ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2018

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)

Decizia nr. 610/2018

Asupra camei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 25 februarie 2016,

reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. desfacerea

căsătoriei încheiată la data de 28 noiembrie 2014 și

înregistrată în registrul stării civile al Primăriei

Constanța din 28 noiembrie 2014, din culpa exclusivă pârâtei,

revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei, respectiv C.,

stabilirea ca autoritatea părintească asupra minorului D., să se

exercite exclusiv de tată, stabilirea locuinței acestuia la tată

și obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreținere în cuantum

de 25% din venitul minim pe economie, de la introducerea acțiunii și

până la majorat.

Prin sentința

civilă nr. 8435 din 28 iunie 2016, pronunțata de Judecătoria

Constanța, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A.

în contradictoriu cu pârâta B. S-a dispus desfacerea căsătoriei

încheiată în mun. Constanța, județul Constanța, la data de

28 noiembrie 2014 și înregistrată în registrul stării civile din

28 noiembrie 2014, din culpa exclusivă a pârâtei. S-a dispus revenirea

pârâtei ia numele avut anterior căsătoriei, respectiv „C." S-a

dispus ca autoritatea părintească asupra minorului D., să fie

exercitată în comun de ambii părinți. S-a stabilit locuința

minorului D. la mama pârâtă. S-a dispus obligarea reclamantului la

piața lunară a unei pensii de întreținere în procent de 25% din

veniturile nete realizate lunar, dar nu mai puțin decât salariul minim pe

economie, în favoarea minorului D., cu titlu de obligație de

întreținere, începând cu data pronunțării hotărârii,

respectiv 28 iunie 2016 și până Ia majorat.

Prin Decizia

nr. 293 din 2 martie 2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă,

a admis apelul declarat de către reclamantul A., în contradictoriu cu

pârâta B. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a

stabilit locuința minorului D. Ia tatăl reclamant A obligat pârâta

către reclamant ia plata pensiei de întreținere în cuantum de 25% din

veniturile nete realizate, în favoarea minorului, dar nu mai puțin decât

salariul minim pe economie de la data de 2 martie 2017 și până Ia

majorat. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței

apelate.

Împotriva

acestei din urmă decizii, pârâta B. a declarat recurs, înregistrat la

Tribunalul Constanța, la data de 11 mai 2017.

Prin Decizia

nr. 13/FM din 27 noiembrie 2017, Curtea de Apei Constanța, secția I

civilă, a declinat competența de soluționare a recursului în

favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul

a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția I civilă, la data de 16 ianuarie 2018 și

trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie,

completului de filtru nr. 4.

Prin

rezoluția completului din data de 17 ianuarie 2018, s-a fixat termen de

judecată la 22 februarie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în

judecarea cererii de recurs.

La

acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Soluția

de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel

Constanța, cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017

și la dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ., nu

poate învesti legal instanța supremă.

Pe de

o parte, Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este

incidență cauzei, având în vedere data pronunțării

hotărârii instanței de apel și data publicării deciziei

Curții Constituționale în M. Of. (nr. 582 din 20 iulie 2017) raportat

la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră

principiul producerii efectelor generai obligatorii pentru viitor (ulterior

publicării în M. Of.).

Astfel

fiind, dezinvestirea curții de apel cu trimitere la considerentele unei

decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei,

este lipsită de temei.

În egală

măsură, este lipsită de fundament soluția de declinare a

judecării recursului în favoarea instanței supreme, în conformitate

cu dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ.

În speță,

se constată că decizia supusă recursului a fost

pronunțată de către tribunal în apel într-un litigiu având ca

obiect divorț.

În conformitate

cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților

de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de

lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea

pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor

probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din

norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul

că Înalta Curte de Casație și Justiție

soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât

hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a

prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei

Curți.

Prin

urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de apel și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel

formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de

competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor,

indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă

recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu

statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate

recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor

instanțe.

O

asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art.

97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în

cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea

ce

relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă

diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor

de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea

art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță

de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu

este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă

nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce

contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli

noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor

prezentului cod".

Constatări

similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce

prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei

Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici

această normă nu conține o formulare de principiu în sensul

că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date

în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi

impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei

Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea

recursurilor.

Rațiunea

normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum

indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi

revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel,

același scop îl urmărește și recursul soluționat de

alte instanțe, astfel cura se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală,

potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod

corespunzător".

Este

incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și

aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din

Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de

competență în soluționarea recursurilor, în absența unei

norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din

Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta

Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței

sale".

Din

considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C.

proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97

pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă,

competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și numai prin excepție

competența de soluționare a recursurilor împotriva altor

hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind

de ia această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se

constată că nu este prevăzută în mod expres competența

Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva

hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe

de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută

de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul

că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., Curțile de apel

judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea,

se impune a fi identificată o instanță competentă pentru

soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun

judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu

prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează

art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz,

devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit

cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată

nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă,

nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații

asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor

generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia

și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a

arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului

procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a

acestora.

În absența

unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea

recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de

către tribunale și neputând fi identificată vreo

uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și

identificarea instanței competente în cauză „în baza

dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile

asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care

legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de

atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în

apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind

curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție,

întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost

direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C.

proc. civ.

În acest context,

sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform

cărora „În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se

soluționează de către instanța ierarhic superioară

celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei,

în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează

recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel,

procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității

hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art.

483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția

legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se

impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o

interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune,

fiind vorba despre „situații asemănătoare".

În aplicarea acestei

norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ.,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul

Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții

de Apei Constanța, instanță în favoarea căreia Înalta Curte

va declina competența de soluționare a recursului, văzând

și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină

competența de soluționare a recursului formulat de pârâta B.

împotriva Deciziei nr. 293 din 2 martie 2017 a Tribunalului Constanța, secția

I civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără

cale de atac.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.