ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1841/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1841/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr.

1841/2016

Asupra cauzei

de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrata, la data de

28 octombrie 2009, sub nr. x/86/2009, pe rolul Tribunalului Suceava,

secția I civilă, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu

cu Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri

Naționale din România SA, anularea Hotărârii nr. 38 din 06 august

2009 a Comisiei de acordare a despăgubirilor comuna Moara, cât

privește cuantumul despăgubirilor acordate, 189.900 lei, și

obligarea pârâtei la piața, în favoarea reclamantei, a unei juste

despăgubiri pentru imobilul expropriat situat în comuna Moara,

județul Suceava, identic cu parcela nr. x din CF nr. x, cu suprafața

de 2352 mp, la valoarea reală a acestuia, 818.567,04 lei, respectiv, 10000

euro/ar, cu cheltuieli de judecată.

Prin

Sentința nr. 635 din 2 aprilie 2013, Tribunalul Suceava, secția I

civilă a admis acțiunea, a desființat, în parte, hotărârea

contestată și a obligat pârâta să plătească

reclamantei SC A. SRL suma de 180.600 lei, diferențe de despăgubiri

pentru suprafața de 2352 mp teren expropriat; a obligat pârâta sa

plătească reclamantei suma de 18.488 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței,

au declarat apel reclamanta SC A. SRL Suceava și pârâta Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România SA.

Prin Decizia

civilă nr. 176 din 30 octombrie 2013, Curtea de Apel Suceava, secția

I civilă a respins, ca nefondate, ambele apeluri.

Împotriva

acestei decizii, au declarat recurs ambele părți.

Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1614 din 28 mai 2014, a

respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva

Deciziei nr. 76 din 30 octombrie 2013 a Curții de Apel Suceava ,

secția I civilă.

A admis

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA împotriva

aceleiași decizii.

A casat în

parte decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului

declarat de apelantul-pârât Statul Român, prin Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA împotriva

Sentinței civile nr. 635 din 2 aprilie 2013 a Tribunalului Suceava, secția

civilă.

A

menținut celelalte dispoziții ale deciziei.

Pentru a se

pronunța astfel, Înalta Curte a avut în vedere următoarele:

Niciuna din

criticile reclamantei, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., nu pot fi primite, sens în care recursul declarat de

această parte urmează a fi respins, ca nefondat.

Din

expertizele efectuate în cauză, referitor la suprafața de 352 mp

inclusă în cea de 3648 mp neexpropriată, s-a reținut că

reprezintă zonă de protecție a noului drum de tranzit ocolitor

care nu a fost avută în vedere de proiectantul drumului întrucât se

află în terenul rămas în proprietatea reclamantei, față de

acest teren impunându-se restricții de construire.

Prin

suplimentul de expertiză întocmit de expert B. la data de 31 ianuarie 2012

s-a reținut că datorită restricțiilor impuse de prevederile

O.G. nr. 43/1997 pentru zona de protecție a drumului, suprafața de

352 mp din suprafața de 3648 mp rămasă în proprietatea

reclamantei va avea o pierdere de valoare, apreciată la 20% din valoarea

sa de piață, iar prin suplimentul la raportul de expertiză

întocmit de aceiași expert la data de 24 aprilie 2012 s-a cuantificat

această pierdere de valoare la 10.233 euro.

Referitor la

suprafața de 1149 mp (despre care recurenta-reclamantă susține

că "(...) a fost prevăzută cu o rigolă care a

transformat calea noastră de acces într-o suprafață

inabordabilă unei ieșiri în siguranță în șoseaua veche

(...)"), suplimentul la raportul de expertiză de la dosar fond

reține că reprezintă zonă de protecție a drumului

național european E 85, care exista anterior exproprierii.

Raportat la

cele statuate prin expertizele efectuate în cauză, instanța de apel a

reținut în mod corect că nu se impune acordarea de despăgubiri

pentru suprafața de teren de 1149 mp, întrucât, așa cum s-a

arătat anterior, reprezintă zonă de protecție a drumului

național european E 85, care exista anterior exproprierii, sens în care

eventualele restricții de construire nu se datorează exproprierii.

De asemenea,

în mod corect instanța de apel a reținut că, chiar dacă în

limita celor 352 mp de teren din zona de protecție, există

restricții de construire, aceasta nu înseamnă că a fost

diminuată valoarea întregului teren de 3648 mp, având categoria de

folosință parțial pășune, parțial curte,

câtă vreme pe acesta este posibilă executarea oricărei

construcții.

Contrar

susținerilor reclamantei, considerentele instanței de apel anterior

expuse nu contravin cu cele stabilite prin rapoartele de expertiză

efectuate în cauză ori prin suplimentele efectuate la aceste rapoarte.

