ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1380/2016

Decizia nr. 1380/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII–a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului, a solicitat să se constate că între părți a fost încheiat un contract administrativ impus de depozit, între SC A. SA, pe de-o parte, în calitate de deponent, și Agenția Națională pentru Protecția Mediului, pe de altă parte, în calitate de depozitar, având ca obiect păstrarea în Registrul Național al emisiilor de gaze cu efect de seră al unui număr total de 13.047.659 de certificate C02, din care: 6.015.553 certificate C02 au fost alocate, pentru perioada 2008-2012, fabricii de ciment din Câmpulung a A. SA, iar un număr de 7.032.106 certificate C02 au fost alocate, pentru perioada 2008-2012, fabricii de ciment din Aleșd a A. SA.

De asemenea, a solicitat să se constate că la data de 16 noiembrie 2010, Agenția Națională pentru Protecția Mediului a săvârșit o faptă ilicită pe târâm contractual, constând în neexecutarea obligației de asigurare a securității certificatelor C02 aflate în acest depozit.

A mai solicitat să se constate că neexecutarea acestei obligații de securitate a avut drept consecință producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, constând în pierderea unui număr de 1.600.000 certificate CO2, din care nu au fost recuperate până la data introducerii prezentei acțiuni decât un număr de 600.000 certificate C02.

Pe cale de consecință, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la repararea integrală a prejudiciului pe care îl estimează provizoriu la un cuantum de 1.000.000 euro, prin plata echivalentului în RON la data plății efective, cuantum majorat prin cererea din 27 mai 2015 la 13.252.698,96 euro.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, potrivit actelor normative în materie, orice persoană care operează sau controlează, în România, o instalație producătoare de emisii de gaze cu efect de seră este îndreptățită ca, într-o anumită perioadă de timp, să producă doar o anumită cantitate de dioxid de carbon ori alte gaze cu efect de seră similare.

Dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon este stabilit, potrivit art. 3 lit. b) din H.G. nr. 780/2006 printr-un titlu numit certificat de emisii de gaze cu efect de seră (denumit în continuare „certificat C02"). Certificatele C02 există exclusiv în formă electronică și pot fi tranzacționate în mod liber între membrii UE sau în afara Comunităților Europene, în măsura în care există acorduri internaționale cu privire la acest aspect.

La data de 16 noiembrie 2010, conturile C02 deținute de A. în Registrul național au fost accesate în mod nelegal. Printr-o serie de operațiuni derulate de către persoane neautorizate a fost sustras un număr de 1.600.000 certificate CO2 și transferate către două conturi din străinătate, unul localizat în Italia și celălalt în Liechtenstein.

În decursul a câteva ore după ce a avut loc transferul certificatelor în mod fraudulos, A. a observat această operațiune neautorizată și a sesizat de îndată A.N.P.M., administratorul conturilor sale, solicitând blocarea imediată a conturilor, efectuarea tuturor formalităților necesare pentru remedierea situației, recuperarea și returnarea către A. a certificatelor C02 transferate de către persoanele neautorizate.

În urma demersurilor efectuate de A. în colaborare cu A.N.P.M., s-a reușit recuperarea unui număr de 600.000 de certificate CO2 transferate din România către Liechtenstein. Cu toate acestea, restul de un milion de certificate C02 nu a putut fi recuperat până în prezent, prejudiciul înregistrat de A. fiind cuantificat provizoriu la suma 1.000.000 euro.

Prin plângerea prealabilă din 12 mai 2011, înregistrată la A.N.P.M. din 13 mai 2011, A. a solicitat pârâtei să procedeze la repararea integrală a pagubei suferite de către reclamantă în urma transferului ilegal al certificatelor sale C02 din data de 16 noiembrie 2010.

