ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 360/2016

Decizia nr. 360/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., au solicitat, în contradictoriu cu E. și F., anularea parțială a H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind aprobarea Statutului pentru organizarea și funcționarea G., cu privire la art. 170 alin. (4) din Anexa actului normativ pentru că încalcă dispozițiile Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

E. a formulat întâmpinare și a invocat excepțiile nulității cererii pentru lipsa dovezii calității de reprezentant al apărătorului, nulității cererii pentru lipsa timbrajului și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

F. a formulat întâmpinare și a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința nr. 64 din 13 mai 2014 a Curții de Apel Bacău a fost admisă cererea și a fost anulat art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008 și au fost respinse excepțiile invocate de pârâtul E.

Excepțiile au fost respinse având în vedere că reclamanții au achitat taxa de timbru, la dosar a fost depusă împuternicirea avocațială în original, reclamanții au calitate procesuală activă deoarece sunt părți în dosarele care au ca obiect dreptul de proprietate și în care se pune problema vătămării aduse de intrarea în vigoare a art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008, iar acțiunea nu este inadmisibilă pentru că H.G. nr. 53/2008 nu este un act administrativ individual.

Pe fond, s-a apreciat că la elaborarea statutului nu a fost respectat sistemul strict al afectațiunii directe și exclusive a bunurilor sacre la cultul religios, astfel că art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008 este nelegal în măsura în care atribuie caracter de proprietate publică bunurilor imobile care au aparțin G., pentru că aceasta nu are calitatea de titular al dreptului de proprietate publică.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții F. și E.

I. În recursul declarat de F. s-a solicitat casarea sentinței și rejudecând cauza în fond să fie respinsă cererea reclamanților de anulare a art. 170 alin. (4) din Statutul G.

În primul rând, a fost criticată sentința instanței de fond în privința modului de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii în anulare, apreciind că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 legalitatea unui act administrativ cu caracter individual poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, iar nu pe calea unei acțiuni directe.

Reclamanta a arătat că s-a adresat Curții de Apel Bacău pentru a se anula art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008 deoarece Tribunalul Vâlcea i-a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate a aceluiași text pentru că actul administrativ ar avea caracter normativ, iar atacarea unui act administrativ cu caracter normativ se poate face pe calea unei acțiuni directe.

Recurenta susține că Tribunalul Vâlcea a apreciat greșit caracterul normativ al H.G. nr. 53/2008 deoarece acest statut nu este opozabil tuturor persoanelor fizice sau juridice, ci este opozabil doar membrilor G.

Pentru că instanța de fond a considerat că H.G. nr. 53/2008 are caracter normativ și nu individual, soluția este greșită.

În al doilea rând, a fost criticată soluția primei instanțe pe fondul soluției pronunțate, fiind invocat art. 488 pct. 6 C. proc. civ.: „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

În cadrul acestui motiv de recurs s-au făcut referiri la art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor și art. 170 alin. (4) Anexa 1 din H.G. nr. 53/2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea G. și s-a apreciat că acest ultim articol nu contravine dispozițiilor din lege și nu atribuie caracter de utilitate publică bunurilor imobile ale G., ci vine în aplicarea acestui articol.

S-a spus de către recurentă că, prin modul de redactare al prevederilor art. 27 din Legea nr. 489/2006, s-a dat posibilitatea tuturor cultelor (nu doar G.) de a dobândi bunuri mobile și imobile, iar bunurile sacre, respectiv cele afectate direct sau exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii, în conformitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statuare specifice fiecărui cult.

Dacă s-ar menține hotărârea atacată ar însemna că vatra mănăstirească sau parohială, chiliile mănăstirilor, casele parohiale, reședințele chiriarhale sau alte bunuri cu valoare artistică sau istorică aparținând G. ar putea fi înstrăinate de cei care vremelnic exercită dreptul de administrare al acestor bunuri și nicio prevedere a Statutului G. nu ar împiedica acest lucru, mai ales că introducerea acestei prevederi în Statut s-a făcut doar cu scopul protejării patrimoniului G.

Excluderea acestei prevederi din Statut ar însemna o încălcare a autonomiei cultelor religioase de a decide ce bunuri din patrimoniul propriu pot fi sau nu înstrăinate sau constituite ca garanții, autonomie ce este recunoscută constituțional (art. 29 alin. (5) din Constituție) dar și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 9 din Convenție).

