ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1997/2017

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 8872 din 29 iunie 2016, Judecătoria Sectorului 2 București a respins excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, și Primăria Sectorului 2, precum și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Sectorului 2 București. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, și a respins cererea formulată împotriva acestui pârât, pentru lipsa calității procesuale pasive. A admis cererea de chemare în judecată și a constatat că reclamanta a dobândit prin prescripție achizitivă, dreptul de proprietate asupra terenului situat în municipiul București, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică întocmit de expert A.

A dispus obligarea reclamantei, ca, după rămânerea definitivă a hotărârii, să plătească statului suma de 4.

851,6 RON, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat. A dispus comunicarea unui exemplar de pe hotărâre Administrației Finanțelor Publice Sector 4 București pentru executarea, la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, a obligației de plată a sumei de 4.851,6 RON, reprezentând ajutor public judiciar și i-a obligat pe pârâții Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, și Primăria Sectorului 2 București să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 2.151,6 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul-pârât Municipiul București, reprezentat prin Primarul General. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 1 august 2016, sub nr. 14489/300/2015.

Prin decizia civilă nr. 4231/A din 27 octombrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, reprezentat prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 8872 din 29 iunie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București. A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată. A înlăturat obligația reclamantei de plată către stat a sumei acordate cu titlu de ajutor public judiciar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă B. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 17 martie 2017, sub același număr de dosar.

La termenul de judecată din data de 16 iunie 2017, Curtea, constatând că valoarea imobilului în litigiu, stabilită prin sentința civilă nr. 8872 din 29 iunie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, este de 136.909,60 euro, reprezentând 616.093 RON, a pus în discuție admisibilitatea recursului, în raport de dispozițiile art. 27 C. proc. civ., excepție asupra căreia a rămas în pronunțare.

Ulterior, prin încheierea de la același termen de judecată, pronunțată în Dosarul nr. x/300/2017, instanța de apel a dispus repunerea cauzei pe rol, pentru lămuriri, reținând că, potrivit comunicatului de presă al Curții Constituționale, la 30 mai 2017, această instanță a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", este neconstituțională,

Prin decizia civilă nr. 493 din 13 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reținând incidența dispozițiilor art. 97 și art. 483 C. proc. civ., Curtea a constatat că textele legale conferă soluționarea recursului fie instanței de recurs de drept comun, desemnată a fi Înalta Curte de Casație și Justiție, fie instanțelor de recurs speciale, desemnate ca fiind instanțele ierarhic superioare instanței a cărei hotărâre se recurează.

Astfel, prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor este atribuită instanței supreme, aceasta urmând să dezlege toate cererile de recurs, în privința oricăror aspecte ale acestora, de admisibilitate sau de fond, care nu sunt date prin dispoziții speciale în competența instanței speciale de recurs care este cea ierarhic superioară instanței a cărei hotărâre se recurează.

Așadar, curtea de apel este instanță specială în privința căii de atac a recursului, numai în cazurile în care C. proc. civ. sau alte legi își stabilesc competența specială de soluționare, cum este cazul, spre exemplu, al cererilor de recurs împotriva hotărârilor de perimare pronunțate de tribunal, încheierilor de suspendare ale judecății tribunalului conform art. 414 C. proc. civ., hotărârilor date în procesele având ca obiect răpire internațională de minori pronunțate în primă instanță de Tribunalul București, potrivit art. 15 din Legea nr. 369/2004.

În acest sens a statuat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 369/2017, în cuprinsul acesteia fiind consacrată explicit regula conform căreia Înalta Curte de Casație și Justiție este principala instanță de recurs. Curtea reține că "competența de soluționare a recursului aparține, cu excepțiile prevăzute de lege, Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece rolul acesteia, ca instanță de casație, este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituție". Mai mult, Curtea reamintește că judecata recursurilor de către instanța supremă este parte a mecanismului constituțional de asigurare a unității de interpretare și aplicare a legii. Arătând că rolul constituțional al instanței supreme se realizează, în principal, prin judecarea recursurilor ordinare ("Prin urmare, în vederea unificării jurisprudenței, Înalta Curte de Casație și Justiție nu are numai rolul de a soluționa recursuri în interesul legii, ci și pe acela de a casa hotărârile instanțelor inferioare care nu sunt conforme cu regulile de drept aplicabile").

Urmare declinării, recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 6 noiembrie 2017, sub același număr de dosar.

Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluționare, Completului C 12 N C. proc. civ.

Prin rezoluția completului din data de 9 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecata la 8 decembrie 2017, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale în soluționarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Soluția de declinare a competenței pronunțată de Curtea de Apel București, cu referire la Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017 și la dispozițiile art. 97 și art. 483 C. proc. civ., nu poate învesti legal Înalta Curte de Casație și Justiție

Pe de o parte, Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este incidența cauzei, având în vedere data pronunțării hotărârii instanței de apel și data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial (nr. 582 din 20 iulie 2017) raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în Monitorul Oficial).

Astfel fiind, dezînvestirea curții de apel, cu trimitere la considerentele unei decizii a instanței de contencios constituțional neaplicabile cauzei, este lipsită de temei legal.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

Totodată, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

De asemenea, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului și scopului recursului.

Această verificare a legalității se realizează, însă, în cazurile în care instanța supremă este competentă potrivit legii, adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeași verificare a conformității cu legea a hotărârii atacate o realizează și celelalte instanțe (tribunalele, curțile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speță, reclamanta a învestit, în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului Cod").

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel București, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Declină competența de soluționare a recursului formulat de recurenta-reciarnantă B. împotriva deciziei civile nr. 4231/A din 27 octombrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 decembrie 2017.