ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2601/2015

Decizia nr. 2601/2015

Deliberând asupra prezentului recurs,

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată formulată la data de 14 august 2013 și înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 667/42/2013, reclamanții RVA A. SPRL în calitate de administrator judiciar al SC B. SA, C. și D. au formulat - în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă Dâmbovița și în temeiul art. 28 din Legea nr. 200/2006 - contestație împotriva Dispoziției nr. 7539/12 iulie 2013 emisă de către pârâtă, solicitând anularea dispoziției și obligarea pârâtei, conform prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 200/2006, să emită dispoziția privind stabilirea cuantumului și plata creanțelor salariale prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 200/2006.

Prin Sentința nr. 264 din 18 noiembrie 2013, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs reclamanții, pentru motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 (când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) și pct. 8 (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurenții au arătat că sentința s-a dat cu aplicarea greșita a normelor de drept material și nemotivarea parțială a soluției de respingere a contestației.

Astfel, instanța de fond a dat o greșită interpretare normelor legale reglementatoare (art. 13 alin. (1)) lit. c) din Legea 200/2006, art. 153 din Legea nr. 62/2011, art. 16 din Legea nr. 53/2003) și a făcut o incorectă apreciere a probatoriului administrat.

Au arătat recurenții că art. 13 alin. (1) lit. c) din Legea 200/2006, se referă la două situații alternative, stipulând că „din resursele Fondului de Garantare se suportă, în limitele și în condițiile prevăzute în prezentul capitol, următoarele categorii de creanțe salariale: … c) plățile compensatorii restante, în cuantumul stabilit în contractul colectiv de muncă și/sau în contractul individual de muncă, în cazul încetării raporturilor de muncă;”

Instanța de fond a pronunțat o soluție de respingere a contestației în care unicul motiv pe care s-a bazat a fost faptul că nu s-a depus la Dosarul aferent cererii nr. x/28 mai 2013 contractul colectiv de muncă aplicabil la nivelul B. SA și că nu pot fi asimilate unui asemenea contract cele două Acorduri Colective de Muncă prezentate.

Or, potrivit art. 153 din Legea nr. 62/2011, acordurile colective de muncă sunt asimilate contractelor colective de muncă, producând aceleași efecte.

Pe lângă faptul că soluția de respingere reprezintă o aplicare greșita a normelor de drept material, din modul în care este motivata soluția reiese că instanța de fond nu a înțeles pe deplin motivele contestației, întrucât nu se regăsesc motivații și față de susținerea că aceste plăți compensatorii trebuiau oricum decontate din Fondul de Garantare chiar dacă nu există nici contract colectiv de muncă aplicabil și nici acord colectiv de muncă aplicabil. Aceste plăți compensatorii trebuie plătite în temeiul contractului individual de muncă, indiferent dacă există CCM la nivel de unitate (angajator insolvent).

Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea 53/2003 - Codul Muncii unica condiție de formă prevăzută de lege ad validitatem pentru valabilă încheiere a contractului individual de muncă este forma scrisă. Respectând principiul simetriei actelor juridice conform căruia actul subsecvent urmează soarta actului principal și actul adițional la contractul individual de muncă trebuie să respecte o singură condiție de forma ad validitatem, respectiv forma scrisă.

Potrivit H.G. nr. 500/2011, în registrul de evidență a salariaților în format electronic se înregistrează numai elementele prevăzute la art. 3, elemente care se regăsesc în conținutul contractelor individuale de muncă.

În consecință, lipsa mențiunii unui număr de înregistrare în evidențele angajatorului a unui act adițional la un contract individual de muncă nu are nici o relevanță asupra valabilei sale încheieri. Mai mult decât atât, în actele adiționale la contractele individuale de muncă depuse la Dosarul aferent cererii nr. x/28 mai 2013 este prevăzută în mod expres perioada de valabilitate a acestora 1 februarie 2012 - 31 ianuarie 2014.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata AJOFM Dâmbovița a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Prin Încheierea de ședință din 31 martie 2015, pronunțată în condițiile art. 493 C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Referitor la nemotivarea hotărârii atacate (motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), Înalta Curte arată că instanța de judecată nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor părților, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, întrucât dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impun cerința ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluția adoptată, motivare care să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, arătând motivele pentru care au fost respinse cererile părților, iar nu fiecare susținere a acestora.

Or, în speță, această cerință este, evident, îndeplinită, din examinarea considerentelor sentinței rezultând că instanța de fond a analizat și motivat, în fapt și în drept, soluția pronunțată, chiar dacă recurenții reclamanți nu sunt de acord cu această motivare.

De altfel, instanța de fond a răspuns și argumentului adus de reclamanți în sensul că plata trebuia făcută chiar și numai în temeiul contractului individual de muncă, în lipsa unui eventual contract colectiv de muncă la nivel de unitate, în sentință arătându-se în mod expres de ce nu pot fi luate în considerare actele adiționale la contractele individuale de muncă în care s-a menționat dreptul la plăți compensatorii.

Prin urmare, motivul de casare invocat de recurenți nu este întemeiat.

În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții reclamanți susțin în esență greșita aplicare a normelor de drept material incidente.

Înalta Curte reține că, prin Dispoziția nr. 7539 din 12 iulie 2013 AJOFM Dâmbovița a respins în parte cererea de achitare a creanțelor salariale nr. 6394 din 28 mai 2013 formulată de către RVA A. SPRL în calitate de administrator judiciar al SC B. SA, C., și D., respectiv cu privire la creanțele salariale prevăzute la art. 13 alin. (1) lit. c) din Legea 200/2006 reprezentând plăți compensatorii restante, pe motiv nu a fost depus, la Dosarul aferent cererii înregistrată sub nr. y din 28 mai 2013, Contractul Colectiv de Muncă aplicabil care să prevadă dreptul foștilor salariați de a beneficia de plățile compensatorii solicitate, în cuantum de 3 salarii brute.

