ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 610/2018

Decizia nr. 610/2018 Asupra camei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la data de 25 februarie 2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. desfacerea căsătoriei încheiată la data de 28 noiembrie 2014 și înregistrată în registrul stării civile al Primăriei Constanța din 28 noiembrie 2014, din culpa exclusivă pârâtei, revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei, respectiv C., stabilirea ca autoritatea părintească asupra minorului D., să se exercite exclusiv de tată, stabilirea locuinței acestuia la tată și obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreținere în cuantum de 25% din venitul minim pe economie, de la introducerea acțiunii și până la majorat.

Prin sentința civilă nr. 8435 din 28 iunie 2016, pronunțata de Judecătoria Constanța, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată în mun. Constanța, județul Constanța, la data de 28 noiembrie 2014 și înregistrată în registrul stării civile din 28 noiembrie 2014, din culpa exclusivă a pârâtei. S-a dispus revenirea pârâtei ia numele avut anterior căsătoriei, respectiv „C." S-a dispus ca autoritatea părintească asupra minorului D., să fie exercitată în comun de ambii părinți. S-a stabilit locuința minorului D. la mama pârâtă. S-a dispus obligarea reclamantului la piața lunară a unei pensii de întreținere în procent de 25% din veniturile nete realizate lunar, dar nu mai puțin decât salariul minim pe economie, în favoarea minorului D., cu titlu de obligație de întreținere, începând cu data pronunțării hotărârii, respectiv 28 iunie 2016 și până Ia majorat.

Prin Decizia nr. 293 din 2 martie 2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis apelul declarat de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a stabilit locuința minorului D. Ia tatăl reclamant A obligat pârâta către reclamant ia plata pensiei de întreținere în cuantum de 25% din veniturile nete realizate, în favoarea minorului, dar nu mai puțin decât salariul minim pe economie de la data de 2 martie 2017 și până Ia majorat. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Împotriva acestei din urmă decizii, pârâta B. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Constanța, la data de 11 mai 2017. Prin Decizia nr. 13/FM din 27 noiembrie 2017, Curtea de Apei Constanța, secția I civilă, a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 16 ianuarie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4. Prin rezoluția completului din data de 17 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 22 februarie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs. La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente: Soluția de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel Constanța, cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 și la dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc.

civ., nu poate învesti legal instanța supremă. Pe de o parte, Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidență cauzei, având în vedere data pronunțării hotărârii instanței de apel și data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. (nr. 582 din 20 iulie 2017) raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul producerii efectelor generai obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în M. Of.). Astfel fiind, dezinvestirea curții de apel cu trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei. În egală măsură, este lipsită de fundament soluția de declinare a judecării recursului în favoarea instanței supreme, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc.

civ. În speță, se constată că decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect divorț. În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa". Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri. Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței.

Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cura se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător". Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție „potrivit competenței sale". Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres. Pornind de ia această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel. Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc.

civ., Curțile de apel judecă recursuri doar „în cazurile anume prevăzute de lege." Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ. În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora „în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității". După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză „în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare." Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc.

civ. În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora „În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată". Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre „situații asemănătoare". În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc.

civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Constanța revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apei Constanța, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Declină competența de soluționare a recursului formulat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 293 din 2 martie 2017 a Tribunalului Constanța, secția I civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța. Fără cale de atac. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.