În cadrul întâlnirii de conciliere propuse de A., care a avut loc la data de 2 iunie 2011, A.N.P.M. și-a exprimat poziția în sensul că pretențiile A. sunt neîntemeiate, invocând în acest sens inexistența vreunei culpe a instituției privind încălcarea obligației legale de a asigura în mod corespunzător securitatea sistemului pentru a proteja baza de date, subliniind totodată că deține documente (de natura unor expertize tehnice) care fac dovada în acest sens. Deși A. a solicitat pârâtei să îi pună la dispoziție documentele despre care a făcut vorbire în cadrul întâlnirii de conciliere prealabilă, A.N.P.M. a respins și această solicitare. În plus, A.N.P.M. a refuzat să încheie un proces verbal al ședinței din data de 2 iunie 2011, pretextând că, oricum, pozițiile părților sunt ireconciliabile.

Reclamanta a susținut că între părți a fost încheiat un contract administrativ de depozit, pârâta fiind culpabilă pentru neîndeplinirea obligației de asigurare a securității certificatelor C02 aflate în acest depozit, neexecutare ce a avut drept consecință producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, constând în pierderea unui număr de 1.600.000 certificate CO2, din care nu au fost recuperate până la data introducerii prezentei acțiuni decât un număr de 600.000 certificate C02.

Reclamanta a susținut că a încheiat cu pârâta A.N.P.M. un contract impus, în condițiile în care clauzele sale sunt stabilite exclusiv de una dintre părți, iar cealaltă parte nu numai că nu are posibilitatea de negociere, dar nu poate nici să opteze între a încheia ori nu un astfel de contract, perfectarea lui fiind impusă de lege.

Reclamanta a arătat că pârâta A.N.P.M. este răspunzătoare pentru prejudiciul produs ca urmare a încălcării obligațiilor ce îi reveneau în temeiul contractului administrativ impus de depozit încheiat cu A.

În speță, fapta ilicită constă în încălcarea culpabilă de către A.N.P.M. a unei obligații contractuale esențiale și anume aceea de a asigura securitatea Registrului național.

Practic, transferul neautorizat al certificatelor C0

2

a fost posibil ca urmare a unui atac care a exploatat vulnerabilitățile de securitate ale serverului Registrului național reușind să afle și să utilizeze numele și parola reprezentantului autorizat al A., să schimbe parola reprezentantului autorizat al A. în Registrul național și să efectueze transferul neautorizat al certificatelor C0

2

.

Prin urmare, obligația A.N.P.M. de a asigura securitatea Registrului național a fost încălcată, întrucât pârâta nu a adoptat toate măsurile de securitate pentru protejarea Registrului național de atacurile „hackerilor”, deși trebuia și putea să facă acest lucru. Mai mult chiar, pârâta nu a informat și nici nu a avertizat reclamanta cu privire la gradul ridicat de pericol al unor astfel de atacuri.

Furtul certificatelor C02 a avut loc în contextul în care în luna februarie a anului 2010 a avut loc o tentativă similară de furt, în această situație aflându-se nu numai Registrul național, ci și registrele naționale de certificate din Germania, Belgia, Danemarca, Spania, Ungaria, Italia, Grecia și Bulgaria. Așadar, față de aceste precedente deosebit de periculoase, A.N.P.M. trebuia și putea să ia măsuri sporite de securitate în vederea securizării Registrului național.

Pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Mediului a formulat întâmpinare, solicitând suspendarea judecării cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. x/D/P/2010, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism și, în subsidiar, respingerea acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată, pentru motivul că este dispensată de orice culpă, dată fiind utilizarea neautorizată și neadecvată a contului reclamantei, intervenită anterior notificării formulate în condițiile art. 5 lit. a) din Regulamentul aprobat prin Ordinul MMDD nr. 1474/2007.

