ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1586/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1586/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia

nr. 1586/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a

civilă, la data de 2 martie 2016 sub nr. x/3/2016, reclamantul A. a

solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1349 și urm., art. 1381

și urm., art. 2223 și urm. C. civ., art. 348 și urm., art. 411,

451, 453 C. proc. civ., art. 10, art. 49, art. 50 din Legea nr. 136/1995

completat cu art 19 alin. (2) C. proc. pen., art. 4 și urm. din Legea nr.

193/2000, Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor, coroborate cu dispozițiile art. 1381 și urm., art.

1387 și urm. C. civ., art. 11 completat cu art. 20 alin. (2), art. 22 din

Constituția României, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și

intervenientul forțat C., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor

în cuantum de 122.149 euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. din data

plății efective), reprezentând: despăgubiri materiale în cuantum

de 47.149 euro (echivalent în lei la curs B.N.R. din data plății);

despăgubiri morale în cuantum de 75.000 euro (echivalent în lei la curs

B.N.R. din data plații efective); penalități de întârziere

calculate de Ia data de 02.10.2015 (data primirii de către pârâtă a

avizării de daună formulată de reclamant) până la data

plății efective de 0,2% pe zi din despăgubirile cuvenite,

conform prevederilor art. 37 din cadrul Normei nr. 14/2011 emisă de C.S.A.

actuala Autoritate de Supraveghere Financiară; obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin

sentința nr. 7262 din 17 noiembrie 2016, Tribunalul București, secția

a VI-a civilă, a admis în parte cererea și a obligat pârâta să

plătească reclamantului cu titlu de daune morale suma de 45.000 euro,

echivalent în lei Ia data plății și suma de 700 lei cu titlu de

despăgubiri materiale.

Prin decizia

nr. 1204 din 29 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC B. SA împotriva

sentinței mai sus menționate; a admis apelul reclamantului A.; a

schimbat sentința apelată în sensul că a obligat pârâta la

plata, către reclamant, a penalităților de întârziere în cuantum

de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumelor acordate de prima

instanță, începând cu cea de a 11-a zi de la data rămânerii

definitive a hotărârii și până la plata efectivă a

debitului principal; a menținut restul dispozițiilor sentinței

apelate.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin.

(1) pct. 8 C. proc. civ. reclamantul A., arătând că instanța de

apel a aplicat greșit dispozițiile art. 37 raportat la art. 36 alin.

(5) din Ordinul nr. 14/2011 pentru o eventuală culpă viitoare ce s-ar

naște din refuzul plății despăgubirii stabilite prin

hotărârea pronunțată, în condițiile în care reclamantul a

solicitat aplicarea art. 37 raportat la art. 36 alin. (6) coroborat cu art.

2208 C. civ., pentru o culpă deja constatată a asigurătorului,

culpă reținută chiar de către instanța de apel.

În

cauză, deși reclamantul s-a conformat procedurii legale

administrative prevăzute de legislația în materie, adresându-se

asigurătorului pentru obținerea de despăgubiri pe cale

amiabilă, acesta a nesocotit flagrant obligațiile legale și

termenele imperative stabilite de Ordinul nr. 14/2011, respectiv de a formula o

ofertă de despăgubire în maxim 3 luni de la momentul avizării

cererii de despăgubire, iar ulterior de a achita despăgubirea conform

dispozițiilor art. 2208 C. civ. raportate la art. 36 alin. (6) din ordin.

Sancțiunea

încălcării termenului stabilit conform dispozițiilor legale

anterior menționate este aplicarea clauzei penale privind

penalitățile de întârziere, sens în care s-a pronunțat și

Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/3/2012 prin

decizia nr. 1775 din 20 mai 2014.

Deși

instanța de apel a reținut în mod exact încălcarea, de

către pârâtă, a ambelor sale obligații prevăzute de art. 36

din Ordinul nr. 14/2011, în mod nelegal a constatat o așa-zisă culpă

a reclamantului, fără a preciza vreun text legal, refuzând aplicarea

art. 37 raportat la art. 36 alin. (6) coroborat cu art. 2208 C. civ., în sensul

de a obliga pârâta la plata penalităților de la momentul

avizării daunei, pentru culpa constatată, pentru perioada

premergătoare sesizării instanței și a dispus

sancționarea pârâtei pentru eventuala nerespectare a hotărârilor

judecătorești definitive.