Concluzia primei instanțe în sensul că insesizabilitatea reprezintă o caracteristică exclusivă a dreptului de proprietate publică a fost considerată greșită pentru că sunt și alte bunuri care, deși sunt în circuitul civil, sunt insesizabile.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate, iar în rejudecarea cauzei în fond să fie respinsă cererea reclamanților de anulare parțială a H.G. nr. 53/2008, în ceea ce privește art. 170 alin. (4) din Statut.

II. În recursul declarat de pârâtul E. a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și s-a apreciat că hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a legii.

S-a considerat că nu poate fi reținută ca pertinentă susținerea judecătorului fondului potrivit căreia dispozițiile art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008 ar fi nelegale și vătămătoare pentru reclamanți, având în vedere că actul emis de Executiv nu a produs efecte până la data publicării sale în M. Of. nr. 50/ 22 ianuarie 2008, pe de o parte, iar, pe de altă parte, hotărârea nu reglementează la nivel primar un regim juridic special pentru G. și pentru patrimoniul acesteia dar și ținând seama de faptul că drepturile intimaților-reclamanți justificate prin sentința civilă nr. 1673 din 7 septembrie 1999 a județului Târgu Neamț și contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 3 octombrie 2010 nu puteau fi vătămate de H.G. nr. 53/2008, actul atacat nefiind la acea dată în vigoare.

Recurentul E. a considerat că prin art. 8 alin. (1) și art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 se dovedește faptul că regimul juridic special al bunurilor intrate legal în proprietatea cultelor este expres consacrat prin lege, iar aprecierile instanței de fond referitoare la dreptul de proprietate publică a statului sau unităților administrativ teritoriale și caracterele juridice ale acestuia sunt lipsite de relevanță în analiza legalității H.G. nr. 53/2008, cât timp dispozițiile Legii nr. 489/2006 nu au fost declarate neconstituționale în raport de art. 136 din Constituția României.

Legiuitorul ordinar este singurul competent să reglementeze cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, iar acesta a stabilit caracterul insesizabil și imprescriptibil al bunurilor intrate legal în proprietatea cultelor, în considerarea drepturilor constituționale prevăzute în art. 29 din Legea fundamentală și scopul garantării stabilității materiale a unităților de cult și astfel este evident, în opinia recurentului că soluția primei instanțe de anulare a dispozițiilor art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008 este nelegală, fiind contrară dispozițiilor Legii nr. 489/2006.

Din analiza prevederilor art. 27 din Legea nr. 489/2006 s-ar desprinde, consideră recurentul, că G. este persoană juridică de utilitate publică recunoscută prin lege, utilitatea publică își are izvorul în lege și ca efect al utilității publice, prin lege se declară că bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului sunt insesizabile și imprescriptibile, iar în raport de aceste concluzii rezultă că insesizabilitatea și imprescriptibilitatea bunurilor sacre, cu privire la care intimații-reclamanți au susținut că i-ar împiedica în apărarea dreptului lor de proprietate, își au izvorul în lege și nu în actul Executivului, astfel că se impunea ca acțiunea să fie respinsă ca neîntemeiată.

Instanța de fond a ignorat faptul că lăcașul de cult - bun sacru - este acel edificiu de cult, imobilul-construcție și terenul aferent dobândit cu titlu și afectat exercițiului public al religiei acelui cult, imobil care privește caracterele judiciare de insesizabilitate și imprescriptibilitate.

În ceea ce privește afectarea unui bun direct și exclusiv cultului în vederea calificării ca bun sacru, se impune a fi remarcat că se face numai potrivit statutelor sau codurilor canonice ale cultelor, statul având obligația de a respectiva principiul autonomiei prevăzut de Constituția României și Legii nr. 489/2006.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanțe și, rejudecând litigiul conform dispozițiilor Legii nr. 554/2004, să se dispună respingerea acțiunii.

Intimații A., B., C. și D. au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și au depus la dosar practică judiciară.

La data de 20 aprilie 2015 a fost formulată o cerere de intervenție în favoarea recurentei F. de către H.. În cererea de intervenție accesorie interesul formulării acesteia a fost motivat de faptul că reclamanții s-au apărat în cadrul acțiunii în revendicare intentată de intervenientă, printre altele, prin invocarea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

În motivarea cererii s-a susținut că instanța de fond a încălcat normele de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) pentru că a respins excepția inadmisibilității acțiunii, dar și prin modul în care a soluționat fondul cauzei.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea cererii de intervenție accesorie.