Instanța de fond a apreciat că, în raport cu dispozițiile exprese ale Legii nr. 200/2006, în mod corect s-a respins cererea reclamanților sub aspectul plăților compensatorii restante.

De asemenea, a apreciat că actele adiționale depuse de reclamanți nu pot constitui temei pentru a beneficia de prevederile art. 13 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 200/2006, cu modificările și completările ulterioare.

Într-adevăr, potrivit art. 13 alin. (1) lit. c) din Legea 200/2006, „din resursele Fondului de Garantare se suportă, în limitele și în condițiile prevăzute în prezentul capitol, următoarele categorii de creanțe salariale: … c) plățile compensatorii restante, în cuantumul stabilit în contractul colectiv de muncă și/sau în contractul individual de muncă, în cazul încetării raporturilor de muncă;”

Reclamanții susțin, pe de o parte, că din punct de vedere legal Acordurile Colective de Muncă încheiate în temeiul art. 153 din Legea nr. 62/2011 (depuse odată cu cererea y din 28 mai 2013) au aceeași valoare juridică ca și Contractele Colective de Muncă, iar - pe de altă parte - că aceste plăți compensatorii trebuiau oricum decontate din Fondul de Garantare în temeiul contractului individual de muncă, chiar dacă nu există nici contract colectiv de muncă aplicabil și nici acord colectiv de muncă.

Înalta Curte constată că niciuna dintre condițiile alternative prevăzute de art. 13 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 200/2006 nu a fost îndeplinită în speță.

Astfel, așa cum a reținut și prima instanță, Acordul colectiv de muncă valabil 1 februarie 2012 - 31 ianuarie 2014 încheiat în baza art. 153 din Legea nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, depus ca anexă la cererea de acordare a creanțelor salariale nu poate suplini lipsa contractului colectiv de muncă, acesta fiind opozabil numai părților contractante.

Într-adevăr, textul de lege mai sus menționat prevede expres: “Conform principiului recunoașterii reciproce orice organizație sindicală legal constituită poate încheia cu un angajator sau cu o organizație patronală orice alte tipuri de acorduri, convenții sau înțelegeri, în formă scrisă, care reprezintă legea părților și ale căror prevederi sunt aplicabile numai membrilor organizațiilor semnatare”, prin urmare, acestea nu pot fi considerate obligatorii pentru terți, spre deosebire de regimul juridic al Contractului colectiv de muncă care, prin publicare și înregistrare, devine opozabil și terților.

În ceea ce privește Actele adiționale la contractele individuale de muncă, acestea au fost întocmite în temeiul art. 9 alin. (4) din Acordul colectiv de muncă, care prevede: „Pe baza prezentului ACM se vor încheia contracte individuale de muncă/acte adiționale la contractele individuale de muncă existente, în cazul în care va fi necesară renegocierea anumitor clauze ale contractelor individuale de muncă existente, pentru punerea lor în acord cu prevederile prezentului ACM”.

Totodată, la art. 9 alin. (5) din ACM se stipulează că: „În situația în care, prin acte adiționale la prezentul ACM sunt aduse modificări și/sau completări privind unele drepturi individuale ce fac obiectul unor clauze ale contractului individual de muncă, respectivele clauze vor fi renegociate în termen de maxim 15 zile lucrătoare de la înregistrarea actului adițional la prezentul ACM”.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 16 C. muncii și prevederilor corespunzătoare din H.G. nr. 500/2011, contractul individual de muncă se încheie în baza consimțământului părților, în formă scrisă, obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului, iar pentru opozabilitate se înregistrează în registrul general de evidență a salariaților, care se transmite inspectoratului teritorial de muncă.

Totodată, actul adițional la contract are același regim, tocmai în baza principiului simetriei actelor juridice, pentru a fi valabil și, respectiv, opozabil terților.

În speță, în contractele individuale de muncă ale salariaților SC B. SA, înregistrate la ITM, nu se regăsește vreo clauză referitoare la plățile compensatorii în discuție, ci doar în actele adiționale întocmite între unitate și angajați, care - nu numai că nu sunt înregistrate potrivit legii, dar nu au nici dată certă, prin urmare nu sunt opozabile terților (pârâtei).

Invocarea de către recurenții reclamanți a Sentinței nr. 1636 din 15 octombrie 2013, pronunțată în Dosar nr. z/120/2013 de Curtea de Apel Ploiești, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu este vorba de o situație similară (cauza menționată fiind un litigiu de dreptul muncii în cadrul căruia s-a solicitat de la angajator - parte în acordul colectiv și în contractul individual de muncă - plata compensației acordate prin decizia de desfacere a contractului individual de muncă) și nu s-a analizat nici de către instanța de fond și nici în faza apelului aspectul dacă acordul colectiv de muncă sau actul adițional la contractul individual de muncă poate constitui temei pentru plățile compensatorii restante din Fondul de garantare, în baza Legii nr. 200/2006.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut corect aplicarea normelor de drept material incidente la situația de fapt ce a rezultat din probele administrate, invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nefiind justificată.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții SC B. SA, prin administrator judiciar RVA A. SPRL, C. - administrator special al SC B. SA și D. - director general al SC B. SA împotriva Sentinței nr. 264 din 18 noiembrie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 iunie 2015.

Procesat de GGC - LM