectivă, după cum pretinde recurenta, atitudinea acesteia nefiind conformă dispozițiilor legale și deontologice ce reglementează statutul judecătorului.

Ceea ce, în mod evident, instanța de disciplină a sancționat în cauză a fost tocmai această manifestare în contradicție cu statutul recurentei, instituirea răspunderii disciplinare a judecătorului derivând din exigențele conduitei de care acesta trebuie să dea dovadă, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara lor.

Modalitatea constantă și repetitivă în care recurenta a înțeles să nesocotească, în fiecare caz în parte, principiile și dispozițiile legale invocate, în condițiile în care fusese atenționată anterior în mai multe rânduri, pentru același gen de conduită neconformă obligațiilor profesionale, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor

art.

99

lit. h)

teza l din Legea

nr.

303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat, așa încât argumentele recurentei formulate prin motivele de recurs invocate în principal nu pot fi primite.

În cadrul cenzurii de legalitate, se constată, însă, temeinicia criticilor formulate de recurentă în subsidiar, prin motivul de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancțiunii.

Într-adevăr, la individualizarea sancțiunii, în opinia majoritară, nu s-au respectat pe deplin criteriile legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluției și nici principiul proporționalității.

Sub acest aspect, este de observat că sancțiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură”, aplicată recurentei, este cea mai severă dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 100 lit. a) - e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Dacă, așa după cum s-a arătat în cele ce preced, situația de fapt a fost corect stabilită sub aspectul existenței faptei, conduitei ilicite, vinovăției și legăturii de cauzalitate dintre ele, nu în același mod s-a realizat, în opinia majoritară, circumstanțierea în cea ce privește contextul și cauzele care au condus la această situație.

Potrivit art. 49 alin. (6) teza finală din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzute de lege, un criteriu de care instanța de disciplină trebuia să țină seamă, pe lângă gravitatea abaterii disciplinare îl reprezintă și circumstanțele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-au săvârșit abaterile respective.

Înalta Curte apreciază că abaterea săvârșită de judecătorul A. nu are totuși nivelul de gravitate care să justifice aplicarea celei mai grele sancțiuni, având în vedere modalitatea concretă în care aceasta s-a comis, potrivit celor deja reținute, în raport cu toate aceste împrejurări prin aplicarea sancțiunii disciplinare fiind necesar să își găsească reflectare și principiul proporționalității dintre faptă și riposta societății, după cum trebuie luate în considerare și celelalte circumstanțe relevante în cauză.

Astfel, nu este lipsit de semnificație faptul că, judecătorul A. are o activitate în magistratură de peste 18 ani și o pregătire profesională meritorii, aspecte relevate de probatoriul cauzei, care prezintă relevanță și care trebuie valorificate cu prilejul individualizării sancțiunii.

Instanța disciplinară, cu majoritate, a înlăturat apărările magistratului privind existența unor cauze care justifică atitudinea sa, considerând că niciuna dintre acestea nu reprezintă argumente pertinente.

Împrejurările învederate însă de recurentă, privind volumul mare de activitate, care impuneau prezența sa îndelungată la sediul instanței, de multe ori seara și uneori și noaptea, cauzele numeroase și de o mare complexitate alocate completului său, multe dintre acestea cauze în regim de carte funciară, specifice instanței respective, anumitele condiții improprii de lucru sau greutăți cu care se confruntă sistemul judiciar, faptul că, pentru un act de justiție de calitate, magistratul a desfășurat un efort îndelungat și susținut, atestă că faptele și atitudinea ce-i sunt reproșate, fără a se diminua gravitatea acestora, nu s-au datorat exclusiv unei lipse de preocupare nejustificate din partea sa.

Date fiind și numeroasele aprecieri pozitive ale unui număr mare de avocați, grefieri, experți tehnici sau executori judecătorești, unii dintre aceștia foști colegi ai magistratului și care o cunosc pe recurenta judecător de o perioadă îndelungată, unii chiar de la debutul activității sale, depuse la dosarul cauzei și din care rezultă că recurenta A. este un judecător cu o bună pregătire profesională și dorință de autoperfecționare, efectuând lucrări de calitate și manifestând o preocupare constantă pentru studierea aprofundată și soluționarea legală și temeinică a cauzelor, Înalta Curte reține că, între deficiențele constatate în activitatea magistratului și încărcătura sa profesională, dată de numărul cauzelor și de complexitatea acestora, există o legătură de cauzalitate, care trebuia avută în vedere de instanța de disciplină, în scopul individualizării sancțiunii aplicate.