Prin Încheierea din 16 septembrie 2015 au fost admise în principiu recursurile declarate de pârâta F. și pârâtul E. și s-a fixat termen pentru judecata recursurilor cu citarea părților, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursurile pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea acțiunii în anulare parțială a H.G. nr. 53 din 16 ianuarie 2008 privind aprobarea Statutului pentru organizarea și funcționarea G., respectiv art. 170 alin. (4), iar acțiunea a fost admisă.

Soluția instanței de fond a fost criticată, în privința soluției date în legătură cu excepția inadmisibilității cererii, în recursul declarat de F., iar soluția pronunțată pe fond a fost criticată în motivele de recurs depuse de F. și E.

Și în cererea de intervenție accesorie formulată de H. a fost criticată soluția instanței de fond atât în privința excepției inadmisibilității, dar și pe fondul cauzei.

Vor fi analizate, mai întâi, grupat argumentele invocate în recursul declarat de pârâta F. și intervenienta-accesorie H., în ceea ce privește excepția inadmisibilității.

În privința excepției inadmisibilității, instanța de fond a reținut că reglementarea regimului bunurilor imobile și mobile ale G. pe întreg cuprinsul țării, prin norme care orânduiesc în abstract orice bun considerat a fi parte din patrimoniul unităților de cult ale G., pe baza unor criterii general aplicabile, exced prin definiție actului administrativ individual, deoarece nu se referă la bunuri individualizate și care ar privi relațiile interne stabilite în cadrul organizării G.

Se susține că această soluție a instanței de fond ar fi dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și s-a susținut că actul atacat este un act administrativ individual și nu cu caracter normativ, fiind invocate dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Într-adevăr, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data formulării acțiunii prezente, după modificarea adusă prin art. 54 pct. 1 din Legea nr. 76/2012, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate, iar conform art. 4 alin. (4) din același act normativ, actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate, iar controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege.

Față de aceste prevederi se poate constata că prezintă mare relevanță calificarea actului contestat pe calea excepției de nelegalitate, respectiv dacă actul administrativ este unul individual sau normativ.

Însă, obiectul în prezenta cauză nu îl constituie „excepția de nelegalitate” a H.G. nr. 53/2008, ci „anularea parțială” a acestui act administrativ. Or, obiectul acțiunii în anulare în materia contenciosului administrativ îl poate constitui actul administrativ.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri se poate adresa instanței de contencios administrativ competente.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din aceeași lege - act administrativ poate fi actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în regim de putere publică.

Indiferent de calificarea actului contestat în prezenta cauză, fie ca act administrativ individual, fie ca act administrativ normativ, nu este inadmisibilă acțiunea reclamanților și de aceea nu va fi tranșată problema calificării acestui act, mai ales că chiar recurenții au opinii diferite cu privire la această problemă întrucât F. îl consideră act administrativ individual, iar E., așa cum rezultă din întâmpinarea depusă în fața instanței de fond (fila 38, dos. fond) îl apreciază ca fiind act normativ, acesta fiind chiar autoritatea publică emitentă a actului.

Tot din perspectiva art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și în raport cu obiectul acțiunii în anulare parțială, nu prezintă relevanță nici cele reținute în considerentele Deciziei nr. 720/R/2013 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în Dosarul nr. x/288/2011 pe care reclamanții le-au invocat în cererea adresată instanței, dar instanța de fond nu a făcut referiri la ele.

De aceea, sub aspectul excepției inadmisibilității, soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii pentru a fi incident art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă a reținut că actul atacat excede actului administrativ individual, deoarece recurenta nu a demonstrat că este inadmisibilă o acțiune în anulare a unui act administrativ individual sau normativ.

De asemenea, față de invocarea soluției pronunțate în Dosarul nr. x/2/2012 al Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, se constată că aceasta nu poate fi apreciată ca fiind relevantă, chiar dacă se referă la aceeași hotărâre de Guvern, pentru că a fost pronunțată în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 76/2012.

Înainte de a analiza criticile ce vizează fondul cauzei, se impune a se verifica critica formulată de intervenienta accesorie H. împotriva soluției instanței de fond în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, excepție invocată de pârâta F. și care a fost respinsă de instanța de fond, dar nu a fost recurată de către partea care a invocat-o.