Ca atare, în

speță, problema de drept dedusă judecății nu este

aceea a cuantumului despăgubirii solicitate de victimă și nici

evaluarea prejudiciului, ci neaplicarea art. 2208 C. civ. coroborat cu art. 37

și 36 alin. (6) din Ordinul nr. 14/2011, pentru o culpă a pârâtei

constatată chiar de către instanță.

Înalta Curte,

înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 12 septembrie 2017, la

întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a

recursului.

Completul de

filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art 493

alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată,

comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să

depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C.

proc. civ.

Raportul de

admisibilitate a fost comunicat recurentului-reclamant A. și

intimatei-pârâte SC B. SA la data de 18 septembrie 2017 (termenul pentru

formularea punctelor de vedere expirând la 29 septembrie 2017), iar intimatulul-intervenient

C. la data de 20 septembrie 2017 (termenul pentru formularea punctului de

vedere expirând la 2 octombrie 2017).

Prin punctul

de vedere formulat în termen legal la raportul de admisibilitate la data de 27

septembrie 2017, recurentul-reclamant a arătat că, având în vedere

împrejurarea că recursul a fost declarat în termenul prevăzut de

lege, limitarea aplicabilității Deciziei nr. 369/2017 a Curții

Constituționale doar la hotărârile pronunțate după

publicarea acesteia, încalcă caracterul general obligatoriu al unei

asemenea decizii, principiul egalității de tratament și

principiul nediscriminării cetățenilor aflați în

situații juridice similare, sens în care recursul este legal declarat

și formulat.

S-a acordat

termen pentru judecarea recursului la data de 18 octombrie 2017, în temeiul

art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților.

Analizând

cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Cu referire

la admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului, se reține

că, potrivit dispozițiilor inițiale ale art. XVIII alin. (2) din

Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor

judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în

aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. în procesele pornite

începând ca data intrării în vigoare a prezentei legi și până la

data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile

pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din

Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. republicată, în cele privind

navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de

muncă și asigurări sociale, în materie de expropriere, în

cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum

și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv.

Textul legal

anterior a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții

Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 publicată în M. Of. al

României, Parte I, nr. 582/20.07.2017, în ceea ce privește sintagma „precum

și în alte cereri evaluabile în hani în valoare de până la 1.000.000

lei inclusiv”, despre care s-a reținut că „legiuitorul nu are

îndreptățirea constituțională de a bloca, în funcție

de valoarea pretenției dedusă judecății, accesul la calea

de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetățenii într-o

situație diferită, fără a avea o justificare obiectivă

și rezonabilă”.

În

considerentele acestei decizii s-a reținut că „(...) de la data

publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României urmează

a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul

că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după

publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile

evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei,

prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr.

2/2013.”

Având în

vedere că decizia Curții de Apel București este

pronunțată anterior publicării deciziei de neconstituționalitate

evocată mai sus, aceasta nefiind aplicabilă cauzei pendinte, regimul

juridic al căilor de atac susceptibile a fi exercitate în speță

se va stabili potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 astfel cum era

în vigoare mai înainte de a fi declarat neconstituțional, și anume cu

luarea în considerare a faptului că hotărârile pronunțate în

cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei nu sunt

susceptibile de recurs.

Se

reține, în acest sens, că prin cererea de chemare în judecată

reclamantul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1349 și urm.,

art. 1381 și urm., art. 2223 și urm. C. civ., art. 148 și urm., art.

411, 451, 453 C. proc. civ., art. 10, art. 49, art. 50 din Legea nr. 136/1995

completat cu art. 19 alin. (2) C. proc. pen., art. 4 și urm. din Legea nr.

193/2000, Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a

Asigurărilor, coroborate cu dispozițiile art. 1381 și urm., art.