Dimpotrivă, reținând concluziile expertizelor de specialitate cu

privire la suprafața de 352 mp, pe care le-a raportat la solicitarea

reclamantei de a se stabili în ce măsură a fost sau nu

diminuată, ca urmare a lucrărilor de expropriere, suprafața

totală de 3648 mp, instanța de apel a constatat că, chiar

și în ipoteza unei restricționări de construire pe o

suprafață restrânsă de teren (cea de 352 mp), o atare

situație nu afectează valoarea terenului în întregul său (cel de

3648 mp), nefiind justificată solicitarea de despăgubiri.

Pe de

altă parte, "motivele contradictorii" în sensul art. 304 pot 7

C. proc. civ. nu sunt aplicabile în situația unei contradicții între

soluția instanței și concluziile unui raport de expertiza, ce

constituie doar unul din mijloacele de probă prin intermediul căruia

aceasta își formează convingerea (activitate în cadrul căreia

instanța își poate însuși doar parțial concluziile unui

atare instrument probator), ci contrarietatea cu propriile considerente,

situație care nu permite identificarea raționamentului juridic expus

de instanță, ceea ce nu se regăsește în cauză.

Interpretarea

și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin. (1) al

Legii nr. 33/1994 invocată de către reclamantă prin raportare la

neacordarea despăgubirilor aferente presupusului prejudiciu rezultat ca

urmare a diminuării valorii terenului neexpropriat, ca efect al

lucrărilor de expropriere, nu poate fi reținută.

Potrivit art.

26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 "despăgubirea se compune din

valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat

proprietarului".

Textul de

lege se referă la daunele, respectiv prejudiciul creat prin diminuarea

valorii terenului rămas neexpropriat ca urmare a imposibilității

utilizării sale, ulterior exproprierii, din cauze determinate strict de această

operațiune.

Cum din

expertizele efectuate în cauză a rezultat că valoarea terenului

rămas neexpropriat, pe aspectul învederat de reclamantă, acela al

imposibilității de a construi, nu a fost afectată urmare a

realizării obiectivului pentru care s-a dispus exproprierea, rezultă

că instanța de apel în mod judicios a aplicat, față de

această parte, dispozițiile legale anterior menționate.

Celelalte limitări enunțate de reclamantă prin motivele de apel,

au fost corect înlăturate, constatându-se, pe de o parte că nu au

fost învederate în fața instanței de fond, iar pe de altă parte

că se datorează unor lucrări ulterioare exproprierii, pentru

sistematizarea rețelei rutiere, astfel că nu se încadrează în categoria

celor prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994.

S-a

reținut însă, ca fiind fondată, critica formulată de pârâta

Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

din România SA privind greșita aplicare și interpretare a

dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu referire la

criteriile pe baza cărora a fost întocmit raportul de expertiză.

S-a constatat

că în speța supusă analizei, instanța de apel nu a

respectat criteriile pe care textul de lege le reglementează cu privire la

cuantificarea acestor despăgubiri, respectiv, "prețul cu care se

vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de

expertiză", sens în care critica pârâtei este fondată.

Astfel, la

stabilirea valorii terenului expropriat au fost avute în vedere comparabile

situate pe raza altor unități administrativ-teritoriale decât cea în

care se află imobilul expropriat, neadecvate din punct de vedere al

amplasamentului, cu luarea în considerare a unor oferte de vânzare postate pe

internet situate în timp la un alt moment decât cel al întocmirii raportului de

expertiză astfel cum prevăd dispozițiile imperative ale art. 26

alin. (2) al Legii nr. 33/1994.

Singura

tranzacție efectivă la care s-a făcut referire este cea

consemnată în contractul de vânzare-cumpărare din 09 mai 2007, dar

care nu poate fi luată în considerare întrucât privește un teren

dintr-o altă unitate administrativ-teritorială (extravilanul

municipiului Suceava) decât cea în care se regăsește terenul

expropriat (comuna Moara, județul Suceava) și privește o

altă perioadă decât cea aferentă întocmirii raportului de

expertiză, respectiv, la nivelul anului 2007, în timp ce expertiza a fost

întocmită la 25 octombrie 2010.

Față

de caracterul explicit al normei legale sus-menționate, nu pot fi avute în

vedere ofertele de vânzare, dat fiind inevitabila negociere a prețului.

Sintagma

"prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele" are

semnificația de preț plătit efectiv și consemnat ca atare

în contractele autentice de vânzare-cumpărare, iar nu ofertele de

preț ale agențiilor imobiliare ori prețurile de

tranzacționare extrase de la rubricile de vânzări pe internet și

din anunțurile de mică publicitate din zonele în care se găsesc

imobile similare.

