ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 144/RC/2017

Deliberând asupra recursului în casație, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 227 din data de 05 mai 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/252/2013, Judecătoria Lugoj, în baza art. 386 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor săvârșite de inculpatul A. din infracțiunile prev. de art. 215 alin. (1) C. pen. din 1968 și art. 290 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1968 și art. 37 lit. b) C. pen. din 1968 în infracțiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. din 1968, art. 290 alin. (1) C. pen. din 1968, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1968, art. 37 lit. a) C. pen. din 1968, art. 61 C. pen. din 1968 și art. 5 C. pen.

În baza art. 290 alin. (1) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. art. 33 lit. a) C. pen. din 1968, art. 37 lit. a) C. pen. din 1968, art. 61 C. pen. din 1968 și art. 5 C. pen., a condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 1 (unu) an și 3 (trei) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. din 1968 cu aplicarea art. art. 33 lit. a) C. pen. din 1968, art. 37 lit. a) C. pen. din 1968, art. 61 C. pen. din 1968 și art. 5 C. pen., a condamnat același inculpat A. la o pedeapsă de 4 (patru) ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă agravantă.

În temeiul art. 33 lit. a) raportat la 34 lit. b) C. pen. din 1968, a contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de 4 (patru) ani și 6 luni închisoare, pe care a sporit-o cu 6 (șase) luni inculpatul fiind condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 (cinci) ani închisoare.

În temeiul art. 61 C. pen. din 1968 a revocat liberarea condiționată a restului de pedeapsă rămas neexecutat de 861 de zile din condamnarea de 6 (șase) ani închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 3055 din 16 noiembrie 2005, pronunțată în Dosar nr. x/2005 al Judecătoriei Timișoara, rest pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în prezenta cauză, stabilind ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 (cinci) ani închisoare.

De asemenea, a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a, și b) C. pen. din 1968, pe durata și în condițiile art. 71 alin. (2) C. pen. din 1968, iar în baza art. 65 alin. (1) C. pen. din 1968 raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1968, a interzis inculpatului dreptul de a ocupa funcția de administrator în cadrul vreunei societăți comerciale pe o perioadă de 5 (cinci) ani după executarea pedepsei principale.

Totodată a dispus comunicarea unei copii a dispozitivului hotărârii date, după rămânerea sa definitivă, la Oficiul Național al Registrului Comerțului.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., a dispus desființarea următoarelor înscrisuri: Proces verbal încheiat în data de 20 mai 2009 cu ocazia Adunării Generale Extraordinare a SC B. SA precum și tabelele nominale cu semnăturile membrilor asociație (filele 121-123 d.u.p.); contract de vânzare cumpărare autentificat din 05 octombrie 2009 (fila 165 d.u.p.); proces verbal de predare primire înregistrat din 02 octombrie 2009 (fila 106 d.u.p.); proces verbal de predare primire din data de 19 aprilie 2002 a postului de transformare (fila 71 d.u.p.)

Au fost respinse ca neîntemeiate pretențiile civile formulate în cauză de partea civilă C., iar în baza art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 600 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

Instanța de fond a apreciat că, în raport de situația de fapt reținută în cauză, se impune schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute a fi fost săvârșite de inculpatul A., prin rechizitoriu, din infracțiunile prev. de art. 215 alin. (1) C. pen. din 1968 și art. 290 alin. (1) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1968 și art. 37 lit. b) C. pen. din 1968 în infracțiunile prev. de art. 215 C. pen. din 1968, art. 290 alin. (1) C. pen. din 1968, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1968, art. 37 lit. b) C. pen. din 1968, art. 61 C. pen. din 1968 și art. 5 C. pen.

Cu privire la legea penală mai favorabilă, s-a reținut că faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul au fost săvârșite anterior datei de 1 februarie 2016 în stare de recidivă, motiv pentru care, potrivit art. 5 C. pen., legea penală mai favorabilă este V.C.P., din perspectiva reglementării concursului de infracțiuni și a recidivei.

Prin urmare, s-a apreciat că, în drept, faptele inculpatului A. care a indus în eroare persoana vătămată SC D. SRL, reprezentată prin martorul E. prezentând acestei societăți cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat din data de 5 octombrie 2009 o situație contrară realității întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen. din 1968.

În drept, faptele inculpatului A. care a întocmit în fals procesul verbal încheiat în data de 20 mai 2009 cu ocazia adunării generale extraordinare a SC B. SA, tabelele nominale cu semnăturile membrilor și procesul verbal de predare primire din data de 19 aprilie 2002 a postului de transformare (fila 71 d.u.p.) întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. din 1968.

La individualizarea pedepselor, instanța a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen. din 1968, faptele comise de acesta și pericolul social concret al acestor fapte, activitatea infracțională a inculpatului fiind una complexă, săvârșind infracțiunile în stare de recidivă postcondamnatorie.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au declarat apel inculpatul A. și persoana vătămată SC D. SRL.

