ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 69/2020

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în contradictoriu și cu intervenientul forțat C., să se dispună obligarea pârâtei la plata unor penalizări de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită reclamantului (77.816 RON), de la data avizării daunei (02.11.2010) și până la data plății despăgubirii, cu cheltuieli de judecată.

La 20 iunie 2017, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare, calificată de instanță drept precizatoare, prin care și-a diminuat cuantumul pretențiilor la suma de 170.417 RON, reprezentând penalități de întârziere de 0,1% pe zi, în conformitate cu Ordinul CSA 21/2009, pentru perioada 02.11.2010 (data avizării daunei) - 02.11.2016 (data plății despăgubirilor în sumă de 77.816 RON).

Prin sentința civilă nr. 3082 din 12 septembrie 2017, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a penalităților în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, aferente despăgubirii de 77.816 RON, calculate de la data de 29.10.2016 și până la data plății. Totodată, tribunalul a obligat reclamantul la plata către stat a sumei de 3.506,67 RON, ajutor public judiciar acordat acestuia în mod nejustificat, și a sancționat reclamantul cu amendă în cuantum de 3.506,67 RON, în temeiul art. 17 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, pentru formularea cu rea-credință a cererii de ajutor public judiciar.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a formulat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub același număr unic de dosar, x/2016

Pârâtă B. S.A. a formulat apel incident împotriva sentinței civile nr. 3082 din 12 septembrie 2017 pronunțată de Tribunalu București, secția a VI-a civilă, apel prin care a solicitat desființarea acestei hotărâri, cu consecința respingerii acțiunii, ca prescrisă.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1997/A din 16 octombrie 2018 a admis apelul principal formulat de reclamantul A..

A admis apelul incident formulat de pârâta B. S.A..

A schimbat în parte sentința atacată în sensul că:

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru penalitățile de întârziere solicitate până la 02.11.2013.

A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru penalitățile de întârziere solicitate pentru perioada ulterioară datei de 02.11.2013.

A admis, în parte, acțiunea astfel cum a fost precizată.

A obligat pârâta la plata către reclamant a penalităților de întârziere de 0,1% pe zi întârziere aferente despăgubirilor de 77.816 RON, calculate pentru perioada 02.11.2013 - 02.11.2016.

A respins, ca prescrise, pretențiile reclamantului constând în penalități de întârziere aferente despăgubirilor de 77.816 RON, calculate pentru perioada anterioară datei de 02.11.2013.

A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

A compensat cheltuielile de judecată în apel ale părților.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 1997/A din 16 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat recurs.

O primă critică vizează modul în care instanța de apel a soluționat capătul de cerere privind penalitățile de întârziere, recurenta apreciind că acestea nu sunt datorate, întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din Ordinul CSA 21/2009.

În opinia recurentei, aprecierea instanței de apel, în sensul că art. 45 din Normele adoptate prin Ordinul CSA 21/2009 nu se aplică în cauza de față, lipsește de eficiență dispozițiile art. 45 și îngrădește dreptul asigurătorului RCA de a face investigații cu privire la producerea evenimentului.

Arată că, odată ce posibilitatea solicitării penalităților de întârziere este prevăzută pentru nerespectarea dispozițiilor art. 36 din Normele adoptate prin Ordinul CSA 21/2009, nu se poate reține în sarcina S.C. B. S.A. încălcarea vreunei dispoziții din articolul menționat.

Consideră că nu se poate reține o culpă în sarcina sa pentru neacordarea despăgubirii în termenul stabilit de prevederile art. 36 alin. 1din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul CSA nr. 21/209, întrucât circumstanțele și evaluarea despăgubirii au fost stabilite prin probatoriul complex administrat în cauza ce a făcut obiectul dosarului x/2012, iar plata a fost efectuată de bună voie mai înainte ca decizia pronunțată de Tribunalul București în dosarul x/2012 să îi fie comunicată.

Mai susține că, potrivit art. 74 din același Ordin - (1) "în cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătorești rămase definitivă", neputându-se reține vreo culpă în sarcina societății recurente, intimatul-reclamant putând solicita penalități în cazul în care S.C. B. S.A. nu ar fi respectat termenul de 10 zile calculat de la data comunicării hotărârii definitive.

În argumentarea celor susținute recurenta redă situația de fapt proprie cauzei și face trimitere la probatoriul administrat în cauză.

O altă critică formulată de recurentă vizează modul în care a fost soluționată de către instanța de apel excepția prescripției extinctive.

Sub acest aspect, recurenta precizează că, față de faptul că pretenția formulată cu privire la penalitățile de întârziere derivă dintr-un fapt juridic întâmplat la 16.05.2010, în speță sunt incidente dispozițiile cuprinse în Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind C. civ., respectiv prevederile art. 201, conform căruia prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, în cauză fiind aplicabil Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, că, în mod greșit instanța de apel a apreciat ca fiind aplicabile și dispozițiile Noului C. civ. în ceea ce privește penalitățile de întârziere considerând că în cauză este vorba despre o prestație succesivă, iar pentru fiecare prestație începe să curgă o nouă prescripție.

Consideră recurenta că hotărârea instanței de apel este contradictorie atât în ceea ce privește prestația, cât și în ceea ce privește termenul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Astfel, deși instanța reține că dreptul recurentului - reclamant de a percepe penalități de întârziere este data de 27.01.2011, dată la care instanța apreciază că asigurătorul era obligat la plata despăgubirii, apreciază că sunt întemeiate pretențiile privind acordarea penalităților de întârziere pentru perioada 02.11.2013-02.11.2016, reținând că există prestații succesive.

