ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 520/2017

Decizia nr. 520/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, obligarea pârâtei la plata sumei de 4.232.419,58 lei cu titlu de contribuție, rezultând din neachitarea tarifelor aferente licenței pentru producerea de energie electrică acordată de reclamantă.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că suma în litigiu conține și penalități de întârziere, solicitând și actualizarea debitului în raport cu rata inflației aplicabilă la data plății efective.

Totodată, suma solicitata prin prezenta acțiune este o obligație legală de plată a contribuțiilor care îi incumbă pârâtei, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 540/2004 privind aprobarea Regulamentului pentru acordarea licențelor și autorizațiilor în sectorul energiei electrice, cu modificările și completările ulterioare, act normativ care constituie înscrisul constatator al creanței și în baza căruia a fost calculat tariful în cauză.

În privința penalităților, reclamanta a invocat prevederile H.G. nr. 410/2007- art. 15 alin. (2), Ordinele președintelui A. nr. 5/2010 - art. 4, 15/2011 - art. 4, 19/2012 - art. 4.

Prin întâmpinare, autoritatea publică pârâtă a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune în ceea ce privește sumele aferente facturii din 31 ianuarie 2009 în valoare de 10.831,51 lei, facturii din 24 februarie 2009 în valoare de 1.248.099,06 lei, reprezentând contribuția anuală pentru 2009, precum și în ceea ce privește accesoriile aferente sumelor din facturile mai sus indicate, invocând prevederile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluția, instanța de recurs a reținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor ce reglementează prescripția dreptului la acțiune, această excepție urmând a fi soluționată în raport de textele legale ce reglementează executarea creanțelor fiscale.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în fond după casare, prin sentința nr. 2568 din 13 octombrie 2015, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.

De asemenea, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, obligând pârâta S.C. Electrocentrale SA la plata sumei de 4.232.419,58 lei către reclamanta A.

Totodată, a respins cererea de actualizare a debitului în raport de indicele de inflație, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Obiectul acțiunii în pretenții formulate de reclamantă împotriva pârâtei, titular de licență pentru producerea de energie electrică, respectiv energie termică, constă în suma reprezentând contribuție anuală pentru perioada 2009- 2011 și accesorii, precum și majorări de întârziere aferente contribuției pe anul 2008.

Conform Ordinelor emise de președintele A. anual în perioada 2009 - 2011 (Ordinul nr. 2/2009, Ordinul nr. 5/2010 și Ordinul nr. 15/2011), autoritatea de reglementare facturează contribuția datorată de fiecare titular de licență.

Cuantumul contribuției se stabilește prin aplicarea unui procent la cifra de afaceri realizată în anul precedent din activitățile comerciale desfășurate în sectorul energiei electrice și al energiei termice produse în cogenerare, conform art. 4 din H.G. nr. 1823/2004.

În cauză, facturile emise de reclamantă în perioada 2009 - 2011 nu au fost acceptate de către pârâtă, considerentul esențial fiind faptul că procentul a fost aplicat prin raportare la valoarea totală a cifrei de afaceri, realizată atât din activitățile comerciale desfășurate în sectorul energiei electrice și al energiei termice în cogenerare, astfel cum se arată în Ordinului anual al A. și art. 4 H.G. nr. 1823/2004, cât și din activități de producere a energiei termice în alt regim decât cel de cogenerare, pârâta invocând dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 13/2007

Prima instanță a reținut că suma facturată de reclamantă este corect stabilită prin raportare la cifra de afaceri realizată de pârâtă în anul precedent din activitățile comerciale desfășurate în sectorul energiei electrice și al energiei termice produse în cogenerare, precum și din activități de producere a energiei termice din alte surse, în afara cogenerării, dar aflate pe același amplasament cu sursele de cogenerare.

Prima instanță a avut în vedere că Licențele pentru producerea de energie electrică, respectiv termică, în baza căreia pârâta SC B. SA își desfășoară activitatea sunt emise de A.

Totodată, a avut în vedere prevederile Condițiilor asociate Licenței nr. 559/2003 pentru producerea de energie termică - art. X pct. 103, art. 8 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 540/2004, art. 3 și art. 11 alin. (1) - (3) din H.G. nr. 540/2004, H.G. nr. 1823/2004, art. 4 și 5, art. 13 și art. 17 din Legea energiei termice nr. 325/2006.