De asemenea,

această noțiune are în vedere prețul de piață,

respectiv, de tranzacționare, stipulat m acte de înstrăinare

încheiate la o dată apropiată celei la care se efectuează

expertiza de evaluare.

Prețul

de piață este considerat a fi prețul cel mai probabil, la o

anumită dată, la care ar trebui să se înstrăineze dreptul

de proprietate asupra unui bun după ce acesta a fost expus, într-o

măsură rezonabilă, pe o piață concurențială,

atunci când sunt întrunite toate condițiile unei vânzări oneste

și în care cumpărătorul și vânzătorul

acționează prudent, în cunoștință de cauză, în

interesul propriu, presupunând că niciunul dintre aceștia nu este

supus unor constrângeri exagerate.

Stabilirea

prețului de piață presupune ca la întocmirea raportului de

expertiza tehnică de evaluare să fie avute în vedere prețuri

rezultate din contracte de vânzare-cumpărare. În speță, contrar

prevederilor art 26 din Legea nr. 33/1994, au fost avute în vedere oferte de

vânzare.

Pe de

altă parte, textul de lege prevede în mod clar și fără

echivoc care este momentul în raport cu care experții trebuie să

calculeze, iar instanțele să stabilească cuantumul

despăgubirii, și anume, acela al "întocmirii raportului de

expertiză", fără a permite interpretului, în aplicarea

principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, o abordare

contrară.

Sintagma

"data întocmirii raportului de expertiză" din cuprinsul art. 26

alin. (2) al Legii nr. 33/1994 presupune raportarea la data efectuării

expertizei în cursul judecății, care s-a realizat la 25 octombrie

2010, experții raportându-se la oferte de vânzare aferente anilor 2008,

2009 și la un contract de vânzare-cumpărare încheiat în 2007.

Instanța

avea obligația de a manifesta rol activ în identificarea comparabilelor cu

imobile de același fel, din aceeași unitate administrativ teritorială

în care s-a dispus exproprierea, prin efectuarea de adrese către

instituțiile care dețin astfel de date, cum ar fi Oficiul de Cadastru

și Publicitate Imobiliară, primărie, Direcția de Taxe

și Impozite Locale, urmând ca pe baza informațiilor primite privind

tranzacțiile încheiate în zonă, să procedeze la evaluare, luând

în considerare prețurile din aceste tranzacții.

Numai în

măsura în care informațiile culese în urma acestor verificări

indicau neîncheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la

terenurile din zonă, instanța putea dispune efectuarea expertizei în

raport de alte comparabile, cum ar fi ofertele de preț.

În lipsa

verificării de către instanță a existenței sau nu a

unor contracte de vânzare-cumpărare pentru imobile de același fel, în

mod greșit, aceasta și-a însușit valoarea stabilită prin

expertiza efectuată în fața instanței de fond, pentru terenul în

litigiu, în afara criteriului menționat în art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994, decizia atacată fiind, astfel, pronunțată cu

încălcarea textului de lege menționat.

Prin urmare,

constatând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu

nerespectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în

ceea ce privește stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantei, în

baza art. 312 alin. (1)  - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte a admis recursul și a casat decizia recurată, cu

trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, în vederea

refacerii probatoriului sub toate aspectele care au condus la încălcarea

dispozițiilor legale anterior menționate.

Astfel,

instanța de apel va urmări ca, la efectuarea expertizei de către

comisia de experți constituită în condițiile art. 25 din

aceeași lege, să se stabilească despăgubirile cuvenite reclamantei

în raport de "prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele

de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data

întocmirii raportului de expertiza", preț rezultat din contracte de

vânzare-cumpărare autentice, iar nu simple oferte de vânzare.

În vederea

identificării unor atare comparabile, instanța va avea obligația

de a manifesta rol activ prin efectuarea de adrese către instituțiile

care dețin astfel de informații, cum ar fi Oficiul de Cadastru

și Publicitate Imobiliară, primărie, Direcția de Taxe

și Impozite Locale, urmând ca pe baza informațiilor primite privind

tranzacțiile încheiate în zonă să procedeze la evaluare, luând

în considerare prețurile din aceste tranzacții.

Doar în cazul

în care, în urma unor verificări reale (prin administrarea probatoriului

necesar) efectuate de instanță în legătură cu

existența unor asemenea acte juridice la data întocmirii raportului de

expertiză, se va constata că nu există asemenea tranzacții,

se vor avea în vedere alte metode propuse de experți.