Prin sentința civilă nr. 710 din 03 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, și-a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 583 din 20 martie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, la rândul său, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând că în prezenta cauză reclamanta a învestit instanța cu o acțiune ce urmărește angajarea răspunderii civile a pârâtei pentru defectuoasa prestare a unui serviciu public, astfel că o atare acțiune intră în domeniul art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin decizia nr. 3569 din 09 septembrie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Procedura derulată și hotărârea Curții de Apel

Prin încheierea din 28 februarie 2014, Curtea de Apel București a suspendat judecarea prezentei cauze până la soluționarea dosarului penal nr. x/D/P/2010, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism.

Având în vedere ordonanța din 10 iulie 2014, dată de D.I.I.C.O.T și cererea reclamantei, prin încheierea de la data de 08 aprilie 2015 instanța a repus cauza pe rol.

La 24 iunie 2015, pârâta a formulat cereri de chemare în garanție a Ministerului Mediului și Pădurilor, precum și a societății B. Ltd, solicitând curții, ca în cazul în care va cădea în pretenții, să oblige pârâții la plata sumelor pretinse de reclamantă pe calea cererii introductive.

Prin încheierea din 24 iunie 2015, curtea a dispus disjungerea judecării cererilor de chemare în garanție, constatând că acestea au fost formulate cu neobservarea prevederilor art. 61 alin. (1) teza II C. proc. civ. (1865).

Prin sentința nr. 1959 din 01 iulie 2015, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a respins teza avansată de reclamantă, în sensul că între părți a fost încheiat un contract administrativ impus, specie a contractului de depozit, reținând că din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a învestit instanța cu o acțiune cu caracter exclusiv patrimonial, urmărind obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru neîndeplinirea obligației legale de a asigura securitatea Registrului național al emisiilor de gaze cu efect de seră, faptă ce a avut consecința transferul neautorizat al unui număr de 1.600.000 certificate de emisii de gaze cu efect de seră.

Curtea de Apel a constatat că deschiderea unui cont de către reclamantă în Registrul național al emisiilor de gaze cu efect de seră și alocarea în acest cont a unui număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră nu atestă încheierea unui contract de depozit impus, ci îndeplinirea obligației legale aferente calității de operator al unor instalații producătoare de emisii de gaze cu efect de seră, obligații prevăzute de H.G. nr. 780/2006 și Ordinul nr. 1474/2007.

Din această perspectivă este lipsită de temei afirmația reclamantei, în sensul că atât A.N.P.M. cât și operatorul își manifestă în mod tacit intenția de a deveni parte a unui contract, subliniind instanța de fond că ambele entități acționează, în realitate, nu în baza unui acord de voință specific contractului ci în virtutea obligațiilor ce le sunt impuse prin actul normativ reprezentat de Regulamentul aprobat prin Ordinul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile nr. 1474/2007.

Perceperea, de către Agenția Națională pentru Protecția Mediului, a unui tarif pentru deschiderea fiecărui cont, pentru administrarea contului pentru anul calendaristic respectiv, precum și pentru înregistrarea verificatorilor nu reflectă existența prețului contractului (remunerația depozitarului), aceste tarife fiind impuse pentru prestarea serviciilor limitativ prevăzute de actul normativ citat și nicidecum pentru „păstrarea în depozit” a unor bunuri mobile necorporale.

Simetric opus, obligația Agenției Naționale pentru Protecția Mediului de a administra Registrul național al emisiilor de gaze cu efect de seră și implicit de a asigura securitatea Registrului național împotriva unui transfer neautorizat al certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră nu își are izvorul într-un pretins contract încheiat cu reclamanta, ci în temeiul dispozițiilor H.G. nr. 780/2006 și respectiv Ordinului Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile nr. 1474/2007.

Conchizând că îndeplinirea de către părți a obligaților prevăzute de H.G. nr. 780/2006 și respectiv Ordinul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile nr. 1474/2007 nu atestă executarea unor obligații contractuale, născute din încheierea unui contract de depozit impus, Curtea de Apel a apreciat că independent de această concluzie soluția de respingere a acțiunii reclamantei se impune pentru faptul că nu a fost dovedită nicio culpă a pârâtei în privința asigurării Registrului național al emisiilor de gaze cu efect de seră împotriva pretinsei accesării neautorizate din data de 16 noiembrie 2010.