Prima instanță a apreciat că nu pot fi reținute argumentele pârâtei privind inopozabilitatea Protocolului încheiat în 19 aprilie 2007, respectiv cele privind interpretarea eronată a dispozițiilor legale de către reclamantă, în condițiile în care activitatea pârâtei de producere a energiei termice fără cogenerare nu se desfășoară în baza unei licențe emise de C., ci în baza licenței emise de A.

Această licență nu a fost predată către C., iar conform Condițiilor Licenței titularul are obligația de a plăti anual Autorității competente contribuțiile și tarifele stabilite prin Regulament pe toată durata de valabilitate a Licenței. Pârâta nu plătește o contribuție pentru activitatea de producere a energiei termice din alte surse, în afara cogenerării, unei alte autorități de reglementare.

Cu privire la suma care formează obiectul facturii din 31 ianuarie 2009, în valoare de 10.873,51 lei, cu titlu de sume pentru neplata la termen a obligațiilor (majorări de întârziere aferente facturii din 27 februarie 2008, reprezentând contribuție anul 2008, care a fost returnată de către pârâtă prin adresa 1223 din 09 februarie 2009, cu motivarea că penalitățile sunt nejustificate, nefiind luate în calcul la stabilirea tarifelor reglementate, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prima instanță a apreciat că excepția nu este fondată, având în vedere că în cauză sunt incidente prevederile art. 131 din C. proc. fisc. care stabilesc un termen special de prescripție de 5 ani care se calculează de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept

În ceea ce privește factura din 24 februarie 2009 emisă pentru contribuția anuală aferentă anului 2009 în sumă de 1.248.099,06 lei, calculată prin aplicarea procentului reglementat de Ordinul A. nr. 2/2009 la cifra de afaceri totală, de 2.080.165.097 lei, restituită de către pârâtă cu motivarea că valoarea nu a fost corect calculată față de prevederile Ordinului A. nr. 2/2009 și față de cifra de afaceri aferentă energiei electrice și termice produse in cogenerare în anul 2008, care este de 1.458.093.770 lei, prima instanță a reținut că reclamanta a calculat corect cuantumul contribuției menționate în această factură, raportat la cifra de afaceri pe anul anterior din comercializarea energiei electrice și termice, comunicată de către pârâtă prin Adresa din 13 februarie 2009, de 2.080.165.097 lei.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a avut în vedere aceleași considerente față de prevederile art. 131 C. proc. fisc., care stabilesc un termen special de prescripție de 5 ani care se calculează de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept, acțiunea fiind introdusă la 06 august 2012, înăuntrul termenului de prescripție.

Cu privire la regularizarea contribuției bănești pe anul 2009, prima instanță a reținut că s-a efectuat prin factura din 04 martie 2010, după depunerea la A., de către titularul de licență, a „Raportului financiar anual", elaborat în conformitate cu Ordinul nr. 59/2008 al președintelui A.

Față de cifra de afaceri realizată, de 2.140.117.286 lei, comunicată în Raportul financiar pe anul 2008 al SC B. SA, înregistrat la A. cu nr. 26476 din 29 iulie 2009, la care s-a aplicat procentul de 0,06% și de valoarea estimată a contribuției facturată anterior, la 24 februarie 2009, a fost facturată, prin factura din 04 martie 2010, diferența de 35.971,31 lei.

Această factură a fost returnată de către pârâtă, cu mențiunea că totalul cifrei de afaceri realizate din activități licențiate în anul 2009, aferentă energiei electrice și termice prin cogenerare pe anul 2009, este de 1.430.219.317.

Prima instanță a reținut că reclamanta a calculat corect cuantumul contribuției menționate în factura din 04 martie 2010, de regularizare, raportat la cifra de afaceri pe anul anterior, din comercializarea energiei electrice și termice, comunicată în Raportul financiar pe anul 2008 al SC B. SA, de 2.140.117.286 lei.

Referitor la factura din 11 martie 2010 emisă de reclamantă, în valoare de 1.069.588,46 lei reprezentând contribuția aferentă anului 2010, prima instanță a reținut că s-a calculat corect contribuția aferentă anului 2010, raportat la valoarea estimată a cifrei de afaceri realizată din activități licențiate aferente anului anterior, în sumă de 1.782.647.433 lei, comunicată de pârâtă prin adresa din 02 martie 2010.