Cu ocazia

rejudecării, se va proceda la completarea raportului de expertiză în

sensul mai sus arătat sau în măsura în care se va aprecia necesar,

chiar la efectuarea unei noi expertize, care să determine cuantumul

despăgubirilor cuvenite reclamantei în conformitate cu dispozițiile

art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 33/1994, urmând ca apoi Curtea de

apel să se pronunțe asupra legalității sentinței de

fond sub aspectul, cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei.

În

rejudecare, ulterior stabilirii cuantumului despăgubirilor ce se cuvin

reclamantei potrivit considerentelor mai sus-menționate, instanța de

apel va aprecia și asupra incidenței în cauză a

dispozițiilor art. 274, respectiv, 276 C. proc. civ. privind acordarea

cheltuielilor de judecată.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava la data de 10

septembrie 2014.

Prin Decizia

civilă nr. 230 din 29 februarie 2016 a Curții de Apel Suceava,

secția I civilă, a fost admis apelul pârâtei Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România SA București, a fost schimbată în parte sentința

apelată în sensul că a fost dispusă piața către

contestatoare a sumei de 62.185 lei, diferențe de despăgubiri pentru

suprafața de 2352 m.p. teren expropriat (în loc de suma de 180,600 lei);

au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței care nu

sunt contrare acestei decizii; a fost obligată contestatoarea la plata

cheltuielilor de judecată de 3 060 lei efectuate în apel de către

pârâtă.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin

Hotărârea nr. 38 din 06 august 2009 Comisia de acordare a

despăgubirilor pentru comuna Moara, județul Suceava a dispus, în baza

prevederilor Legii nr. 198/2004, cu modificările și completările

ulterioare, plata sumei de 189.900 lei, cu titlu de despăgubire pentru

exproprierea imobilului situat în comuna Moara, județul Suceava, identic

cu parcela nr. x/CF x, compus din teren liber de construcții, în

suprafață de 2352 mp.

Aceasta este

hotărârea contestată în prezentul litigiu, sub aspectul cuantumului

despăgubirilor stabilite.

Acțiunea

se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea

nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică,

în ceea ce privește stabilirea despăgubirii.

Prin Decizia

nr. 380 din 26 mai 2015 a Curții Constituționale, s-a stabilit

că prevederile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010, privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară

realizării unor obiective de interes național, județean și

local, raportat la sintagma "la data întocmirii raportului de

expertiză'', cuprinsă în dispozițiile art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică, sunt neconstituționale.

A

reținut Curtea Constituțională că valoarea bunului

expropriat nu poate fi alta decât cea stabilită la momentul contemporan

realizării transferului dreptului de proprietate, finalitate

urmărită, atât prin Legea nr. 33/1994, cât și prin

jurisprudența instanței de contencios constituțional.

Despăgubirea

stabilită prin raportare la momentul întocmirii raportului de

expertiză, adică în cursul procesului, nu este dreaptă, nu are

un caracter just, deoarece cuantumul ei nu este contemporan momentului

transferului dreptului de proprietate, soluție de principiu, cu valoarea

constituțională.

Potrivit

prevederilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea

și funcționarea Curții Constituționale, decizia prin care

se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a

unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare

este definitivă și obligatorie.

Raportat la

cele stabilite în mod definitiv de instanța de contencios

constituțional, în fața instanței de control judiciar s-a

administrat proba eu supliment la raportul de expertiză tehnică

judiciară, lucrare de specialitate prin care s-a urmărit stabilirea

cuantumului despăgubirilor care se cuvin părții reclamante, în

calitate de expropriat, prin raportare la un moment contemporan transferului

dreptului de proprietate.

Decizia de

expropriere a fost emisă de Compania Națională de

Autostrăzi și Drumuri Naționale din România la data de 14

septembrie 2011.

Despăgubirea

se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat

proprietarului sau altor persoane îndreptățite [art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 33/1994, privind exproprierea pentru cauză de utilitate

publică].

La stabilirea

cuantumului despăgubirii, experții, precum și instanța de

judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod

obișnuit, imobile de același fel în unitatea administrativ

teritorială, precum și de daunele aduse proprietarului, sau,

după caz, altor persoane îndreptățite [art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994].

Având în

vedere data transferului dreptului de proprietate și criteriile impuse de

actul normativ mai sus menționat, precum și indicațiile

instanței de trimitere, în ceea ce privește calculul

despăgubirii, instanța de apei a solicitat de la birourile notarilor

publici copii de pe contracte de vânzare-cumpărare privind tranzacții

cu terenuri situate în extravilanul comunei Moara, din perioada 14 iulie - 14

septembrie 2011.