O atare concluzie rezultă din faptul că accesarea contului SC A. SA și transferul celor 1.600.000 certificate CO2 s-a realizat prin utilizarea numelui și a parolei de acces corecte, parola fiind schimbată numai după ce a avut loc transferul certificatelor în discuție.

Această împrejurare este necontestată de părți, reținând instanța de fond că la momentul de referință (16 noiembrie 2010) existau doi reprezentanți autorizați ai A. cărora le erau alocate câte un nume de utilizator și o parolă permanentă;

- tranzacțiile se puteau realiza de către oricare dintre cei doi reprezentanți autorizați, prin folosirea respectivului nume de utilizator și a parolei;

- plecarea certificatelor din cont se realiza, practic, instantaneu;

- după realizarea tranzacției, reprezentanții autorizați primeau un e-mail de confirmare a finalizării acestora;

- sustragerea certificatelor s-a realizat prin folosirea numelui de utilizator și a parolei unuia dintre cei doi reprezentanți autorizați ai A. (doamna C.);

- în timpul realizării operațiunilor de sustragere ambii reprezentanți autorizați ai A. au fost supuși unui atac informatic de tip „flood”- au primit extrem de multe e-mailuri de tip spam, în scopul de a ascunde e-mailurile de confirmare a realizării tranzacțiilor efectuate.

Cu toate acestea, reclamanta a afirmat că pârâta este responsabilă de prejudiciul suferit ca urmare a transferului celor 1.600.000 certificate CO2, în contextul încălcării propriei obligații de a asigura paza bunurilor aflate în depozit.

O atare afirmație nu este justificată, în primul rând pentru că între părți nu există contractul de depozit și în al doilea rând, pentru faptul că accesul la „bunurile aflate în depozit”, tradus în realitate prin accesarea contului din Registrul Ges, a fost și este la îndemâna titularilor de cont, înscriși în Registrul GES, acces ce nu se poate realiza decât prin folosirea numelui utilizatorului, parolei și certificatelor digitale pentru propriii reprezentanți împuterniciți, or exact în aceste condiții a avut loc transferul certificatelor CO2 în cauza de față.

În situația în care accesarea conturilor reclamantei s-ar fi realizat prin folosirea altor elemente de securitate decât cele deținute de aceasta (nume utilizator, parolă și certificat digital) ar fi fost evidentă culpa pârâtei în privința asigurării Registrului împotriva accesării neautorizate, or nu aceasta este situația în speță.

A arătat reclamanta că în urma cercetărilor penale, desfășurate în dosarul penal nr. x/D/P/2010, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Crimă Organizată și Terorism s-a stabilit lipsa oricărei implicări a reprezentanților autorizați ai A. în realizarea furtului de certificate precum și lipsa vreunei vulnerabilități a propriului sistem de operare.

Examinând cuprinsul ordonanței din 10 iulie 2014, dată în dosarul penal nr. x/D/P/2010, Curtea de Apel a constatat că organele de cercetare penală nu au elucidat contextul în care a avut loc accesarea conturilor reclamantei la data de referință, ci au procedat la trecerea dosarului în evidența cauzelor cu autori neidentificați, apreciind că au fost epuizate toate mijloacele aflate la dispoziție în vederea identificării autorului/autorilor faptelor.