Regularizarea contribuției bănești pe anul 2010 s-a efectuat prin factura din 27 ianuarie 2011 (-30.760,68 lei).

În ceea ce privește factura din 26 octombrie 2011 emisă de reclamantă, în valoare de 276.284,66 lei, reprezentând regularizare contribuție anuală 2011, s-a reținut că aceasta a fost returnată de pârâtă considerând că a achitat în totalitate contribuția anuală 2011 (contribuția calculată la cifra de afaceri estimată fusese facturată cu factura din 11 mai 2011, în valoare de 1.125.640,98 lei care a fost achitată de către pârâtă în patru tranșe în 2011, situația de fapt necontestată).

Prima instanță a apreciat că stabilirea cuantumului contribuției a fost realizată corect prin raportare la valoarea cifrei de afaceri realizate din activități licențiate aferente anului anterior - comercializarea energiei electrice și a celei termice produse prin cogenerare și prin exploatarea capacităților energetice fără cogenerare, amplasate în incinte comune cu capacități de cogenerare și a căror funcționare se bazează pe utilizarea de instalații tehnologice comune cu cele ale capacităților de cogenerare, care au rămas în competența de reglementare a A., prevederile art. 1 Anexa 4 din Ordinul A. nr. 15/2011 fiind interpretate și aplicate prin coroborare cu dispozițiile legale aplicabile în speță.

A. a emis facturile din 02 februarie 2010, pentru 272.397,62 lei și din 04 iulie 2012, pentru 1.352.545,40 lei.

În acțiune, reclamanta a consemnat în mod eronat numărul celei de-a doua facturi, ca fiind din 04 iulie 2011, eroarea materială fiind rectificată ulterior.

Prima factură (debit de 272.397,62 lei) a fost achitată parțial, reclamanta solicitând obligarea pârâtei la plata sumei rămase neachitate, de 269.817,62 lei. Aceste două facturi reprezintă contravaloarea sumelor care se cuvin reclamantei cu titlu de accesorii aferente facturilor neachitate reprezentând debit principal pe anii 2009- 2011.

Prima instanță a reținut că apărările pârâtei nu pot fi primite, având în vedere prevederile Ordinului A. 2/2009, Anexa 3 pct. 17, art. 4 din Ordinul nr. 5/2010 și art. 4 din Ordinul A. nr. 15/2011

Faptul că reclamanta denumește în acțiune accesoriile solicitate „penalități de întârziere” nu poate fundamenta respingerea acestui capăt de cerere. Din precizarea modului de calcul a accesoriilor, a rezultat că reclamanta a avut în vedere aplicarea dispozițiilor legale menționate, raportate la prevederile Codului de procedură fiscală, față de numărul de zile de întârziere.

Din aceste precizări rezultă fără echivoc modul de calcul al sumelor care fac obiectul facturii din 04 iulie 2012. Prevederile Ordinului președintelui A. nr. 19/2012 fiind menționate în factura respectivă pentru comunicarea termenului de plată a facturii emise la 04 iulie 2012, de 20 de zile de la data emiterii.

Prima instanță nu a reținut apărările pârâtei privind necesitatea stabilirea debitului și accesoriilor prin acte administrative, având în vedere dispozițiile cu caracter special aplicabile în materie, conform cărora autoritatea de reglementare facturează contribuția datorată de fiecare titular de licență (conform principiului „accesorium sequitur principale”, facturează și accesoriile).

Concluzionând, judecătorul fondului, având în vedere că prin dispozițiile legale incidente este stabilită modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere, raportat la prevederile Codului de procedură fiscală, a apreciat că pârâta nu datorează decât accesoriile reprezentând majorări, respectiv dobânzi și penalități de întârziere, cererea de obligare la actualizarea debitului cu indicele de inflație nefiind întemeiată.

5.1. Recursul formulat de reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă critică sentința primei instanțe din perspectiva respingerii celui de-al doilea capăt de cerere privind actualizarea debitului cu rata inflației.

Invocând disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține interpretarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere că în condițiile unei economii afectate de inflație, între valoare și câtime nu mai există identitate.

