ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 405/2017

Decizia nr. 405/2017 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 2 octombrie 2002 sub nr. x/2002, reclamanta A. SA - prin lichidator D., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 lei - RON (10.000.000.000 lei vechi - ROL), reprezentând creditul acordat, reactualizată cu dobânda legala, la data stingerii obligației de plată, precum și a cheltuielilor de judecată. În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 942, art. 969, art. 1088 C. civ. și art. 720 C. proc. civ.

Prin Sentința civilă nr. 5762 din 23 aprilie 2003 pronunțată în dosarul nr. x/2003, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. SA - prin lichidator D.. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a susținut că a acordat debitorului-pârât un credit de 10 miliarde lei pe termen de 30 zile, în baza contractului de credit nr. x din 21 august 2001, în aceeași zi creditând contul acestuia, conform fișei de cont, la dosarul cauzei reclamanta depunând o cerere de credit semnată indescifrabil, pe numele pârâtului, precum și o copie a contractului de credit din 21 august 2001, ce nu purta ștampila băncii. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că pârâtul nu a rambursat din surse proprii creditul, ci prin transferuri succesive de sume prin conturi ale unor persoane fizice și juridice.

Așadar, reclamanta își invocă practic propria culpă, de vreme ce toate operațiunile s-au desfășurat prin transferuri bancare. Din fișa de cont depusa chiar de reclamantă rezulta că soldul debitor al pârâtului este zero, ceea ce înseamnă ca așa-zisul credit acordat a fost integral rambursat (inclusiv dobânzile și taxele aferente).

Totodată, la dosarul cauzei se mai afla și o adresă emisă de Parchetul Național Anticorupție către pârât din care rezulta că au fost înregistrate mai multe plângeri împotriva fostului președinte al băncii reclamante, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de gestiune frauduloasă, delapidare, utilizarea creditelor în alte scopuri, tăinuire, fals și uz de fals, pârâtul figurând ca persoana reclamată cu un prejudiciu de 51,2 miliarde lei nerecuperat, iar din cercetările efectuate s-a constatat că în perioada 2000 - 2001 C., fost președinte al băncii reclamante a operat în conturile clienților băncii, fără acordul titularilor, sumele astfel obținute fiind folosite în scop personal sau pentru creditarea unor firme.

Pentru a acoperi săvârșirea acestor infracțiuni, a întocmit în fals documente justificative în numele clienților sau le-a cerut sa semneze astfel de documente sub diverse pretexte. În ceea ce privește extrasul de cont, chiar reclamanta afirma că nu poate fi admis în probațiune, întrucât nu are la bază documente justificative conforme cu Legea contabilității nr. 82/1991, din care să rezulte că rambursarea creditului s-a efectuat din surse proprii ale împrumutatului, deși acest extras de cont a fost eliberat de însăși reclamanta.

În acest context, coroborând probele administrate în cauză, instanța a apreciat ca acțiunea reclamantei nu este întemeiată, aceasta nefăcând dovada, în condițiile art. 1169 - 1170 C. civ., a unei creanțe certe, lichide și exigibile, cu atât mai mult cu cât valabilitatea singurului act pe care se întemeiază acțiunea (contractul de credit) este pusă la îndoială, chiar sub aspect penal, acesta apărând semnat doar de una din părțile contractante, respectiv pârâtul, motiv pentru care instanța a respins acțiunea. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs A. SA prin lichidator, pentru motive de nelegalitate circumscrise dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 1681/R/2014 din 29 septembrie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2/2004, Curtea de Apel București, a admis recursul formulat de recurenta A. SA - prin lichidator judiciar D., împotriva Sentinței comerciale nr. 5762 din 23 aprilie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială în dosarul nr. x/2003, în contradictoriu cu intimatul B., a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a apreciat incidente în cauză dispozițiile Legii nr. 58/1998, în forma în vigoare la data de 21 august 2001, art. 8 lit. b) potrivit cărora, băncile contractează credite, art. 56 potrivit cărora, toate operațiunile de credit și garanție ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții, documente ce trebuie păstrate de bănci, prevederi din cuprinsul cărora rezultă cerința formei scrise a contractului de credit. De asemenea, a reținut aplicarea prevederilor art. 23 banca este angajată prin semnătura a cel puțin 2 conducători, având competențele stabilite prin actul constitutiv, sau a cel puțin 2 salariați ai băncii, împuterniciți de conducerea acesteia.