Înscrisurile

înaintate de Birourile Notariale au fost comunicate membrilor comisiei de

experți, pentru care s-a stabilit ca, în lucrarea de specialitate, să

întocmească două variante: una prin care să se stabilească

valoarea despăgubirilor cuvenite pentru imobilul expropriat, ținând

seama de prețurile cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de

același fel în unitatea administrativ teritorială a comunei Moara, la

data exproprierii imobilului, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994, ținându-se seama și de tranzacțiile notariale

înaintate și a doua, prin care să se stabilească valoarea

despăgubirilor cuvenite contestatorului pentru imobilul expropriat, având

în vedere doar tranzacțiile comunicate.

Prin

suplimentul întocmit, comisia de experți a răspuns obiectivelor

stabilite de instanța de judecată. S-au evidențiat două

valori ale terenului expropriat: 52.479 euro (224.726 lei), conform primului

obiectiv și 58.868 euro (252.085 lei), conform celui de-al doilea

obiectiv.

Niciuna din

părți nu a formulat obiecțiuni la suplimentul de expertiză

întocmit în apel, în rejudecare, pârâta solicitând să se ia în considerare

prima valoare iar, reclamanta arătând că a doua valoare este cea

justă în cauză.

Examinând

cele două variante de evaluare, corespunzătoare celor două

obiective formulate, instanța de apel a apreciat că a doua

variantă corespunde exigențelor art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994. Astfel, conform primei variante de evaluare, experții au avut în

vedere, ca elemente de comparare, doar două tranzacții concrete,

contemporane cu momentul exproprierii, aceștia raportându-se și la

două oferte de vânzare de la agenții imobiliare. A doua

variantă, în schimb, a raportat valoarea terenului expropriat doar la

tranzacțiile efective obținute de la cabinetele notariale,

experții găsind patru comparabile adecvate, corespunzătoare

contractelor de vânzare-cumpărare din 31 august 2011, din 12 august 2011,

din 26 august 2011 și din 18 iulie 2011.

Cum

indicațiile Înaltei Curți de Casație și Justiție au

fost explicite în a avea în vedere la evaluarea terenului expropriat doar

tranzacțiile încheiate în zonă, și doar în lipsa acestora,

și alte metode propuse de experți, instanța de apel a apreciat

că a doua variantă, care s-a raportat tocmai la tranzacțiile

efective, este cea legală.

În ceea ce

privește motivul de apel privind cheltuielile de judecată acordate de

instanța de fond, instanța de apel a reținut că nu este

întemeiat, având în vedere următoarele:

Potrivit art.

274 alin C. proc. civ., "Partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată". Alin. (2) arată că "Judecătorii nu pot

micșora (...) plata experților (...), precum și orice alte cheltuieli

pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut".

Întrucât

soluția pronunțată în cauză valorifică integral

concluziile expertizei efectuate în cursul judecății, iar, art. 276

C. proc. civ. tace referire la "pretențiile fiecărei

părți", situație care nu este incidență în

cauză (întrucât pârâta nu a formulat nicio cerere

reconvențională), instanța de apel a constatat că în mod

corect prima instanță nu a aplicat dispozițiile art. 276 C. proc.

civ. și a obligat pârâta la plata către reclamanta a tuturor

cheltuielilor de judecată.

Având în

vedere aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 296 C.

proc. civ., instanța de apel a admis apelul declarat de către

pârâtă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul

că a obligat pârâta să plătească contestatoarei

diferența de despăgubire în cuantum de 62.185 lei pentru terenul

expropriat (în loc de 180.600 lei). S-a reținut faptul că reclamanta

a solicitat doar diferența dintre valoarea totală a terenului și

suma deja primită de la expropriator, de 189.900 lei.

Au fost

păstrate celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt

contrare prezentei decizii.

În temeiul

art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a obligat reclamanta să

plătească pârâtei suma de 3.060 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată din apel, reprezentând contravaloarea sumelor achitate de

pârâtă, conform dovezilor existente la dosar, cu titlu de onorarii

experți, pentru suplimentul efectuat în apel.

Împotriva

Deciziei nr. nr. 230 din 29 februarie 2016 a Curții de Apel Suceava,

secția I civilă, a formulat recurs pârâta Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România SA, fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a formulat

următoarele critici:

Fiind

reînvestită cu rejudecarea apelului declarat de pârâtă, instanța

de apel a dispus completarea probatoriului administrat la instanța de fond

în vederea evaluării despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru

terenul expropriat în raport de data transferului dreptului de proprietate,

conform dezlegărilor din decizia Curții Constituționale, prin

care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 22 alin.

(3) din Legea nr. 255/2010, raportat la sintagma "la data întocmirii

raportului de expertiză" din cuprinsul art 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994, reținându-se că valoarea terenurilor expropriate se impune a

fi stabilită în funcție de momentul contemporan transferului

dreptului de proprietate, iar nu în funcție de momentul întocmirii

raportului de expertiză.