Recurenta-reclamantă susține că recurgerea la indexare se realizează în scopul menținerii echilibrului între prestațiile datorate prin acoperirea depunerii valorii monedei naționale și păstrarea în timp a puterii de cumpărare, astfel încât N.C.C. prevede indexarea de drept a creanței, cu rata inflației într-o serie de articole, cum ar fi: art. 394 alin. (2), art. 531 alin. (2), art. 2248 alin. (1), art. 1091, art. 1153.

Sub imperiul Codului civil de la 1864, răspunderea civilă este guvernată de principiul repunerii victimei în situația în care se afla anterior săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Recurenta-reclamantă invocă Decizia nr. 4426 din 11 decembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, potrivit căreia natura juridică a dobânzii legale este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), astfel încât este admisibil cumulul acestora, neputându-se vorbi despre o dublă reparație sau o îmbogățire fără justă cauză a creditorului. Prin urmare, este nu numai posibil, dar și legal cumul actualizării sumei executate cu dobânda legală, deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1084 C. civ. (art. 1531 N.C.C.).

Recurenta-reclamantă invocă și disp. art. 1088 alin. (1) din V.C.C., precum și cele ale art. 998 din același cod, care permit creditorului să ceară, pe lângă dobânda legală, ca daună moratorie și alte daune ce au caracter compensatoriu și care sunt menite să acopere prejudiciul cauzat prin erodarea creanței datorită inflației, după ce aceasta a ajuns la scadență.

Mai indică recurenta-reclamantă și art. 43 din fostul C. com., care permitea în materie comercială să se ceară/acorde cumulativ daune-interese compensatorii și daune-interese moratorii, păgubirea creditorului fiind prezumată.

De asemenea, recurenta-reclamantă citează cu titlu de jurisprudență deciziile pronunțate de Curtea de Apel București, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarele nr. x/2/2013, nr. x/2/2012 și nr. x/2/2012, în spețe similare, părții fiind A. și SN D. SA, când instanțele au încuviințat actualizarea creanțelor în raport cu rata inflației la data plății efective, în vederea reparării integrale a prejudiciului.

Recurenta-reclamantă susține și că, în ceea ce privește actualizarea debitului cu indicele de inflație, sentința nu este motivată, invocând disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

5.2. Recursul formulat de pârâta SC B. SA, și întemeiat pe disp. art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materie și extinderea fără niciun temei legal a dreptului A. de a-i fi plătită o contribuție, cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 113/2007, H.G. nr. 1823/2004 și Ordinelor nr. 2/2009, nr. 5/2010, nr. 15/2011, emise chiar de către reclamantă.

Potrivit ordinelor pe care le-a emis, reclamanta are dreptul de a percepe contribuția fiecărui titular de licență, raportat la activitățile comerciale care fac obiectul licențelor desfășurate în sectorul energiei electrice și al energiei termice produse în cogenerare, fără ca această contribuție să se extindă și la activitatea de producere a energiei termice în afara sistemului de cogenerare.

Recurenta-pârâtă menționează că, în data de 19 aprilie 2007, reclamanta a semnat cu C. Protocolul privind predarea-primirea de licențe acordate pentru desfășurarea de activități în domeniul energiei termice, dar protocolul nu îi este opozabil deoarece nu a fost aprobat printr-un ordin și nu poate să prevadă dispoziții contrare actelor normative sus-menționate.

Recurenta-pârâtă mai arată că a recunoscut o parte din sumele pretinse iar în privința majorărilor de întârziere acestea trebuie calculate conform art. 119 lin.(4) C. proc. fisc.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Înalta Curte va reține că dezlegarea dată de instanța de fond în sensul respingerii capătului de cerere de obligare la actualizarea debitului cu indicele de inflație, este corectă și va conduce la respingerea recursului ca nefondat.

Judecătorul fondului și-a motivat soluția arătând că prevederile Codului de procedură fiscală stabilesc care este modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat de o plată cu întârziere, dispoziții ce au caracter de lege specială, în raport cu cele invocate de recurenta-reclamantă.

Hotărârea primei instanțe este motivată în raport cu cerințele disp. art. 304 pct. 7 C. proc. civ., chiar dacă considerentele nu sunt exhaustive.