1387 și urm. C. civ., art. 11 completat cu art. 20 alin. (2), art. 22 din

Constituția României, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și

intervenientul forțat C., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor

în cuantum de 122.149 euro (echivalent în lei la cursul B.N.R. din data

plății efective), reprezentând:despăgubiri materiale în cuantum

de 47.149 euro (echivaient în lei la curs B.N.R. din data plății);

despăgubiri morale în cuantum de 75.000 euro (echivalent în lei la curs

B.N.R. din data plații efective); penalități de întârziere

calculate de la data de 02.10.2015 (data primirii de către pârâtă a

avizării de daună formulată de reclamant) până la data

plății efective de 0,2% pe zi din despăgubirile cuvenite,

conform prevederilor art. 37 din cadrul Normei nr. 14/2011 emisă de C.S.A.

actuala Autoritate de Supraveghere Financiară; obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

Cuantumul

acestor pretenții se situează sub pragul valoric impus de art. XVIII

alin. (2) din Legea nr. 2/2013, situație față de care decizia

nr. 1204 din 29 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, este definitivă și nu

poate fi supusă căii extraordinare de atac a recursului, așa cum

prevăd dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Referitor la

apărările formulate de către recurentul-reclamant prin punctul

de vedere la raportul de admisibilitate, Înalta Curte reține că

faptul comunicării deciziei recurate, la care acesta face referire în

susținerea admisibilității recursului, nu are nicio

relevanță în ceea ce privește aprecierea asupra existenței

sau inexistenței unei căi de atac, noul C. proc. civ. reglementând

obligativitatea instanței de a comunica hotărârea pronunțată

independent de caracterul acesteia (hotărâre de primă

instanță sau hotărâre definitivă) ori de împrejurarea

că părțile mai au sau nu la îndemână un mijloc juridic de a

reforma respectiva hotărâre.

În ceea ce

privește incidența Deciziei nr. 369/2017 a Curții

Constituționale, este de reținut că, pe de o parte, efectele

acesteia se produc doar pentru viitor și de la data publicării sale

în M. Of. al României, astfel cum prevăd dispozițiile art. 147 alin.

(4) din Constituție, iar pe de altă parte, că în considerentele

deciziei în cauză se specifică în mod expres faptul că vor fi

supuse recursului „(...) toate hotărârile pronunțate, după

publicarea prezentei decizii în M. Of. al României, în cererile evaluabile în

bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei,

prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr.

2/2013”.

Caracterul

general obligatoriu al unei asemenea decizii, principiul egalității

în fața legii ori principiul nediscriminării cetățenilor

aflați în situații juridice similare nu semnifică și nu pot

conduce la aplicarea deciziilor Curții Constituționale altfel decât

se dispune prin norma de ordin constituțional mai sus menționată

[art. 147 alin. (4) din Constituție], respectiv pentru viitor, de la data

publicării deciziei în M. Of., reținându-se că

recunoașterea căii de atac a recursului cu referire Ia o

hotărâre definitivă potrivit legii în vigoare, pronunțată

anterior producerii efectelor deciziei nr. 369/2017 ar echivala cu o aplicare

retroactivă (ex tunc) a acesteia.

Prin

raportare la momentul pronunțării deciziei instanței de apel (29

iunie 2017), al publicării deciziei de neconstituționalitate în M.

Of. al României (20 iulie 2017) și al mențiunilor exprese din

considerentele acesteia privind aspectul incidenței sale, rezultă în

mod evident că cele statuate prin decizia de neconstituționalitate în

discuție, nu sunt aplicabile cauzei pendinte.

Față

de cele arătate, criticile deduse judecății prin intermediul

motivelor de recurs nu se mai impun a fi analizate, pentru considerentele

menționate, astfel încât recursul declarat de reclamantul A. împotriva

deciziei nr. 1204 din 29 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția

a V-a civilă, va fi respins, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A., cu domiciliul procesual ales

la Cabinet de avocatură D., cu sediul în București, sector 1,

împotriva deciziei nr. 1204 din 29 iunie 2017 a Curții de Apei

București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu

intimata-pârâtă SC B. SA, cu sediul în București, sector 1, și

cu sediul ales în București, sector 1, intimatul-intervenient C., cu

domiciliul în comuna Crîmpoaia, jud. Olt.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică azi, 18 octombrie 2017.