Intervenienta în interesul recurentei F., H., nu poate avea decât o poziție de subordonare față de partea în favoarea căreia a intervenit pornind de la natura juridică a intervenției voluntare accesorii care este o simplă apărare, deoarece terțul nu invocă o pretenție proprie, ci prin apărările pe care le face își propune să convingă instanța să pronunțe o hotărâre favorabilă părții pentru care a intervenit.

Dispozițiile art. 67 alin. (4) C. proc. civ. prevăd că este neavenită calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu atunci când partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunțat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond și, de aceea, în cauză va fi considerată neavenită și critica intervenientei accesorii H. în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active întrucât recurenta F. nu a criticat soluția instanței de fond în această privință.

În ceea ce privește soluția pe fond pronunțată de prima instanță, pentru că în cele două recursuri și în cererea de intervenție accesorie criticile sunt comune și vor fi analizate împreună.

Nelegalitatea dispozițiilor art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008 a fost invocată în raport de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor care prevăd că „Bunurile sacre, respectiv cele destinate și afectate direct și exclusiv cultului stabilite conform statutelor proprii, în conformitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult”.

Art. 170 din H.G. nr. 53/2008 reglementează bunurile ce formează patrimoniul bisericesc și prevede că:

“

(1) Din punctul de vedere al destinației lui, patrimoniul bisericesc cuprinde bunuri sacre și bunuri comune. (2) Bunurile sacre, respectiv cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească, iar cedarea folosinței poate fi acordată pe un termen de până la 3 ani, cu posibilitatea de reînnoire. (3) Sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate cultului divin, precum: lăcașurile de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc.), odoarele și veșmintele bisericești, cărțile de ritual, cimitirele etc. (4) Sunt asimilate cu bunurile sacre și beneficiază de același regim juridic și: casa parohială, vatra parohială și mânăstirească, incinta Centrului eparhial, a Centrului patriarhal, reședințele chiriarhale, chiliile mânăstirilor și schiturilor, bunurile prețioase, cu valoare artistică, istorică sau datorită materialului din care sunt confecționate, precum: picturile, sculpturile, țesăturile artistice, miniaturile, cărțile rare, documentele, lucrările din materiale scumpe etc.”

În raport de aceste dispoziții, instanța de fond a admis cererea apreciind că, deși art. 27 din Legea nr. 489/2006 arată ca și criteriu de delimitare, că bunurile sacre sunt numai cele afectate direct și exclusiv cultului, totuși prin art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008 au fost asimilate acestor bunuri sacre și vetrele parohiale și mânăstirești, noțiuni care includ și terenurile aflate sau care s-au aflat în proprietatea G. și a unităților sale de cult din teritoriu, ceea ce este nelegal.

S-a apreciat că terenurile care pot fi folosite în agricultură sau în alte scopuri economice nu pot fi considerate obiecte (bunuri) de cult, cum sunt biserica, crucile sau hainele preoțești, deoarece acestea pot fi folosite și în alte scopuri economice sau administrative, diferite de cele strict desfășurării cultului bisericesc și, de aceea, art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008 este nelegal în măsura în care atribuie caracter de proprietate publică bunurilor imobile care aparțin acestei unități de utilitate publică, pentru că aceasta nu are calitatea de titular al dreptului de proprietate publică (nu este o unitate administrativ-teritorială), iar toate aceste bunuri care aparțin vetrei parohiale sau mânăstirești nu pot fi afectate în mod abstract, direct și exclusiv cultului religios.

Însă, aceste susțineri sunt greșite deoarece dispozițiile art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008 nu sunt contrare art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 489/ 2006 privind libertatea religioasă și regimul general cultelor.

Textul Legii nr. 489/2006 prevede că orice cult recunoscut și unitățile lor de cult poate avea sau dobândi, fie în proprietate, fie în administrare, bunuri mobile sau imobile asupra cărora pot dispune în conformitate cu statutele proprii, dacă au fost dobândite cu titlu.

Bunurile sacre, respectiv bunurile afectate direct și exclusiv oricărui cult, stabilite conform statutelor proprii, în conformitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, tot potrivit legii, sunt insesizabile și imprevizibile și pot fi înstrăinate numai în condițiile statutare specifice fiecărui cult.