Judecătorul fondului, în esență, a arătat în mod corect că plata accesoriilor este reglementată de legea specială - C. proc. fisc., acestea acoperind integral prejudiciul suferit de creditor.

Cum creanța în litigiu este fiscală, așa cum s-a stabilit cu titlu de dezlegare în drept și obligatorie de prima decizie de casare a Înaltei Curți, O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. este incidentă în speță.

Potrivit art. 119 alin. (1) C. proc. civ. procedură fiscală, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de înscriere.

Potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. fisc., dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv.

Art. 120

1

alin. (1) C. proc. civ. prevede că plata cu întârziere a obligațiilor fiscale se sancționează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scandență a obligațiilor fiscale principale.

Potrivit art. 2 alin. (3) C. proc. fisc. „unde prezentul C. proc. civ. nu dispune se aplică prevederile C. proc. civ.”

Așadar, este exclusă aplicarea dispozițiilor Codului civil referitoare la reactualizarea sumei cu indicele de inflație sau calculului dobânzii legale.

Materia analizată aplică dispoziții speciale pentru repararea prejudiciului suferit de creditor prin neplata la scadență a datoriei, atât în privința daunelor moratorii, cât și a daunelor compensatorii, dar și cu privire la calculul dobânzilor și penalităților de întârziere.

Aceeași situație se întâlnește și în cazul penalităților de întârziere.

Tocmai din acest motiv, accesoriile în materie fiscală pot să depășească cu mult debitul inițial în funcție de întârzierea la plată.

Or, cererea de a se actualiza cu indicele de inflație întreaga sumă datorată, debit și accesorii, ar reprezenta nu numai o dublă reparație, ci și o îndatorare excesivă a debitorului.

Teoria invocată de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs se aplică strict în domeniile dreptului civil, enumerate, iar referirile la N.C.C. nu pot fi luate în considerare.

Înalta Curte este de acord cu jurisprudența secției a II-a civilă, conform căreia natura juridică a dobânzii legale este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației și posibilitatea cumulului dintre cele două sume, dar nu în materie fiscală, unde întârzierea nu se raportează la dobânda legală ci la dobânda provenită în acte normative specifice, dublată și de calculul penalităților de întârziere.

Păstrarea valorii reale a obligațiilor bănești este raportată în materia fiscală la faptul că în discuție este o creanță fiscală, iar plata dobânzii și a penalităților de întârziere este îndestulătoare pentru creditor, ce reprezintă o autoritate publică.

În ceea ce privește jurisprudența indicată prin cererea de recurs și atașată la dosar, respectiv sentința civilă nr. 1745/8 din 29 mai 2013, sentința civilă nr. 5354 din 28 septembrie 2012 ale Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4377 din 18 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia nr. 1719 din 2 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și Decizia nr. 677 din 13 februarie 2014 a Înaltei Curți, prin care au fost respinse recursurile, se constată că, într-adevăr, în procesele recurentei-reclamante cu SN D. SA Mediaș, a fost obligată cea din urmă societate la plata tarifului de regularizare pentru o anumită perioadă și la o actualizare a debitului în raport cu rata inflației aplicabilă la data plății efective.

Se remarcă însă că hotărârile pronunțate de Curtea de Apel București nu au fost motivate sub aspectul reactualizării sumei cu indicele de inflație și nu s-a indicat niciun text de lege, iar deciziile pronunțate de Înalta Curte nu au analizat legalitatea acestei dispoziții deoarece nu s-au formulat critici cu privire la admiterea unei astfel de cereri.

În plus, jurisprudența atașată nu s-a referit la calificarea creanței ca fiind o creanță fiscală, cum dimpotrivă, în prezenta cauză, există o decizie de casare ce a dezlegat o atare problemă de drept, ceea ce a condus la analizarea debitului din punctul de vedere al Codului de procedură fiscală.

În fine, în speța de față a existat un motiv de recurs ce a criticat tocmai respingerea capătului de cerere privitor la actualizarea sumei cu indicele de inflație, ceea ce reprezintă o diferențiere față de jurisprudența depusă la dosar, urmând să se respingă și criticile întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Față de acestea, în temeiul art. 312 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează a se respinge ca nefondat recursul reclamantei și ca tardiv recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 2568 din 13 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de SC B. SA împotriva sentinței nr. 2568 din 13 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2017.