Or, această apreciere este greșită, întrucât obligația de plată a despăgubirii este o obligație unică, iar potrivit principiului de drept "accesorium sequitur principale" penalitățile de întârziere fiind accesorii, la calcularea termenului de prescripție urmează să fie aplicate aceleași dispoziții ca și în situația obligației principale.

Consideră recurenta că acordarea despăgubirilor din asigurare nu este o obligație de plată ce se naște ca urmare a unor prestații succesive, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 12 din Decretul 167/1958 sau cele ale art. 203 alin. (2) C. civ., astfel că orice solicitare de acordare a penalităților de întârziere pentru neacordarea despăgubirii apreciată de către instanța de fond ca fiind datorată de la data de 27.01.2011, era prescrisă.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, înlăturarea apărărilor intimatului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă și a fost acordat termen pentru soluționarea acestuia la 17 ianuarie 2020, cu citarea părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărărările formulate prin întâmpinare, constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins și menținută ca legală decizia recurată, însă pentru alte considerente decât cele reținute de către instanța de apel.

Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 22395 din 12 decembrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis în parte cererea reclamantului și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 77.816 RON, cu titlu de despăgubiri, respingând ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a autoturismului. Această hotărâre a devenit definitivă la data de 18.10.2016, prin respingerea recursului, ca urmare a pronunțării deciziei civile nr. 292 din 18 octombrie 2016.

Prin acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar, astfel cum aceasta a fost modificată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi întârziere aferente despăgubirilor de 77.816 RON, de la data avizării daunei (02.11.2010) și până la data plății despăgubirilor.

Recursul de față vizează soluția instanței de apel asupra prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește acordarea penalităților de întârziere de 0,1% pe zi întârziere aferente despăgubirilor de 77.816 RON, penalități calculate pentru perioada 02.11.2013 - 02.11.2016.

Cum în mod corect au reținut ambele instanțe, la data producerii accidentului (16.05.2010) era în vigoare Ordinul nr. 21/2009 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Dispozițiile art. 37 din Ordinul CSA 21/2009 prevăd plata penalităților de întârziere nu doar în ipoteza în care asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile în termenele prevăzute la art. 36, ci și atunci când și le îndeplinește defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea.

Prin urmare, refuzul recurentei-pârâte de plată a despăgubirilor a dat naștere dreptului intimatului-pârât de a solicita penalități de întârziere până la data plății efective, plata despăgubirilor fiind efectuată la 02.11.2016.

În raport de dispozițiile art. 6 alin. (4) C. proc. civ. coroborate cu art. 201 din Legea nr. 71/2011 este de reținut că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, aspect care determină incidența în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.

Conform art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția extinctivă este definită ca fiind stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul prevăzut de lege.

Prescripția extinctivă este o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil, sancțiune ce stinge o componentă a dreptului la acțiune, care constă în posibilitatea creditorului de a obține condamnarea debitorului la executarea obligației ce îi incumbă.

Efectele prescripției extinctive sunt cârmuite de principiul prevăzut de art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 potrivit căruia odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept subiectiv principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile subiective accesorii (în speță solicitările intimatului-reclamant vizând penalitățile de întârziere), fiind o aplicație a regulii conform căreia accesoriul urmează soarta principalului - "accesorium sequitur principale".

Cum penalitățile sunt un accesoriu al debitului principal, ele urmează aceeași soartă ca și suma asupra căreia poartă, așa încât potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ele se prescriu odată cu creanța asupra căreia curge.

Potrivit art. 16 lit. b) din Decretului nr. 167/1958:

"termenul de prescripție se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare", astfel că prin introducerea acțiunii având ca obiect despăgubiri pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, a fost întrerupt cursului prescripției în ceea ce privește dreptul la acțiune privind debitul principal.

Din moment ce prescripția dreptului la acțiune pentru plata despăgubirilor a fost întreruptă, rezultă că această întrerupere operează și pentru accesoriul creanței potrivit principiului "accesorium sequitur principale", deci și pentru penalitățile de întârziere.

Cu adevărat, obligația de plată a despăgubirii este o obligație unică, iar potrivit principiului de drept accesorium sequitur principale penalitățile de întârziere fiind accesorii, la calcularea termenului de prescripție urmează să fie aplicate aceleași dispoziții ca și în situația obligației principale.

Așa fiind, fără a reitera considerentele expuse, dreptul reclamantului A. de a solicita obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata penalităților de întârziere calculate pentru perioada 02.11.2013 - 02.11.2016 (data plății despăgubirilor), nu este prescris, cererea fiind făcută pentru acest interval în cadrul termenului de prescripție de trei ani.

Recurenta-pârâtă a susținut în mod corect că acordarea despăgubirilor din asigurare nu este o obligație de plată ce se naște ca urmare a unor prestații succesive, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 12 din Decretul 167/1958, însă acest aspect nu este de natură să schimbe soluția sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, soluția instanței de apel fiind legală, astfel că nimic nu împiedică instanța de recurs ca în examinarea deciziei recurate să substituie motivarea instanței de apel și să mențină soluția pronunțată cu o altă motivare.

Nu în ultimul rând, în condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1997/A din 16 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1997/A din 16 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2020.