Cu privire la transferul de fonduri, al efectuării plăților fără numerar, Curtea a reținut incidența dispozițiilor art. 63 din lege, potrivit cărora operațiunea se constituie ca parte a activității bancare, în scopul finalizării decontării și prevenirii riscurilor de neplată, fiecărei bănci revenindu-i răspunderea pentru legalitatea și disciplina transferului de fonduri între sediile sale, sau între conturile deschise la aceeași bancă, în condițiile evidențierii prin mijloace de plată scripturale. Instanța de control judiciar a reținut că prima instanță nu a procedat la analizarea raporturilor juridice stabilite prin contractul de credit din 21 august 2008 din perspectiva dispozițiilor legale aplicabile, simpla referire la prevederile art. 1169 - 1170 C. civ.

echivalând cu lipsa motivării și implicit a judecării în fond a cauzei. Față de susținerile reclamantei și apărările pârâtei, dat fiind și stadiul incipient al cercetării penale, instanța a apreciat că în cauză se impune administrarea unei expertize tehnice contabile prin care să se stabilească modalitatea în care s-a acordat și eventual acoperit creditul, ce a format obiectul contractului menționat, precum și destinația acestuia, destinația sumei rămase la dispoziția pârâtului în urma plății efectuate la data acordării creditului. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă, la data de 25 noiembrie 2014 sub nr. x/3/2002, iar la termenul din 9 decembrie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., instanța a dispus efectuarea unei expertize tehnice contabile, părțile nu au formulat obiecțiuni la raport. Prin Sentința civilă nr. 3823 din 24 iunie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/3/2002, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că ceea ce invocă reclamanta în susținerea caracterului actual al dreptului său de creanță este faptul că împrumutul nu a fost restituit din sursele proprii ale pârâtului, ci prin transferuri succesive de sume prin mai multe conturi ale unor persoane fizice și juridice. Tribunalul a mai reținut, însă, că reclamanta nu poate invoca în contra pârâtului caracterul nereal sau incorect al înregistrărilor efectuate de reprezentanții săi la acel moment, în ceea ce privește rambursarea creditului.

În raporturile juridice dintre comercianți și necomercianți, se aplică dispozițiile C. civ. din 1864 (aplicabil contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011), care prevede în art. 1183, că registrele comerciale ținute de un comerciant nu pot fi folosite împotriva necomercianților, iar la art. 1184, că registrele unui comerciant pot fi folosite de către necomercianți ca mijloc de probă împotriva comerciantului căruia îi aparțin. Astfel, numitul C. avea calitatea de președinte al reclamantei A. SA la data de 28 septembrie 2001, astfel că dacă acesta a consemnat în jurnalul de operațiuni bancare faptul că a fost rambursat creditul, pârâtul poate opune cu succes reclamantei aceste consemnări, invocând stingerea obligației de plată (în acest sens, pârâtul a făcut referire la extrasul de cont furnizat chiar de către reclamanta, din care rezultă că soldul debitor al contului său este zero).

Mai mult decât atât, reclamantei îi incumba obligația, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară de a consemna toate operațiunile de credit și garanție în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții, precum și de a organiza transferul de fonduri în scopul finalizării decontării și prevenirii riscurilor de neplată. Totodată, instanța a mai reținut că, reclamanta nu poate pretinde pârâtului restituirea sumei împrumutate, invocând culpa sau comportamentul infracțional al reprezentantului său, C., câtă vreme anterior a recunoscut, prin reprezentantul său de la acel moment, că suma împrumutată a fost recuperată, deci a confirmat stingerea dreptului său de creanță prin plată, indiferent de persoana celui care a făcut plata, obligația de rambursare a creditului nefiind una cu caracter strict personal, intuitu personae.

