ÎCCJ, decizie (scj.ro #139321)

Litigiu evaluabil în bani. Căi de atac. Inaplicabilitatea deciziei Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor alin.(2) al art. XVIII din Legea nr. 2/2013 în raport cu data pronunțării hotărârii în apel

Cuprins pe materii

: Drept procesual civil. Căi extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic

: inadmisibilitate

excepție de neconstituționalitate

cale de atac

Legea nr. 2/2013, art. XVIII

Regimul juridic al căilor de atac susceptibile a fi exercitate împotriva hotărârii instanței de apel pronunțate într-un litigiu în care cuantumul pretențiilor reclamantului se situează sub pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, mai înainte de publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 prin care textul de lege sus menționat a fost declarat neconstituțional în ceea ce privește sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, se va stabili potrivit acestor dispoziții legale astfel cum erau în vigoare mai înainte de a fi declarate neconstituționale, și anume, cu luarea în considerare a faptului că hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei nu sunt susceptibile de recurs.

În ceea ce privește incidența Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, este de reținut că, pe de o parte, efectele acesteia se produc doar pentru viitor și de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, astfel cum prevăd dispozițiile art. 147 alin.(4) din Constituție, iar pe de altă parte, că în considerente se specifică în mod expres faptul că vor fi supuse recursului „…toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.”

Secția I civilă, decizia nr. 1586 din 18 octombrie 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 2.03.2016, reclamantul A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1349 și urm, art.1381 și urm., art. 2223 și urm C.civ., art. 148 și urm., art. 411, 451, 453 C.proc.civ., art. 10, art.49, art. 50 din Legea nr. 136/1995 completat cu art. 19 alin. (2) C.proc.pen., art.4 și urm. din Legea nr. 193/2000, Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, coroborate cu dispozițiile art.1381 și urm., art.1387 și urm. C.civ., art. 11 completat cu art. 20 alin. (2), art. 22 din Constituția României, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și intervenientul forțat C., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 122.149 euro (echivalent în lei la cursul BNR din data plății efective), reprezentând:despăgubiri materiale în cuantum de 47.149 euro (echivalent în lei la curs B.N.R. din data plății); despăgubiri morale în cuantum de 75.000 euro (echivalent în lei la curs B.N.R. din data plații efective);penalități de întârziere calculate de la data de 02.10.2015 (data primirii de către pârâtă a avizării de daună formulată de reclamant) până la data plății efective de 0,2% pe zi din despăgubirile cuvenite, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normei nr. 14/2011 emisă de C.S.A. actuala Autoritate de Supraveghere Financiară; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 7262 din 17.11.2016 Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis în parte cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantului cu titlu de daune morale suma de 45.000 euro, echivalent în lei la data plății și suma de 700 lei cu titlu de despăgubiri materiale.

Prin decizia nr. 1204 din 29.06.2017 Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtei SC B. SA împotriva sentinței mai sus menționate; a admis apelul reclamantului A.; a schimbat sentința apelată în sensul că a obligat pârâta la plata, către reclamant, a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumelor acordate de prima instanță, începând cu cea de a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă a debitului principal; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. reclamantul A., arătând că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 37 raportat la art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011 pentru o eventuală culpă viitoare ce s-ar naște din refuzul plății despăgubirii stabilite prin hotărârea pronunțată, în condițiile în care reclamantul a solicitat aplicarea art. 37 raportat la art. 36 alin. (6) coroborat cu art. 2208 C.civ., pentru o culpă deja constatată a asigurătorului, culpă reținută chiar de către instanța de apel.

În cauză, deși reclamantul s-a conformat procedurii legale administrative prevăzute de legislația în materie, adresându-se asigurătorului pentru obținerea de despăgubiri pe cale amiabilă, acesta a nesocotit flagrant obligațiile legale și termenele imperative stabilite de Ordinul nr. 14/2011, respectiv, de a formula o ofertă de despăgubire în maxim 3 luni de la momentul avizării cererii de despăgubire, iar ulterior de a achita despăgubirea conform dispozițiilor art. 2208 C.civ. raportate la art. 36 alin. (6) din Ordin.

Sancțiunea încălcării termenului stabilit conform dispozițiilor legale anterior menționate este aplicarea clauzei penale privind penalitățile de întârziere, sens în care s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. x/3/2012 prin decizia nr. 1775 din 20.05.2014.

Deși instanța de apel a reținut în mod exact încălcarea, de către pârâtă, a ambelor sale obligații prevăzute de art. 36 din Ordinul nr. 14/2011, în mod nelegal a constatat o așa-zisă culpă a reclamantului, fără a preciza vreun text legal, refuzând aplicarea art. 37 raportat la art. 36 alin. (6) coroborat cu art. 2208 C.civ., în sensul de a obliga pârâta la plata penalităților de la momentul avizării daunei, pentru culpa constatată, pentru perioada premergătoare sesizării instanței și a dispus sancționarea pârâtei pentru eventuala nerespectare a hotărârilor judecătorești definitive.

Ca atare, în speță, problema de drept dedusă judecății nu este aceea a cuantumului despăgubirii solicitate de victimă și nici evaluarea prejudiciului, ci neaplicarea art. 2208 C.civ. coroborat cu art. 37 și 36 alin. (6) din Ordinul nr. 14/2011, pentru o culpă a pârâtei constatată chiar de către instanță.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 12.09.2017, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (30 C.proc.civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C.proc.civ.

Raportul de admisibilitate a fost comunicat recurentului-reclamant A. și intimatei-pârâte SC B. SA la data de 18.09.2017 (termenul pentru formularea punctelor de vedere expirând la 29.09.2017), iar intimatului-intervenient C. la data de 20.09.2017 (termenul pentru formularea punctului de vedere expirând la 2.10.2017).