Potrivit

suplimentului sus-menționat, experții au apreciat că actele

autentice de vânzare-cumpărare încheiate în perioada de

referință nu constituie comparabile adecvate pentru stabilirea

valorii imobilului expropriat pe considerentul că prețurile de

tranzacționare nu se circumscriu conceptului de valoare de piață

definit de Standardele internaționale de evaluare, invocându-se faptul

că două contracte au fost încheiate între rude, nereflectând un preț

determinat în mod obiectiv, faptul că trei contracte reflectă

tranzacții de altă natură decât vânzarea-cumpărarea, faptul

că terenurile tranzacționale nu au o localizare adecvată

față de terenul în litigiu (adică nu sunt situate în imediata

apropriere a acestuia), faptul că nu există posibilitatea de a se

verifica dacă valoarea cu care a fost ofertat imobilul pe piața

liberă este identică cu cea tranzacțională și faptul

că prețurile de tranzacționare nu reflectă deosebirile

dintre imobile, fiind apropiate de prețul minim stabilit prin expertiza întocmită

de Camera Notarilor Publici Suceava.

Pe cale de

consecință, apreciind că nu există tranzacții efective

comparabile, experții au procedat la estimarea despăgubirilor

cuvenite reclamanților prin raportare la patru oferte de vânzare publicate

în mass-media în perioada anterioară transferului dreptului de proprietate

și au stabilit o diferență de valoare a terenului expropriat de

62.185 lei pentru suprafața expropriată.

Interpretarea

dată de instanța de apei sintagmei "prețurile cu care se

vând în mod obișnuit imobilele" - în sensul că această

sintagmă vizează cel mai bun preț pe care vânzătorul

și cumpărătorul încearcă să îl obțină,

precum și concluzia potrivit căreia prețurile din contractele

autentice de vânzare-cumpărare nu se circumscriu sintagmei

sus-menționate sunt nelegale întrucât în cuprinsul dispozițiilor art.

26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 nu se regăsește nici un criteriu

suplimentar care să justifice ignorarea prețurilor efectiv

tranzacționale și achitate.

Câtă

vreme textul de lege sus menționat se referă la "prețurile

cu care se vând în mod obișnuit imobilele", este evident faptul

că legiuitorul a avut în vedere prețurile de tranzacționare

efectivă, iar nu prețurile care ar satisface în cea mai bună

măsură interesele potențialilor vânzători sau ale

potențialilor cumpărători, aceasta deoarece o ofertă de

preț formulată de un potențial vânzător nu se

transformă într-un preț de vânzare efectivă decât în măsura

în care acea ofertă de preț este acceptată de un

cumpărător dispus să achite prețul solicitat de

potențialul vânzător.

Din

perspectiva interpretării sintagmei "prețul cu care se vând în

mod obișnuit imobilele" din cuprinsul art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994, prețul pe care îl solicită sau speră să îl

obțină un potențial vânzător este relevant numai în

măsura în care există și cumpărători dispuși

să accepte și să achite suma pretinsă de vânzător, în

caz contrar prețul pretins de vânzător neputându-se materializa într-un

preț de vânzare efectivă, el reflectând, în accepțiunea IVS 2011,

"o piață imaginară și ipotetică, a cărei

existență nu poate fi demonstrată sau anticipată".

Pe de

altă parte, atunci când a interpretat sintagma "prețul cu care

se vând în mod obișnuit imobilele" și a reținut că

aceasta semnifică prețul ce! mai bun, instanța de apel a ignorat

faptul că noțiunea sus menționată ("prețul cel

mai bun") are conotații diferite pentru vânzătorul care

încearcă să obțină prețul cel mai mare și pentru

cumpărătorul care încearcă să achite un preț cât mai

mic.

Așa

fiind, interpretarea corectă a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994 nu poate fi alta decât cea potrivit căreia sintagma

"prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele" se

referă la prețurile practicate în mod efectiv pe piața

imobiliară, adică la acele prețuri care sunt acceptate atât de

vânzători, cât și de cumpărători și care sunt achitate

efectiv în scopul transferului dreptului de proprietate.

În mod

evident, ofertele de vânzare publicate în mass-media nu se circumscriu

dispoziției legale sus-menționate, din moment ce ele reflectă

doar prețurile solicitate la un moment dat de către potențialii

vânzători, fără a existe vreun indiciu sau vreun argument

concret de natură a demonstra că există și cumpărători

interesați să cumpere la prețurile astfel ofertate. în contextul

în care în perioada de referință nu s-a materializat nicio

tranzacție autentică la un preț măcar apropiat de cel

pretins prin ofertele de vânzare la care s-au raportat experții, ofertele

respective pot dovedi cel mult prețurile solicitate de potențialii

vânzători (adică prețuri pretinse în mod unilateral), iar nu

prețuri de vânzare practicate în mod obișnuit pe piață

(adică prețuri convenite și acceptate atât de vânzător, cât

și de cumpărător).