Trebuie menționat, din acest punct de vedere, faptul că, un avocat (fost grefier al instanței) o caracterizează ca fiind „un om sincer, integru, profesionist, competent, obiectiv, care întrunește calitățile unui judecător bun”, un alt avocat o descrie ca fiind un „magistrat inteligent, cu o ținută ireproșabilă, pregătit profesional, conștiincios, care și-a trăit cea mai mare parte a timpului la serviciu studiind cauzele și renunțând la o viață personală” și „o persoană amabilă, liniștită, cu un caracter educat și civilizat”; un alt membru al Baroului susține că: „este foarte greu să descrii în câteva cuvinte un om care dorește să își exercite profesia cu bună credință, să adore profesia, să iubească dreptul, însă toate acestea o definesc pe doamna A.”; un alt avocat arată: „când spunem A. - spunem voință, vocație și pasiune în tot ceea ce făcea în vederea soluționării legale a fiecărei cauze în parte, spunem dragoste față de om și tot ce are mai scump pe lume. A fost și este un model pentru toți colegii avocați; tot un avocat o vede pe recurentă ca pe un „judecător foarte bine pregătit, care cunoaște foarte bine legea, stăpână pe sine în sala de judecată, atentă la tot ce se spune și cu răspunsuri ferme și clare pe textul de lege”, „un judecător harnic, sârguincios și plin de devotament față de profesiunea sa”, un altul remarcă: „zelul său pentru profesia care a consacrat-o”, un avocat o caracterizează prin trei însușiri:” 1) cinstită, 2) meticuloasă, 3) profesionistă”, precizând că „a câștigat respectul tuturor oamenilor”, iar alt avocat opinează că recurenta „a fost cea care a dus greul acestei instanțe, în sensul că a soluționat în mod legal și temeinic, cele mai grele dosare care i-au fost repartizate”, dând dovadă de „un profesionalism demn de luat în seamă”.

Tot astfel, două grefiere care, timp de 8 și, respectiv, 5 ani, au lucrat cu recurenta, și-au susținut admirația,respectul și prețuirea față de aceasta și au descris-o ca fiind „o perfecționistă, care nu intra niciodată în sală fără a studia temeinic cauzele” și „un om excepțional, cumpătat, calculat, un om drept, responsabil, sincer, un bun psiholog”, iar un grup de doisprezece experți tehnici judiciari și autorizați ai Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară, în memoriul lor de susținere, au remarcat că este un „judecător cu o calitate profesională de excepție” aprecieri care sunt în concordanță și cu cele exprimate în memoriul de susținere formulat de un număr de 13 avocați.

Din aceeași perspectivă, trebuie remarcat faptul că, un executor o consideră pe recurentă „un adevărat și drept judecător”, precizând că vedea adeseori seara și noaptea lumină la geamul biroului acesteia de la Judecătoria Năsăud, știind că rămânea acolo „pentru a studia dosarele cu minuțiozitate”.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la stabilirea sancțiunii, instanța de disciplină, în opinia majoritară, nu a avut suficient în vedere limitele de activitate ale unui magistrat, în condițiile în care, până la acest moment, nu s-a realizat o „normare” efectivă a muncii, respectiv o evaluare a numărului de dosare - corelat, bineînțeles și cu complexitatea acestora - pe care le poate lucra, în mod rezonabil, un magistrat, într-un interval de timp dat.

Din Bilanțurile activității desfășurate la Judecătoria Năsăud, depuse la dosar, rezultă, de exemplu, în ceea ce o privește pe recurentă, că, pe perioada verificată, în anul 2011, acesteia i s-au repartizat la prim termen de judecată un număr de 755 de dosare și a acumulat un număr de 4.496 puncte de complexitate; în anul 2012, aceasta a rulat 2.440 dosare și a soluționat 752 dosare, la nivelul anului 2013, magistratul a rulat 2.056 dosare și a soluționat 640 dosare, în anul 2014, același magistrat a avut un rulaj de 1.842 dosare, din care a soluționat 675 dosare; aflându-se de fiecare dată pe locul al doilea în situația statistică prezentată la nivelul instanței.