Este adevărat că ordonanța anterior menționată exclude implicarea celor doi reprezentanți ai A. în transferul de date din 16 noiembrie 2010, prin simplul fapt al trecerii dosarului în evidența cauzelor cu autor neidentificat, însă această ordonanță nu exclude și posibilitatea unui furt informatic de date de pe aceste platforme, respectiv nume de utilizator, parolă de acces, fiind de subliniat, așa cum a făcut-o și pârâta prin concluziile sale, că în cursul cercetărilor penale doamna C. a declarat că laptop-ul de pe care realiza accesul la Registrul GES era utilizat ocazional și de alți colegi, în prezența sa, iar cel puțin într-o ocazie a folosit laptop-ul la domiciliu, pentru a-și verifica și corespondența personală, astfel că nu poate fi exclusă nici ipoteza infectării computerului cu un virus ce a permis furtul de date.

Cu atât mai puțin pot fi folosite rezultatele cercetării penale împotriva pârâtei, fiind necontestat faptul că oricine ar fi fost autorul transferului de certificate din data de 16 noiembrie 2010 acesta a avut cunoștință de un nume de utilizator și o parolă corecte, ce au permis realizarea efectivă a accesului în cont și a tranzacției respective.

Or, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Ordinul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile nr. 1474/2007 titularul de cont este responsabil pentru măsurile de securitate privind numele utilizatorului, parola și certificatele digitale pentru propriii reprezentanți împuterniciți și nu administratorul Registrului GES, acesta fiind exonerat de orice culpă în condițiile în care accesarea contului se realizează în baza numelui de utilizator și a parolei corecte, chiar dacă persoana ce a utilizat aceste date era neautorizată să le dețină.

De aceea, art. 5 alin. (1) lit. a) din Regulamentul aprobat prin Ordinul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile nr. 1474/2007 prevede că administratorul registrului național nu răspunde pentru consecințele care decurg din utilizarea neautorizată și necorespunzătoare a contului, care a avut loc înainte de notificarea cu privire la posibilitatea unei astfel de utilizări, adresată administratorului registrului național de către titularul de cont.

Chiar dacă procedura de transfer a certificatelor CO2, existentă la data de 16 noiembrie 2010, poate fi calificată ca nesatisfăcătoare din perspectiva eliminării riscurilor la care erau expuși titularii de cont și era perfectibilă, așa cum a arătat reclamanta prin concluziile scrise, o atare împrejurare nu a putut fi reținută de prima instanță drept temei al angajării răspunderii civile a pârâtei, cât timp excede cauzei cererii de chemare în judecată.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței curții de apel a declarat recurs reclamanta SC A. SA, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta a solicitat reformarea hotărârii atacate în sensul obligării intimatei la repararea integrală a prejudiciului în cuantum de 13.252.698,96 euro, echivalentul celor 905.239 Certificate CO2, rămase nerecuperate, criticând soluția fondului sub două aspecte:

- greșita calificare a raporturilor dintre părți, întrucât acestea au încheiat un veritabil contract administrativ impus de depozit; natura contractuală a raporturilor dintre părți rezultă din acordul tacit de voință exprimat prin procesarea cererii de deschidere a contului în Registrul național ca răspuns la solicitarea recurentei; nu are relevanță faptul că A. avea o obligație în acest sens, aceasta fiind o caracteristică a contractelor administrative impuse; faptul că drepturile și obligațiile părților sunt stabilite expres prin Regulament nu exclude o relație contractuală între acestea; sunt îndeplinite toate celelalte caracteristici ale unui contract de depozit remunerat;

- s-au analizat eronat condițiile de angajare a răspunderii civile a intimatei-pârâte, aceasta aflându-se în culpă cu privire la încălcarea obligațiilor ce îi reveneau; intimata răspunde potrivit regulilor prevăzute la art. 1599 și art. 1600 pct. 1 și 2 C. civ. Cuza, având obligația de a asigura paza bunului depozitat cu diligența unui profesionist; chiar și în condițiile în care nu a reținut existența unor raporturi contractuale, răspunderea A.N.P.M. trebuia atrasă în baza prevederilor regulamentare; concluzia fondului este în contradicție directă cu rezultatul cercetărilor penale care au exclus orice implicare a societății și a reprezentanților săi autorizați în furtul certificatelor; per a contrario, s-a născut cel puțin o prezumție foarte puternică, nerăsturnată de A.N.P.M., în sensul că faptele de la 16 noiembrie 2010 au fost posibile ca urmare a vulnerabilităților din sistemul de operare al Registrului național;

- deși nu s-a contestat valoarea prejudiciului suferit de recurentă, nu s-a observat că din documentele transmise de către Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor rezultă că nu a primit nicio formă de despăgubire din partea Statului Român sau a Comisiei Europene.