Susține

recurenta-pârâtă că instanța de apel a aplicat greșit

dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 și atunci când a

reținut că prețurile din tranzacțiile autentice nu sunt

realiste pentru că, în marea lor majoritate, sunt apropiate de valoarea

estimată prin expertiza efectuată de Camera Notarilor Publici Suceava

(0,3 euro/mp), care ar reprezenta o valoare informativă minimală ce

nu ține cont de unicitatea fiecărui imobil.

Concluzia

instanței de apel este greșită, întrucât faptul că

tranzacțiile efectiv materializate prin acte autentice de

vânzare-cumpărare evidențiază un preț apropiat de cel

estimat prin expertiza notarială este de natură să demonstreze

realitatea și exactitatea estimării din această expertiză,

care s-a întemeiat la rândul ei pe o estimare globală a valorilor de

piață de la data întocmirii ei, iar nu de natură să

demonstreze că prețurile stipulate în contractele autentice nu ar fi

realiste. Reținând că similitudinea dintre prețul practicat în

majoritatea tranzacțiilor și cel stabilit prin expertiza

notarială ar dovedi nerealitatea prețurilor de tranzacționare

efectivă, instanța de apel a creat un silogism judiciar artificial,

deducând o concluzie universală cea a caracterului nereal al

prețurilor de tranzacționare din contractele autentice) dintr-o

premisă particulară (respectiv din faptul că unele

tranzacții s-au realizat la prețuri egale cu cele din expertiza

notarială).

Premisa pe

care se întemeiază raționamentul sus-menționat este la rândul ei

falsă în contextul în care din centralizarea tranzacțiilor autentice

rezultă că prețurile de tranzacționare efectivă nu

sunt în toate cazurile identice cu cele din expertiza notarială, ci

există și prețuri mai mari, împrejurare de natură a infirma

concluzia potrivit căreia prețurile din tranzacțiile autentice

nu ar reflecta unicitatea fiecărui imobil.

Eventualele

diferențe de preț față de actele autentice de

vânzare-cumpărare, rezultate din caracteristicile concrete ale imobilului

expropriat, puteau fi cuantificate prin aplicarea metodei comparației

directe și a coeficienților de individualizare specifici acestei

metode.

Recurenta-pârâtă

susține că, deși a solicitat să i se pună în vedere

experților să evalueze despăgubirile prin raportare la

prețurile din contractele autentice, cu aplicarea metodei comparației

directe, instanța de apel a cenzurat în mod nelegal acest obiectiv,

nesocotind dispozițiile art. 315 alin. (1) ) C. proc. civ. și

reținând fără temei că nu poate impune experților o

anumita metodă de evaluare.

Deosebit de

aceasta, concluzia instanței de apel privind lipsa de relevanță

a contractelor autentice de vânzare-cumpărare încheiate în perioada de

referință nesocotește dispozițiile art. 1173 C. civ.

anterior (în vigoare la data încheierii contractelor respective), potrivit

cărora înscrisul autentic face deplină dovadă, față de

orice persoană, până la declararea sa în fals cu privire la

constatările personale ale agentului instrumentator, iar declarațiile

părților din cuprinsul înscrisului autentic fac dovadă,

până la proba contrară, atât între părți, cât și

față de orice altă persoană. Aceste dispoziții legale

consacră prezumția de veridicitate a actului autentic, prezumție

care se aplică inclusiv declarațiilor părților referitoare

la preț și care nu poate fi înlăturată decât prin proba

contrară, respectiv prin dovedirea faptului că părțile

contractante au convenit și au achitat/încasat un alt preț decât cel

declarat.

Câtă

vreme împotriva mențiunilor din contractele autentice în discuție nu

s-a făcut dovada contrară a unui alt preț convenit de

părțile contractante, prezumția de veridicitate a contractelor

nu poate fi înlăturată prin prisma unor oferte postate în mass media,

în privința cărora nu se poate verifica de la cine provin, dacă

ofertantul este sau nu titularul dreptului de proprietate, dacă ofertele

sunt sau nu serioase, dacă au format obiectul unor negocieri ori dacă

s-au materializat prin încheierea unor contracte autentice la prețurile

solicitate de potențialii vânzători.

Se mai

arată că, în aplicarea corectă a dispozițiilor art 26 alin.