Nu în ultimul rând, în condițiile în care reclamantei îi incumba obligația, potrivit art. 56 alin. (1) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (în forma în vigoare la data semnării contractului, anterioară republicării), de a consemna toate operațiunile de credit și garanție în documente contractuale din care să rezulte clar toți termenii și toate condițiile respectivelor tranzacții, precum și de a organiza transferul de fonduri în scopul finalizării decontării și prevenirii riscurilor de neplată, banca purtând răspunderea pentru legalitatea și disciplina transferului de fonduri, conform art. 63 din aceeași lege, aceasta nu se poate prevala de propria turpitudine (a reprezentantului său de la acel moment) în realizarea operațiunilor de acordare și de rambursare a creditului din 21 august 2001, pentru a obține valorificarea creanței prin prezenta acțiune împotriva împrumutatului, eventualul prejudiciu suferit prin tranzacțiile succesive de fonduri, dacă acestea au fost realizate doar scriptic, putând fi recuperat pe calea unei acțiuni îndreptate împotriva persoanei vinovate de producerea acestuia.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, reclamanta A. SA prin lichidator D., iar prin Decizia civilă nr. 1429 din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. SA prin lichidator D. împotriva Sentinței civile nr. 3823 din 24 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2002. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că dispozițiile pe care apelanta reclamantă și-a întemeiat prezenta acțiune și anume art. 942, art. 969 C. civ., răspunderea civilă contractuală, nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea acestui tip de răspundere.

De asemenea, instanța de apel a reținut că, în mod eronat s-a susținut prin motivele de apel că instanța ar fi dat "legitimitate" operațiunii de delapidare a băncii, instanțele civile fiind sesizate cu o acțiune în răspundere contractuală și nu cu analiza unei fapte ce atrage răspunderea penală sau de anulare a actelor frauduloase. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A. SA - prin lichidator D. Brașov a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., recurenta consideră că hotărârea instanței de apel a fost dată cu nerespectarea formelor legale, în condițiile în care, prezenta cauză trebuia suspendată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești din dosarul penal nr. x/3/2010, aflat pe rolul Curții de Apel București, în faza soluționării căii de atac a apelului, având în vedere că soluția ce se va pronunța poate avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției din prezenta cauză. În acest context, recurenta consideră că procedând în acest mod, instanța de apel a încălcat formele procedurale reglementate de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că trebuia judecat fondul cauzei numai după rămânerea definitivă a hotărârii din dosarul penal, iar din acest considerent apreciază că hotărârea este nulă, motivul de casare în această situație fiind cel reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. În ceea ce privește critica adusă în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța de apel, în mod eronat a concluzionat că aceasta avea posibilitatea formulării unei acțiuni în constatarea nulității actelor juridice sau operațiunilor juridice prin care s-a evidențiat rambursarea creditului, în condițiile în care reclamanta ar fi considerat că acest contract de creditare nu îndeplinește condițiile legale sub aspectul formei de încheiere.

Din această perspectivă, recurenta consideră că, instanța de apel, în mod greșit a apreciat că valabilitatea contractului de credit este pusă la îndoială, întrucât este semnat doar de una din părțile contractante, banca dovedind prin apărările formulate și probele administrate existența raporturilor juridice comerciale dintre ea și pârâtul B.. De asemenea, se susține că instanța și-a întemeiat hotărârea numai pe baza unor constatări subiective menționate de expert în cuprinsul raportului de expertiză judiciară contabilă efectuat în cauză, expertul necercetând întregul fenomen delictual în vederea lămuririi situației de fapt, ca baza a emiterii unor concluzii obiective. Prin urmare, recurenta apreciază că concluziile raportului de expertiza sunt subiective, nefundamentate, iar hotărârea pronunțată în baza acestor concluzii este lipsită de temei legal.

Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamantei A. SA - prin lichidator D. Brașov este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie." Critica recurentei prin care se susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu nerespectarea formelor legale, prin soluționarea apelului ce formează obiectul prezentului recurs înainte de rămânerea definitivă a hotărârii din dosarul penal nr. x/3/2010, în loc să dispună suspendarea cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., aspect care în opinia sa, a produs astfel un prejudiciu ce nu poate fi îndreptat decât prin anularea hotărârii, se constată că este nefondată. Conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunțată în etapa procesuală a apelului, fiind o cale de atac "subsecventă", în sensul că nu poate fi exercitat omisso medio.

Regula potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat omisso medio se aplică nu numai în situația în care partea nemulțumită de soluția adoptată în primă instanță nu a declarat apel, ci și în cazul în care sentința a fost apelată, însă numai parțial, pentru alte motive decât cele invocate în recurs. În prezenta cauză, se constată că motivul întemeiat și dezvoltat în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a dispus suspendarea cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. x/3/2010, aflat în faza apelului pe rolul Curții de Apel București, nu a format obiectul criticilor formulate prin motivele de apel, iar din această perspectivă nu poate fi reținută vătămarea reclamantei în sensul prevăzut de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Asupra criticii formulate de recurentă subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, recursul este admisibil atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte apreciază că din dezvoltarea acesteia rezultă că nu poate fi încadrată în motivul de nelegalitate menționat și că critica respectivă vizează interpretarea de probe, respectiv concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă administrat în cauză.

Astfel, motivele invocate nu vizează faptul că instanța de apel ar fi interpretat greșit termenii sau clauzele contractului de credit din 21 august 2001, ci faptul că instanța în mod greșit, a apreciat că valabilitatea contractului de credit este pusă la îndoială, întrucât este semnat doar de una din partite contractante, deși banca a dovedit prin apărările formulate existența raporturilor juridice comerciale dintre ea și pârâtul B.. Având în vedere situația expusă nu se poate reține că instanța de apel ar fi interpretat greșit natura contractului de credit din 21 august 2001, cu atât mai mult aceasta a reținut în considerentele hotărârii atacate că, în mod eronat s-a susținut prin motivele de apel că instanța ar fi dat "legitimitate" operațiunii de delapidare a băncii, instanțele civile fiind sesizate cu o acțiune în răspundere contractuală și nu cu analiza unei fapte ce atrage răspunderea penală sau de anulare a actelor frauduloase.

În raport de cele anterior expuse, Înalta Curte reține că, deși aparent recurenta, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a invocat încălcarea unor norme legale, în realitate aceasta tinde la reanalizarea situației de fapt stabilite de instanța de apel. Astfel, situația de fapt stabilită de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate. De altfel, aceasta în argumentarea motivului de nelegalitate indicat s-a referit la administrarea probelor, respectiv, la concluziile raportului de expertiză tehnică contabilă, aspecte ce vizează chestiuni de netemeinicie ce privesc fondul cauzei și nicidecum motive de nelegalitate.

Pentru ca criticile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza aplicării greșite a legii, aceasta s-a aflat în situația de a demonstra încălcarea unor norme legale în pronunțarea soluției cu argumente din care să rezulte că, normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită. În cazul de față, motivul de nelegalitate a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. În acest context, nu se poate constata că s-au încălcat dispozițiile legii pentru a fi reținute motivele prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc.

civ. și pe cale de consecință, întrucât critica adusă deciziei pronunțate de Curtea de Apel București este nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. SA prin lichidator D. Brașov.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. SA prin lichidator D. Brașov împotriva Deciziei civile nr. 1429 din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2017. Procesat de GGC - CL