Apărările Agenției Naționale pentru Protecția Mediului

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 24 februarie 2016, intimata A.N.P.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În opinia agenției, în cauză nu se regăsesc trăsăturile unui contract administrativ, indicând: lipsa formei scrise a contractului, inexistența unei proceduri de contractare, inexistența unor clauze convenționale, etc.

Cât privește antrenarea răspunderii sale pentru repararea prejudiciului pe care l-a înregistrat recurenta, intimata se apără invocând lipsa oricărei culpe, în condițiile în care accesarea registrului s-a realizat în mod normal, prin folosirea numelui de utilizator/parolei aferente.

S-a prevalat de dispozițiile art. 66 din Regulamentul Comisiei Europene nr. 2216 din 21 decembrie 2004, în sensul că accesarea unui cont este considerată efectuată de către persoana autorizată potrivit legii, până la momentul în care reprezentantul autorizat al titularului de cont îl informează pe administratorul de registru că securitatea parolei este compromisă și solicită înlocuirea acesteia.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a întâmpinării, a concluziilor scrise prezentate de ambele părți, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune respingerea recursului ca nefondat.

Potrivit celor expuse la pct. 1 din această decizie, curtea de apel, ca instanță de contencios administrativ, a fost desemnată să soluționeze această cauză prin regulatorul de competență dat de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție: decizia nr. 3569 din 09 septembrie 2013.

În aceste circumstanțe, prima instanță a fost învestită să se pronunțe asupra acțiunii având ca obiect obligarea A.N.P.M. la plata sumei de 13.252.698,96 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul înregistrat de societate ca urmare a transferului neautorizat al unui număr de 1.600.000 certificate CO2 (rămase nerecuperate 1.000.000 la data judecării fondului, respectiv 905.239 certificate la data judecării recursului), susținându-se că agenția nu și-a îndeplinit obligația legală de a asigura securitatea Registrului național al emisiilor de gaze cu efect de seră.

Argumentația reclamantei, structurată pe ideea existenței unui „contract administrativ impus de depozit”, nu a fost primită de curtea de apel care a reținut lipsa unor raporturi contractuale între părți, acțiunea fiind respinsă pentru că în cauză nu sunt elemente care să susțină vreo culpă a pârâtei în privința asigurării Registrului Național al emisiilor de gaze cu efect de seră împotriva accesării neautorizate din data de 16 noiembrie 2010.

Soluția curții de apel este legală.

Răspunzând punctual la motivele de recurs, Înalta Curte reține mai întâi că existența certificatelor CO2 exclusiv în forma virtuală, electronică, determină concluzia că sunt bunuri mobile necorporale, prin aceasta nefiind susceptibile de a constitui obiectul unui contract de depozit (conform art. 1599 și urm. C. civ. Cuza, aplicabil ratione temporis). Împrejurarea că în Regulamentul nr. 2216/2004 privind un sistem standardizat și securizat de registre în conformitate cu Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului și cu Decizia nr. 280/2004/CE a Parlamentului European și a Consiliului se utilizează sintagma „cont de depozit” („holding account”) nu conduce la concluzia că între operatorii instalațiilor care intră sub incidența reglementării și administratorul registrului național se încheie un contract de depozit în sensul de negotium iuris. De altfel, obligațiile legale ale instituțiilor implicate, preluate cu rigurozitate în reglementările naționale, relevă lipsa oricărei dimensiuni convenționale a raporturilor dintre titularii de cont și administratorul registrului național, împrejurare corect reținută de judecătorul fondului.