Inculpatul A. a solicitat admiterea apelului, desființarea hotărârii primei instanțe, iar în rejudecare, pronunțarea unei soluții de achitare, în baza prevederilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar în subsidiar, înlăturarea sporului de pedeapsă.

Pe latură civilă, a apreciat că nu se impunea, desființarea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât prin rechizitoriu nu s-a reținut o pagubă în patrimoniul altor persoane, iar persoanele indicate în rechizitoriu au declarat că nu au pretenții civile.

Partea vătămată, prin apărător ales, a solicitat admiterea apelului, cu consecința înlăturării din sentința penală apelată a dispoziției cu privire la desființarea înscrisurilor ce vizează societatea comercială menționată, arătând că din probele administrate rezultă buna credință a persoanei vătămate și că singura pagubă ar consta în desființarea înscrisurilor, astfel cum a hotărât prima instanță.

Prin Decizia penală nr. 270/A din data de 2 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a respins apelurile declarate de inculpatul A. și persoana vătămată SC D. SRL împotriva sentinței penale nr. 227 din 5 mai 2015 pronunțată de Judecătoria Lugoj în Dosarul nr. x/252/2013.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a obligat atât inculpatul, cât și persoana vătămată apelantă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Instanța de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului, atât sub aspectul laturii obiective, cât și al laturii subiective.

Instanța de apel a apreciat că rechizitoriul descrie starea de fapt cu privire la infracțiunea de înșelăciune, vânzarea imobilelor către SC D. SRL făcându-se prin prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase, prin inducerea în eroare a reprezentantului acestei societăți cu privire la proprietatea asupra imobilelor și dreptul inculpatului de a le înstrăina.

Până la pronunțarea hotărârii pe latura civilă, prejudiciul s-a produs în dauna membrilor acționari ai societății agricole.

Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, instanța de apel a analizat condițiile de incriminare, dar și celelalte instituții incidente (recidiva și concursul de infracțiuni) și a constatat că legea penală mai favorabilă s-a reținut corect de prima instanță ca fiind V.C.P.

În ce privește cuantumul pedepselor aplicate inculpatului, instanța de apel a constatat că prin sentința penală s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen.

Împotriva Deciziei penale nr. 270 din 2 martie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 24 iunie 2016, invocând cazul de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În motivarea scrisă a cererii, cu privire la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a solicitat ca după admiterea în principiu a cererii, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. să se dispună achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. din 1968, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. din 1968 sau, în subsidiar, în temeiul art. 448 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., să se dispună casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Timișoara.

A apreciat că nu i se poate reține infracțiunea de înșelăciune în convenții întrucât nu este întrunită condiția cumulativă cerută de textul de incriminare a art. 215 C. pen. anterior, respectiv producerea unei pagube.

A arătat că paguba se impune a fi localizată în patrimoniul persoanei induse în eroare, respectiv SC D. SRL; or, cum în patrimoniul acestei societăți nu s-a produs nicio pagubă, se face dovada de netăgăduit a incidenței cazului de casare invocat prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 30 decembrie 2016, fiind stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu la data de 3 martie 2017.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara la data de 5 august 2016, părții vătămate SC D. SRL la data de 5 august 2016, iar celelalte părți civile la diferite date.

Prin încheierea din 3 martie 2017, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 270/A din data de 02 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, și a stabilit termen pentru judecarea pe fond a recursului în casație la 31 martie 2017.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței investită cu judecarea recursului în casație.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe calea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

În consecință, Înalta Curte constată că sfera controlului judiciar pe care recursul în casație a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea analiza și netemeinicia deciziei atacate.

Aceste considerații sunt aplicabile și cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. nu invocă aspecte de nelegalitate, prin raportare la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., referitor la condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, ci, practic, solicită în principal, achitarea în temeiul art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., cu motivarea că a fost condamnat pentru infracțiunea de înșelăciune în convenții, deși nu s-a produs nicio pagubă în sarcina persoanei vătămate SC D. SRL.

Înalta Curte reține, cu privire la invocarea cazului de recurs în casație prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., că inculpatul, practic, solicită o reevaluare a probelor administrate, situație nepermisă în calea de atac a recursului în casație, întrucât aspectele solicitate de inculpat vizează critici de netemeinicie.

Or, în cadrul recursului în casație nu pot di invocate decât aspecte de nelegalitate, astfel cum sunt prevăzute în mod expres de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, solicitarea apărării privind achitarea inculpatului excede, în mod evident cazului de recurs în casație prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Înalta Curte nu poate proceda la un asemenea examen al situației de fapt, nu poate reevalua conținutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator și nu poate stabili o altă situație de fapt, acestea fiind atributul exclusiv al instanței de fond și instanței de apel.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casație nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanța de casare nu judecă pe fond procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă, exclusiv, dacă din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare. Scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pentru aceste considerente, în temeiul disp. art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 270/A din data de 02 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 270/A din data de 02 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,

în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 martie 2017.