(2) din Legea nr. 33/1994, se impunea ca la estimarea despăgubirilor

să fie avute în vedere doar contractele autentice de

vânzare-cumpărare încheiate în perioada de referință întrucât

numai acestea reflectă criteriul consacrat de textul de lege sus menționat

și că varianta de estimare a despăgubirilor prin raportare la

prețuii solicitate de potențiali vânzători nu respectă

exigențele singurului criteriu legal de evaluare aplicabil în cauză.

În concluzie,

recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului și modificarea

deciziei recurate în sensul menținerii dispoziției de admitere a

apelului pârâtei, schimbarea în totalitate a hotărârii instanței de

fond și respingerea acțiunii ca nefondată.

La termenul

de judecată din 7 octombrie 2016, Înalta Curte, din oficiu, a invocat

excepția nulității recursului și a reținut cauza spre

soluționare pe acest aspect.

Analizând

excepția nulității recursului invocată din oficiu, Înalta

Curte constată că este întemeiată, pentru următoarele

considerente:

Conform art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie

să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea ca motivele

vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăși

cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs

sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar

articolul 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul

dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor

prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine

publică, precum și în situația în care criticile dezvoltate sunt

susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

A motiva

recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin

indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc.

civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul

formulării unor critici privind judecata realizată de instanța

care a pronunțat hotărârea recurată, raportat la motivul de

nelegalitate invocat.

Față

de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulțumire a

părții cu privire la soluția pronunțată, instanța

de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care

fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.

Din economia

textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca

recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege,

ci este necesar ca susținerile din cererea de recurs să se circumscrie

motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În

consecință, în măsura în care recursul nu este motivat, când

aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în

dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. ori când criticile

formulate nu au legătură cu considerentele deciziei atacate, calea de

atac va fi lovită de nulitate.

În

speță, succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul

cererii de recurs, deși încadrabilă în cazurile reglementate de art.

304 C. proc. civ. și făcând ample referiri la dispoziții legale

interne și constituționale în materia exproprierii, nu vizează

soluția adoptată prin decizia supusă controlului judiciar, ceea

ce atrage nulitatea căii de atac astfel declarate.

Motivele de

recurs pornesc de la premisa că instanța de apel ar fi interpretat

sintagma "prețurile cu care se vând în mod obișnuit

imobilele" în sensul că aceasta vizează cel mai bun preț pe

care vânzătorul și cumpărătorul încearcă să îl

obțină, recurentul argumentând ca varianta de estimare a despăgubirilor

prin raportare la prețuri solicitate de potențiali vânzători nu

respectă exigențele prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr.

33/1994.

Or, premisa

menționată nu se regăsește în considerentele deciziei

recurate, în condițiile în care instanța de apel a avut în vedere, la

evaluarea despăgubirilor acordate reclamantei, nu oferte de vânzare, ci

tocmai prețurile din contractele de vânzare-cumpărare încheiate în

formă autentică și depuse la dosarul cauzei. În acest sens, a

omologat varianta a doua din suplimentul la raportul de expertiză,

reținând că această a doua varianta este cea legală,

întrucât "a raportat valoarea terenului expropriat doar la

tranzacțiile efective obținute de la cabinetele notariale,

experții găsind patru comparabile adecvate, corespunzătoare

contractelor de vânzare-cumpărare din 31 august 2011, din 12 august 2011,

din 26 august 2011 și din 18 iulie 2011".

Prin urmare,

toate criticile pârâtei referitoare la faptul că instanța de apel ar

fi ajuns la concluzia că prețurile din contractele din

vânzare-cumpărare nu se circumscriu sintagmei "prețurile cu care

se vând în mod obișnuit imobilele", iar experții, apreciind

că nu există tranzacții efective comparabile, ar fi procedat la

estimarea despăgubirilor cuvenite reclamanților prin raportare la

patru oferte de vânzare-cumpărare publicate în mass-media în perioada

anterioară transferului dreptului de proprietate sunt străine

soluției adoptate de instanța de apel și motivării aferente

acesteia.

Recursul este

o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii

judiciare a instanței competente controlul conformității

hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se

raportează punctual la conținutul deciziei supusă acestei

căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag

nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin

respectiva hotărâre.

Prin urmare,

Înalta Curte constată că indicarea ca teniei al recursului a

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este pur formală,

întrucât, în cuprinsul memoriului de recurs, deși recurenta-pârâtă

dezvoltă critici circumscrise acestei teze de nelegalitate, acestea nu au

nicio legătură cu considerentele deciziei recurate.

Având în

vedere cele arătate, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate

cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecații este

lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată

nul recursul declarat de pârâta Compania Națională de Autostrăzi

și Drumuri Naționale din România SA împotriva Deciziei nr. 230 din 29

februarie 2016 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 7 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - NN