În economia acestei cauze Înalta Curte consideră că stabilirea naturii contractuale ori extracontractuale a raporturilor dintre părți nu prezintă nici un interes practic.

Chiar admițând teza existenței unui contract administrativ de depozit, soluția ar rămâne aceeași pentru că depozitarul, subiect de drept public, nu răspunde în condițiile de drept comun – agravate în ipoteza depozitului remunerat – ci în condițiile prevăzute de lege. Or, art. 5 din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 1474/2007, stabilește expres că administratorul registrului național nu răspunde pentru „consecințele care decurg din utilizarea neautorizată și necorespunzătoare a contului, care a avut loc înainte de notificarea cu privire la posibilitatea unei astfel de utilizări, adresată administratorului registrului național de către titularul de cont”.

Această dispoziție internă este în acord cu prevederea de la art. 66 alin. (2) din regulamentul european anterior invocat care statuează că „administratorul de registru poate presupune că un vizitator care utilizează un nume de utilizator și o parolă corespunzătoare este reprezentantul autorizat înregistrat sub acest nume de utilizator și având această parolă, până în momentul în care reprezentantul autorizat îl informează pe administratorul de registru că securitatea parolei sale este compromisă și solicită înlocuirea acesteia. În acest caz, administratorul de registru procedează cât mai repede posibil la înlocuirea parolei”.

Nici motivul de recurs referitor la modul în care s-au analizat condițiile răspunderii civile a A.N.P.M., mai exact elementul „culpă”, nu este fondat.

În acord cu judecătorul fondului, și Înalta Curte constată că nu poate fi atrasă răspunderea agenției, câtă vreme sustragerea certificatelor s-a realizat prin utilizarea elementelor de securitate deținute de reprezentanții autorizați ai recurentei, iar nu prin atacuri informative de tip „hacker” ori prin alte mijloace apte să penetreze sistemul informativ.

Faptul că din punct de vedere penal nu s-a putut stabili vreo vinovăție în sarcina unui prepus al recurentei nu poate conduce la concluzia că răspunderea ar aparține intimatei.

Curtea de apel a indicat corect că în conformitate cu art. 14 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Ordinul M.M.D.D. nr. 1474/2007 titularul de cont este responsabil pentru măsurile de securitate privind numele utilizatorului, parola și certificatele digitale pentru propriii reprezentanți împuterniciți.

În această privință, chiar dacă lipsa culpei intimatei făcea inutilă orice altă analiză, nu poate fi neglijată împrejurarea că unul dintre reprezentanții autorizați ai societății – ale cărui elemente de securitate au fost utilizate pentru sustragerea certificatelor - a declarat la urmărirea penală că a permis ocazional accesul la laptop-ul repartizat în scopul accesului la conturile deschise la RNGES și altor colegi, precum și că l-a utilizat în alte scopuri (verificarea corespondenței private, etc.).

În fine, motivul de recurs referitor la neimplicarea agenției în găsirea unei soluții legale pentru acoperirea prejudiciului, prin trimiterea la situații similare produse în alte state UE, excede limitelor acestei cauze.

Din înscrisurile administrate la curtea de apel rezultă cu evidență că, din momentul în care i s-a adus la cunoștință sustragerea certificatelor CO2, intimata s-a implicat în recuperarea acestora, reușind cu cooperarea administratorilor registrelor naționale ale Italiei și Liechtensteinului diminuarea prejudiciului prin recuperarea parțială (conform celor detaliate anterior).

De asemenea, s-a solicitat Comisiei Europene aprobarea unei soluții de compensare dar aceasta a fost ferm respinsă, contravenind reglementărilor europene.

Conchizând, Înalta Curte constată că nu există motive apte să atragă reformarea soluției curții de apel, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 1959 din 1 iulie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2016.