În baza acestor prevederi legale, în hotărârea de Guvern de recunoaștere a Statutului pentru organizarea și funcționarea G., în art. 170 alin. (4), s-a precizat care sunt bunurile ce pot fi asimilate cu bunurile sacre și care beneficiază de același regim juridic cu cel al bunurilor sacre.

În condițiile în care chiar legea prevede că bunurile afectate direct și exclusiv cultului pe care statutul propriu le-a stabilit în conformitate cu tradiția și practicile acestuia, sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate, nu se poate considera că textul din Statutul cultului respectiv care stabilește bunurile insesizabile și imprevizibile, tocmai prin raportare la tradiție și practicile cultului respectiv, ar fi nelegal.

Art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, care face trimitere la „statutele proprii” și „conformitatea cu tradiția și practicile fiecărui cult”, reprezintă tocmai transpunerea în plan legislativ a principiului autonomiei cultelor religioase consacrat constituțional în art. 29 alin. (5) din Constituția României, dar și în art. 9 din Convenția europeană a omului.

Tocmai această autonomie a cultelor religioase le dă posibilitatea acestora ca în statutele proprii, plecând de la tradiția și practicile cultului religios, să stabilească ce bunuri sunt bunuri sacre, dar prin aceasta nu se poate considera, așa cum a făcut instanța de fond, că prin aceasta s-ar atribui caracter de proprietate publică bunurilor ce aparțin cultului.

Este adevărat că bunurile sacre și bunurile asimilate acestora prin Statut sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate numai în condiții statutare, dar acest regim juridic nu este stabilit prin hotărârea de Guvern de aprobare a statutului cultului religios, ci chiar legea le recunoaște caracterul lor insesizabil, imprescriptibil și că ar putea fi înstrăinate potrivit acestuia, cu condiția ca ele să fi fost dobândite cu titlu.

Instanța de fond susține nelegalitatea textului pentru că unele bunuri (terenurile și alte construcții de către bisericile) nu pot fi afectate direct și exclusiv cultului religios, iar E. trebuia să cenzureze conținutul art. 170 alin. (4) din Statutul G.

Dar, așa cum prevede legea și cum art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489/ 2006 reprezintă expresia autonomiei cultelor religioase, în momentul adoptării Statutului nu se poate cenzura tocmai dreptul de apreciere al cultului și dacă unele bunuri sunt afectate direct și exclusiv cultului, vetrele parohiale și mânăstirești.

De altfel, nici instanța de fond nu a demonstrat de ce aceste bunuri nu ar putea fi considerate bunuri sacre și că nu ar fi afectate direct și exclusiv cultului, așa cum se prevede în art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 498/2006, dacă acestea ar fi dobândite cu titlu.

Instanța de fond a făcut referire la nelegalitatea art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008 în măsura în care atribuie caracter de proprietate publică bunurilor imobile ce aparțin cultului religios pentru că acesta nu ar fi titularul dreptului de proprietate publică, dar aceste considerente nu pot fi reținute.

Este adevărat că un cult religios, recunoscut prin aprobarea statutului său, nu este titular al unui drept de proprietate publică, nu este o unitate administrativ teritorială (dar nu numai unitățile administrativ-teritoriale sunt titulari ai dreptului de proprietate publică), dar bunurile sacre și cele asimilate acestora se bucură de un regim juridic apropiat de cel al bunurilor care aparțin proprietății publice, respectiv sunt imprescriptibile și insesizabile, dar pot fi înstrăinate în condițiile prevăzute în Statutul cultului respectiv, cu condiția să fie dobândite cu titlu.

Acest caracter imprescriptibil și insesizabil sau chiar cel inalienabil nu sunt apanajul numai al bunurilor proprietate publică deoarece prin lege și alte bunuri pot dobândi asemenea caractere.

Toate acestea dovedesc că hotărârea instanței de fond a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii și de aceea, vor fi admise recursurile, dar și cererea de intervenție accesorie, va fi casată sentința atacată, în baza art. 496 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și, rejudecând cauza, se va respinge acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

În baza art. 453 C. proc. civ., vor fi obligați intimații-reclamanți la plata a câte 100 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă F. și către intimata H.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții E. și F. împotriva sentinței nr. 64/2014 din 13 mai 2014 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Admite cererea de intervenție formulată de H. în interesul recurentei-pârâte F.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea reclamanților A., B., C. și D., ca neîntemeiată.

Obligă intimații-reclamanți la câte 100 lei cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă F. și către intervenienta H.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 februarie 2016.