ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 591/2017

Decizia nr. 591/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 7352 din 17 mai 2016, Judecătoria sector 3 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu parata B., în favoarea Curții de Apel București.

Învestită prin declinare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3320 din 1 noiembrie 2016 a admis excepția necompetenței în cauza privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea conflictului.

Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Judecătoriei sector 3.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Potrivit art. 10 alin. (1) și alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, „(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. (11) Toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel.”

Deci, art. 10 alin. (1) și alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul solicită instanței, prin raportare și la dispozițiile art. 32 alin. (2) din Constituție, obligarea pârâtului la îndeplinirea unor atribuții conferite acestuia de lege, respectiv cele cuprinse în art. 14 lit. h) și 15 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 24/2008.

În esență, reclamantul critică refuzul pârâtului de efectuare a unei operațiuni administrative respectiv să pună la dispoziția reclamantului (și a celorlalți cercetători acreditați) informații complete despre Dosarele x (cota B.) și x (cota B.), prin atașarea la aceste dosare (fie la finalul dosarelor, fie într-o mapă anexă legată de aceste dosare) materialele explicative pe care le-a trimis A., cu scrisoarea din 09 din 6 iulie 2015, în vederea exercitării interesului său rezultând din calitatea de cercetător acreditat.

În cauză, reclamantul a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârât pe considerentul că cererea sa nu are nicio legătură cu Legea nr. 554/2004, menționând că: „nu a cerut instanței să se pronunțe cu privire la refuzul de a îndeplini un anumit act administrativ”.

De asemenea, a precizat faptul că raportul juridic dintre părți este un raport de tip contractual, generat de calitatea sa de cercetător acreditat la B.

Deci, nu se putea trece peste manifestarea de voință expresă a reclamantului, care și-a precizat cererea atât în fapt, cât și în drept, acesta exercitând una dintre prerogativele pe care principiul disponibilității o are în conținutul său, respectiv aceea ca el să fie cel care determină cadrul procesului, atât în ceea ce privește obiectul cât și persoana cu care se judecă.

Principiul disponibilității este unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, iar judecătorul este obligat să respecte limitele acțiunii astfel cum acestea au fost determinate de reclamant, respectiv pe baza cererii și în limitele sesizării.

Având în vedere că reclamantul a insistat asupra temeiului cererii și pentru că aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, judecătorul nu poate depăși limitele sesizării și să considere că obiectul acțiunii și natura litigiului sunt altele decât cele invocate de reclamant.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Judecătoriei sector 3.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pârâtul B. în favoarea Judecătoriei sector 3.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2017.