Prin punctul de vedere formulat în termen legal la raportul de admisibilitate la data de 27.09.2017, recurentul-reclamant a arătat că, având în vedere împrejurarea că recursul a fost declarat în termenul prevăzut de lege, limitarea aplicabilității deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale doar la hotărârile pronunțate după publicarea acesteia, încalcă caracterul general obligatoriu al unei asemenea decizii, principiul egalității de tratament și principiul nediscriminării cetățenilor aflați în situații juridice similare, sens în care recursul este legal declarat și formulat.

S-a acordat termen pentru judecarea recursului la data de 18.10.2017, în temeiul art. 493 alin. (5) C.proc.civ., fără citarea părților

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Cu referire la admisibilitatea căii extraordinare de atac a recursului, se reține că, potrivit dispozițiilor inițiale ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă

în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a-i din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv.

Textul legal anterior a fost declarat neconstituțional prin decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30.05.2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Parte I, nr. 582/20.07.2017 în ceea ce privește sintagma

„precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”

, despre care s-a reținut că „

legiuitorul nu are îndreptățirea constituțională de a bloca, în funcție de valoarea pretenției dedusă judecății, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetățenii într-o situație diferită, fără a avea o justificare obiectivă și rezonabilă

”.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că „…

de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României urmează a se aplica prevederile art.  XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013

.”

Având în vedere că decizia Curții de Apel București este pronunțată anterior publicării deciziei de neconstituționalitate evocată mai sus, aceasta nefiind aplicabilă cauzei pendinte, regimul juridic al căilor de atac susceptibile a fi exercitate în speță se va stabili potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 astfel cum era în vigoare mai înainte de a fi declarat neconstituțional, și anume, cu luarea în considerare a faptului că hotărârile pronunțate în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei nu sunt susceptibile de recurs.

Se reține, în acest sens, că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 1349 și urm, art.1381 și urm., art. 2223 și urm. C.civ., art. 148 și urm., 411, 451, 453 C.proc.civ., art. 10, art.49, art. 50 din Legea nr. 136/1995 completat cu art. 19 alin. (2) C.proc.pen., art.4 și urm. din Legea nr. 193/2000, Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, coroborate cu dispozițiile art.1381 și urm., art.1387 și urm. C.civ., art. 11 completat cu art. 20 alin. (2), art. 22 din Constituția României, în contradictoriu cu pârâta SC B. SA și intervenientul forțat C., obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 122.149 euro (echivalent în lei la cursul BNR din data plății efective), reprezentând:despăgubiri materiale în cuantum de 47.149 euro (echivalent în lei la curs B.N.R. din data plății); despăgubiri morale în cuantum de 75.000 euro (echivalent în lei la curs B.N.R. din data plații efective);penalități de întârziere calculate de la data de 02.10.2015 (data primirii de către pârâtă a avizării de daună formulată de reclamant) până la data plății efective de 0,2% pe zi din despăgubirile cuvenite, conform prevederilor art. 37 din cadrul Normei nr. 14/2011 emisă de C.S.A. actuala Autoritate de Supraveghere Financiară;obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cuantumul acestor pretenții se situează sub pragul valoric impus de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, situație față de care decizia nr. 1204 din 29.06.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă este definitivă și nu poate fi supusă căii extraordinare de atac a recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ.

Referitor la apărările formulate de către recurentul-reclamant prin punctul de vedere la raportul de admisibilitate, Înalta Curte reține că faptul comunicării deciziei recurate, la care acesta face referire în susținerea admisibilității recursului, nu are nicio relevanță în ceea ce privește aprecierea asupra existenței sau inexistenței unei căi de atac, noul cod de procedură civilă reglementând obligativitatea instanței de a comunica hotărârea pronunțată independent de caracterul acesteia (hotărâre de primă instanță sau hotărâre definitivă) ori de împrejurarea că părțile mai au sau nu la îndemână un mijloc juridic de a reforma respectiva hotărâre.

În ceea ce privește incidența deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, este de reținut că, pe de o parte, efectele acesteia se produc doar pentru viitor și de la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, astfel cum prevăd dispozițiile art. 147 alin.(4) din Constituție, iar pe de altă parte, că în considerentele deciziei în cauză se specifică în mod expres faptul că vor fi supuse recursului „…

toate hotărârile pronunțate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puțin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013.”

Caracterul general obligatoriu al unei asemenea decizii, principiul egalității în fața legii ori principiul nediscriminării cetățenilor aflați în situații juridice similare nu semnifică și nu pot conduce la aplicarea deciziilor Curții Constituționale altfel decât se dispune prin norma de ordin constituțional mai sus menționată [art. 147 alin.(4) din Constituție], respectiv pentru viitor, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, reținându-se că recunoașterea căii de atac a recursului cu referire la o hotărâre definitivă potrivit legii în vigoare, pronunțată anterior producerii efectelor deciziei nr. 369/2017 ar echivala cu o aplicare retroactivă (ex tunc) a acesteia.

Prin raportare la momentul pronunțării deciziei instanței de apel (29.06.2017), al publicării deciziei de neconstituționalitate în Monitorul Oficial al României (20.07.2017) și al mențiunilor exprese din considerentele acesteia privind aspectul incidenței sale, rezultă în mod evident că, cele statuate prin decizia de neconstituționalitate în discuție, nu sunt aplicabile cauzei pendinte.

Față de cele arătate, criticile deduse judecății prin intermediul motivelor de recurs nu se mai impun a fi analizate, pentru considerentele menționate, astfel încât recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1204 din 29.06.2017  a Curții de Apel București, Secția a V-a civilă a fost respins, ca inadmisibil.