Chiar în lipsa unei normări - pentru care Consiliul Superior al Magistraturii a început să manifeste preocupare, demarând chiar un proiect în acest sens - numărul de dosare rulate și cel de dosare soluționate de către judecătorul A. reflectă o activitate considerabilă.

Nu pot fi ignorate, din această perspectivă, nici argumentele jurisprudențiale invocate, cu referire la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia exemplificată.

De asemenea, este semnificativ faptul că, în cauză, sub acest aspect, la nivelul instanței disciplinare, a fost exprimată și fundamentată o opinie separată a doi membri ai completului.

În consecință, se impune o reapreciere a sancțiunii aplicate judecătorului A., la individualizarea căreia ar trebui să se țină cont și de aspectele favorabile acesteia, aspecte reliefate de probatoriul administrat în cauză.

În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul este fondat și va fi admis.

În ceea ce privește soluția ce urmează a fi pronunțată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.

Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispozițiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraților se completează cu prevederile C. proc. civ., care, în speță, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C.

Spre deosebire de dispozițiile C. proc. civ. de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menționat), prevederile N.C.P.C. reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”.

În raport cu aceste din urmă dispoziții, de strictă interpretare și aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea secției pentru Judecători atacată nu poate fi modificată, singura soluție posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.

Pe de altă parte, relativ la eventualele soluții de casare cu reținere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunțe Înalta Curte de Casație și Justiție, din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluția de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepția cazului casării pentru lipsă de competență), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanță judecătorească (instanța de apel sau prima instanță) a soluționat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanțe judecătorești, controlul Înaltei Curți de Casație și Justiție - ca instanță de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituție și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, nu este de natură a atrage incidența prevederilor art. 497 C. proc. civ. și de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluțiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, așa cum s-a arătat, referirea la o instanță de judecată propriu-zisă este explicită.

Ipoteza speței nu se circumscrie, așadar, condițiilor prevăzute de textul menționat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanțe de judecată asupra litigiului.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunțe, în cauză, o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă.

Mai mult, art. 497 C. proc. civ. trebuie interpretat și prin raportare la art. 41 alin. (1) din același cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluționat în primă instanță sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.

Or, în cazul celor două secții ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanțe de disciplină, în raport cu dispozițiile legale speciale care reglementează organizarea și funcționarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii și cu principiul enunțat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secție sau de către aceeași secție într-o altă componență, a litigiului.

Cu toată insuficiența și forma inadecvată a soluției legislative prevăzute de art. 497 C. proc. civ., care pare să nu acopere întreaga problematică a situațiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispozițiile art. 5 alin. (2) și (3) din aceeași lege și cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităților și specificității contenciosului disciplinar al funcției de magistrat, precum și a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii și dezbaterii întregii problematici deduse judecății în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reținerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispozițiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ.

Rejudecând, prin urmare, în speță, Înalta Curte, față de dispozițiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constată că se impune reindividualizarea sancțiunii care, prin raportare la cele anterior expuse, să se concretizeze în aplicarea unei alte sancțiuni decât cea mai gravă, sancțiune care să n-o îndepărteze pe recurentă din magistratură, dar care să-i atragă atenția asupra gravității și consecințelor faptelor sale.

Prin urmare, cu toate că, și anterior, recurenta a mai primit aceeași sancțiune, urmează a i se aplica acesteia sancțiunea suspendării din funcție pe o perioadă de 6 luni, în conformitate cu cele prevăzute la lit. d) din același articol.

În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată, în ceea ce privește sancțiunea aplicată și va înlocui sancțiunea aplicată recurentei, respectiv pe cea a excluderii din magistratură, cu sancțiunea suspendării din funcție pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 35/J din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară.

Casează, în parte, hotărârea atacată. Aplică recurentei judecător A. sancțiunea disciplinară constând în suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 22 noiembrie 2016.